Decizia civilă nr. 3528/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti

Comentarii

0

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA I CIVILĂ

DOSAR NR. _

DECIZIA CIVILĂ NR. 3528/R/2013

Ședința publică din data de 18 septembrie 2013

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE:

M. -C. V.

JUDECĂTORI:

ANA I.

C. -M. CONȚ

G. :

M. -L. T.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta R. D. -R., împotriva deciziei civile nr. 93/a din 17 aprilie 2013, pronunțată de T. ul, în dosar nr._, privind și pe pârâtul C. R., având ca obiect exercitarea autorității părintești.

La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se constată lipsa părților.

Cauza este lăsată la a doua strigare pentru a da posibilitatea părților și reprezentanților acestora de a se prezenta la instanță.

La a doua strigare a cauzei, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentantul reclamantei-recurente R. D. -R., avocat B. Emil, lipsă fiind pârâtul-intimat.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Recursul este legal timbrat cu 3 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar.

S-a făcut referatul cauzei, după care, reprezentantul reclamantei-recurente depune la dosar copia chitanței nr. 17 din 16 septembrie 2013, emisă de SPCA

"B. și A. "; prin care se justifică cheltuielile de judecată reprezentând onorariu avocațial și dovada achitării taxei judiciare de timbru și timbrul judiciar aferente recursului, conform mențiunilor din citație.

Reprezentantul reclamantei-recurente arată că nu are cereri în probațiune de formulat sau excepții de invocat,

Curtea, din oficiu, în temeiul prevederilor art. 137 alin. 1 C.pr.civ., coroborat cu art. 316 C.pr.civ., invocă inadmisibilitatea acelor motive de recurs prin care se expune starea de fapt și se face referire la probațiunea administrată în cauză, având în vedere că recursul, ca și cale extraordinară de atac, poate viza numai motivele de nelegalitate a deciziei recurate, iar nu și motive de netemeinicie și acordă cuvântul în susținerea recursului.

Reprezentantul reclamantei-recurente solicită admiterea recursului, în principal casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu cheltuieli de judecată în apel și recurs; în subsidiar solicită modificarea în tot a deciziei atacate în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul-reclamant reconvențional și în consecință menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțată de prima instanță, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 2250 lei, conform dovezii depuse la dosar. Apreciază că hotărârea recurată este nelegală prin prisma prevederilor art. 312 alin. 3 C.pr.civ.

Casarea hotărârii se impune raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, întrucât instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, iar la pronunțarea hotărârii nu a respectat principiul interesului superior al copilului, întrucât nu a examinat toate criteriile de apreciere, respectiv, vârsta minorelor,

conduita celor doi părinți, posibilitățile concrete de a se o cupa efectiv de fetițe, împrejurări care au fost dovedite în cauză.

Arată că recurenta are un loc de muncă stabil, în Spania, alături de mama sa, și urmează să se mute amândouă în această țară, împreună cu minorele, pentru a le oferi acestora un trai decent și unde ar putea să-și urmeze studiile.

Având în vedere cele anterior arătate, precum și motivele invocate în scris, solicită admiterea recursului, cu cheltuieli de judecată.

C U R T E A

Prin sentința civilă nr. 8757/_, pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosar nr._

, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta R. D. R., în contradictoriu cu pârâtul C. R. .

S-a încuviințat exercitarea autorității părintești exclusiv de către reclamantă, cu privire la minorele R. M. C., născută la data de_ și

C. S. N., născută la data de_ .

A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 233 lei cu titlu de pensie de întreținere în favoarea minorelor R. M. C., născută la data de_ și C. S. N., născută la data de_, începând cu data de_ și până la împlinirea vârstei majoratului. S-a stabilit domiciliul celor două minore, R. M. C., născută la data de_ și C. S. N., născută la data de_, la reclamantă.

S-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant

C. R. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă R. D. R. și s-a stabilit în favoarea pârâtului-reclamant reconvențional următorul program de vizitare: în a doua și a patra săptămână din lună, sâmbăta de la ora 10ºº până la ora 20ºº și duminica de la ora 10ºº până la ora 20ºº, fără deplasarea minorelor de la domiciliul reclamantei, pe toată durata anului; vara, timp de două săptămâni, zilnic, de la ora 10ºº până la ora 20ºº, cu deplasarea minorelor de la domiciliul reclamantei și readucerea acestora la sfârșitul programului de vizitare.

S-au respins capetele de cerere cu privire la cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței, următoarele

:

"Reclamanta R. D. R. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâtul C. R., încredințarea spre creștere și educare a minorelor R. M. C.

, născută la data de_ și C. S. N., născută la data de_ și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de creștere și educare a minorelor, arătând că minorele au rezultat din relația de concubinaj a părților, relații care au încetat imediat după nașterea fiicei S., iar în toată perioada în care părțile au conviețuit, pârâtul nu a contribuit niciodată la creșterea și educare minorelor, provocând certuri frecvente.

Reclamanta a învederat instanței că mama sa este cea care asigură resursele materiale necesare creșterii și educării minorelor, aceasta fiind și cea care achită chiria locuinței reclamantei și, dată fiind vârsta minorelor apreciază că se impune încredințarea acestora către reclamantă.

Pârâtul a depus întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a arătat că se opune admiterii acțiunii în sensul ca, exercitării autorității părintești asupra minorelor exclusiv de către reclamantă, fiind de acord cu obligarea sa la plata unei pensii de întreținere în favoarea acestora, iar, reconvențional, a solicitat exercitarea autorității părintești asupra minorelor în comun de către ambii părinți, stabilirea domiciliului minorelor la reclamantă și încuviințarea în

favoarea pârâtului a unui program de vizitare a minorelor în următoarea manieră: în a doua și a patra săptămână din lună, de sâmbăta de la ora 10:00 până duminica la ora 18:00, cu luarea minorelor de la domiciliul reclamantei, o săptămână în vacanța de iarnă, cu petrecerea uneia dintre cele două sărbători de iarnă (C. sau Anul Nou) la pârât, trei zile în vacanța de primăvară, cu ocazia sărbătorilor de Paști și în vacanța de vară, din 1 iulie până în data de 15 iulie.

În motivarea întâmpinării și cererii reconvenționale, pârâtul a arătat că nu corespunde realității faptul că părțile s-au despărțit în fapt imediat după nașterea fiicei S., ci acest lucru s-a întâmplat în luna mai 2011, părțile locuind împreună până înainte de promovarea de către reclamantă a prezentei acțiuni. Pârâtul a contestat că nu ar fi contribuit la creșterea și educarea minorelor, fiind singurul din familie care realiza venituri, întrucât reclamanta a refuzat să-și caute un loc de muncă, dar corespunde realității că mama acesteia achita chiria locuinței, nu însă și cheltuielile familiei, iar în privința certurilor dintre părți, arată că acestea au fost provocate de reclamantă, care un caracter recalcitrant și o atitudine irascibilă.

S-a mai reținut că la termenul de judecată din data de_ și la cel din data de_, reclamanta și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat exercitarea autorității părintești asupra minorelor exclusiv de către reclamantă, cu obligarea pârâtului la plata unei pensii de întreținerea în favoarea acestora și stabilirea domiciliului minorelor la reclamantă.

Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța a reținut că din relația de concubinaj a părților au rezultat minorele R. M.

C., născută la data de_ și C. S. N., născută la data de_ . Din ancheta socială efectuată la domiciliul din România la reclamantei, a rezultat că neînțelegerile dintre părți au apărut în momentul în care reclamanta și-a exprimat dorința de a pleca împreună cu fiicele sale în Spania la mama ei, care lucrează acolo de 4 ani și are posibilități și condiții mai bune decât în România, lucru care nu se poate întâmpla fără acordul pârâtului, care înțelege să se opună deplasării minorelor în Spania împreună cu mama acestora unde aceasta consideră că le poate facilita condiții decente de viață.

Din ancheta socială efectuată la domiciliul mamei reclamantei din Spania, se desprind următoarele concluzii: reclamanta locuiește împreună cu mama sa, concubinul acesteia și fiica M. C. într-o locuință compusă din trei dormitoare, un salon, o bucătărie, o cămară, o baie și curte, locuință care îndeplinește condițiile pentru ca minorele să fie îngrijite în mod adecvat.

Martora Bora D. N., audiată în cauză la propunerea pârâtului, a relevat faptul că are cunoștință despre modul în care a decurs relația dintre cele două părți, având în vedere că o anumită perioadă au locuit în același imobil timp de aproximativ 5-6 luni, arătând că părțile, chiar dacă se mai certau din când în când, nu se producea scandal public. De asemenea, martora confirmă faptul că relația dintre pârât și fiica sa cea mică, S., era foarte bună, acesta îngrijindu-se ca minora să beneficieze de condiții minime de existență și de trai, în continuare martora spunând că pârâtul consumă băuturi alcoolice, uneori aflându-se în stare de ebrietate, cu toate acestea nefiind violent cu reclamanta, bineînțeles, nici măcar atunci când se afla în stare de ebrietate.

Martora Stanciu M. M., audiată la propunerea reclamantei, a arătat că relațiile dintre părți erau deteriorate, reclamanta adeseori era lovită, purtând semne vizibile în acest sens, pârâtul în mod frecvent consuma băuturi alcoolice, solicitându-i reclamantei să-l lase să-și vadă minorele fiind în stare de ebrietate, arătând, de asemenea faptul că nu l-a văzut niciodată îngrijindu-le sau plimbându-le pe minore.

Martorul Sarca N. I., în calitate de proprietar al apartamentului în care locuiau părțile, arată că o cunoaște pe reclamantă, fiind chiriașa care locuiește în garsonieră împreună cu cele două fiice minore. Martorul relatează că a văzut-o pe reclamantă având o echimoză la ochi, aceasta în primă instanță justificând-o spunând că a căzut, ulterior a aflat că a fost bătută de către pârât. Arată, de asemenea, că chiria este achitată de mama reclamantei, cu care a încheiat contractul de închiriere. Martorul Dârle A. a arătat că pârâtul este atașat de minore, se juca cu acestea, le îngrijea, asigurându-le toate cele necesare traiului.

Ascultată fiind în camera de consiliu în data de_, minora R. M.

C. declară că locuiește împreună cu mama sa care se poartă frumos cu ea și o

îngrijește, arătând, de asemenea, că tatăl a bătut-o pe mama în prezența sa și a surorii sale, făcând și mențiunea că, atunci când locuiau împreună, tatăl nu le-a dus niciodată în parc, mama fiind cea care îi cumpără haine.

Având în vedere toate aceste elemente de probațiune, inclusiv certificatul medico legal depus la dosarul cauzei, instanța a reținut că pârâtul avea un comportament violent și agresiv, consumând în mod frecvent băuturi alcoolice, ajungând astfel în stări avansate de ebrietate, comportamentul astfel conturat fiind inadecvat unor relații de familie privite prin prisma principiilor care guvernează sau ar trebui să guverneze astfel de relații, împrejurări care îl fac astfel pe pârât absolut incompatibil cu responsabilitățile pe care un părinte trebuie să le conștientizeze raportat la tot ceea ce privește creșterea, educarea, întreținerea unor copii.

Pentru toate aceste considerente, raportat la dispozițiile art. 398 Cod civil, instanța, constatând că motivele invocate de reclamantă, respectiv intenția de a le duce pe minore în Spania, unde să le înscrie la școală să le poată oferi un trai decent, acolo având loc de muncă, așa cum rezultă și din probele administrate în cauză și ținând cont în același timp și de atitudinea pârâtului, care prezent în

instanță a confirmat faptul că nu este de acord ca minorele să fie scoase din țară și că se va împotrivi acestui demers, dar neargumentând în niciun fel o eventuală împotrivire în acest sens, astfel încât, singura cale de urmat pentru a le da minorelor o șansă la o viață decentă apare ca fiind tocmai încuviințarea exercitării autorității părintești în mod exclusiv de către reclamantă, considerente pentru care instanța a dispus în acest sens, astfel evitându-se posibilitatea exercitării unor presiuni sau șantaje de către pârât împotriva reclamantei ori de câte ori reclamanta va intenționa să părăsească teritoriul țării împreună cu cele două minore.

Raportat la dispozițiile art. 516 și art. 529 Cod civil, instanța l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 233 lei cu titlu de cheltuieli privind creșterea și educarea minorelor, prezumându-l pe pârât a obține venitul minim pe economie, de asemenea dispunând ca locuința minorelor să fie stabilită la reclamantă.

Prin raportare la prevederile art. 401 Cod civil, instanța a încuviințat dreptul pârâtului de a avea legături personale cu minorele după următorul program de vizitare: în a doua și a patra săptămână din lună, sâmbăta de la ora 10ºº până la ora 20ºº și duminica de la ora 10ºº până la ora 20ºº, fără deplasarea minorelor de la domiciliul reclamantei, pe toată durata anului; vara, timp de două săptămâni, zilnic, de la ora 10ºº până la ora 20ºº, cu deplasarea minorelor de la domiciliul reclamantei și readucerea acestora la sfârșitul programului de vizitare.

Raportat la cererile cu privire la cheltuielile de judecată, instanța le-a respins ca fiind nedovedite, în sensul în care reprezentanta pârâtului nu a depus la dosar chitanța reprezentând onorariu avocat, pe de o parte, iar pe de altă parte, chitanța depusă de reprezentanta reclamantei nu cuprinde elemente

minime de identificare ale cauzei pentru care a fost depusă, cum ar fi, numărul dosarului sau numărul contractului de asistență juridică în baza căruia a fost avansată";.

Împ o tr iv a aces te i se n tințe a decl ar at ape l, în termen legal, pârâtul C. R.

, care a solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei și admiterii cererii reconvenționale.

În motivarea apelului, s-a învederat T. ului că prin exercitarea autorității părintești exclusiv de către reclamantă, cu privire la minorele Rezmiveș

1. C., născută la_ și C. S. N., născută la data de_, apelantul este în imposibilitate de a mai veghea asupra creșterii și educării fiicelor sale și de a avea legături personale cu acestea. Așa cum rezultă din susținerile reclamantei, reținute în considerentele sentinței pronunțate de instanța de fond, aceasta intenționează să ducă minorele în Spania, ceea ce va duce la o ruptură definitivă între apelant și copii.

   În ceea ce privește programul de vizitare al minorelor în modalitatea în care acesta a fost fixat, "fără deplasarea minorelor de la domiciliul reclamantei";, apelantul a susținut că nu i se asigură intimitatea necesară stabilirii unei adevărate relații între părinte și copii. Mai mult, nici respectarea acestui program de vizitare nu va fi posibilă în condițiile în care, fără acordul său, minorele vor fi duse în Spania.

   Intimata nu a formulat întâmpinare

   .

   În ședința publică din data de_ au fost audiați sub prestare de jurământ martorii Varga A., S. V. Laurențiu, propuși de apelant și C.

2. , Hocman Eva, propuși de intimată.

Tribunalul Maramureș, prin decizia civilă nr. 93/A/_, pronunțată în dosar nr._

, a admis apelul pârâtului împotriva sentinței atacate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta R.

D. R., în contradictoriu cu pârâtul C. R. .

A admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant

C. R. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă R. D. R. .

A dispus exercitarea în comun, de către ambii părinți, a autorității părintești cu privire la minorele R. M. C., născută în data de_ și C.

1. -N., născută în data de 5 iunie 2009.

   A stabilit în favoarea pârâtului-reclamant C. R. dreptul de a păstra legături personale cu cele două minore, astfel:

   • în a doua și a patra săptămână din lună, sâmbăta de la ora 10 până la ora 20 și duminica de la ora 10 până la ora 20, pârâtul-reclamant având posibilitatea de a prelua minorele de la locuința reclamantei-pârâte și obligația de a le readuce la locuință, la finalul programului de vizitare;

   • vara, timp de două săptămâni, zilnic, de la ora 10.00 până la ora 20.00, cu posibilitatea pârâtului-reclamant de a prelua minorele de la locuința reclamantei-pârâte și cu obligația de a le readuce la această locuință la finalul programului de vizitare.

Au fost menținute celelalte dispoziții care nu sunt contrare.

A fost respinsă cererea intimatei de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată.

Motivând decizia atacată, T. ul a reținut, în considerentele acesteia, următoarele

:

"Autoritatea părintească este, conform definiției legale prevăzute de art.

483 alin.1 Cod civil, ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor soți.

Exercitarea autorității părintești este subsumată exclusiv interesului superior al copilului, care o condiționează absolut.

Autoritatea părintească este susceptibilă de exercitare în mod diferit, în funcție de împrejurarea dacă părinții copilului sunt căsătoriți și coabitează ori nu conviețuiesc.

În primul caz, părinții exercită împreună și de comun acord toate drepturile și îndatoririle părintești, între aceștia fiind aplicabilă și prezumția mandatului tacit reciproc, prevăzută de art. 503 alin.2 N. Cod civil.

Dacă însă părinții nu conviețuiesc, exercițiul comun al autorității părintești presupune consultarea lor în luarea deciziilor importante relative la creșterea și educarea copiilor, actele curente și deciziile aferente privind aceste aspecte urmând a fi îndeplinite, respectiv luate de părintele la care locuiește copilul.

Așadar autoritatea părintească exercitată în comun nu presupune ca fiecare părinte să se ocupe zilnic de copil, ci doar consultarea în luarea acelor decizii care vor organiza viața copilului (de exemplu alegerea școlii, a medicului de familie), urmând ca părintele la care va locui copilul să gestioneze și să decidă cu privire la activitățile și actele curente.

În concretizarea principiului egalității în drepturi și obligații a părinților față de copiii lor, autoritatea părintească este o prerogativă legală și egală, la exercitarea căreia au vocație deopotrivă părinții. Astfel, conform dispozițiilor art. 503 alin.1 Cod civil, părinții exercită împreună (colaborând așadar) și în mod egal autoritatea părintească, legea asimilând pe deplin, sub toate aspectele, situația copilului din afara căsătoriei, cu cea a copilului din căsătorie (art. 505 Cod civil).

Potrivit prevederilor art. 398 Cod civil, dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, celălalt păstrând dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și de a consimți la adopția acestuia.

Legea nu definește și nu enumeră, nici măcar cu titlu exemplificativ, aceste motive temeinice, lăsând așadar la aprecierea judecătorului evaluarea acelor situații în care, cu respectarea interesului superior al copilului, s-ar impune ca exercitarea autorității părintești să se realizeze de unul singur dintre părinți. Nu mai puțin însă, trebuie observat că această ipoteză este una cu un pronunțat caracter punitiv, menită să sancționeze, în aprecierea instanței, anumite comportamente parentale care susțin concluzia că interesul minorului în cauză ar reclama neimplicarea unuia dintre părinți nici măcar în luarea deciziilor majore relative la organizarea vieții copilului.

Tot cu titlu de considerații generale, mai trebuie subliniat un aspect: legea nu instituie și nu permite recurgerea la o prezumție a priorică de exercitare abuzivă a autorității părintești. Cu alte cuvinte în momentul în care decide asupra acestui aspect, judecătorul trebuie să se raporteze exclusiv la datele pe care le relevă situația actuală și probele de la dosar. Exercitând în comun autoritatea părintească, părinții sunt datori să ia cu maturitate, împreună, cele mai bune decizii în privința copiilor lor. Dacă intervin neînțelegeri, legea instituie o cale juridică efectivă de urmat; așadar argumentul că în viitor părintele ar putea avea o conduită contrară interesului superior al copilului nu justifică acordarea cu anticipație a autorității părintești, unui singur părinte. În concret, faptul că intimata ar intenționa să ducă fetițele în străinătate, iar apelantul s-ar opune acestui demers nu justifică drept măsură de prevenție stabilirea exercitării autorității părintești în mod exclusiv de către intimată, instanța nefiind chemată a evalua oportunitatea acestei deplasări pentru minore în prezenta cauză.

În speță, nu s-a dovedit existența unor motive temeinice care ar justifica dispoziția primei instanțe de acordare a autorității părintești doar reclamantei- pârâte.

Minorele S. N. și M. C. au 4 ani respectiv 6 ani. Martora Bora

D., audiată de prima instanță, a arătat că relația dintre pârât și fiica sa cea mică S. era foarte bună, cei doi fiind foarte apropiați, pârâtul pregătindu-i mâncare și îngrijind-o. De asemenea, martorul Bîrle A., care a fost vecin cu părțile, a arătat că aproape zilnic l-a văzut cu copiii la plimbare, în fața blocului, cât timp părțile locuiau împreună. Martora C. N. a arătat că apreciază că apelantul ar pune în pericol fetele, dar și-a argumentat susținerea prin faptul că

"nu le bagă în seamă suficient și nu le oferă cele necesare";, acesta a venit la spital de vreo două ori cu ocazia nașterii fetiței mai mici, dar cu mâna goală.

Declarația minorei M. -C. a relevat că între aceasta și tatăl ei a existat o legătură afectivă, tatăl fiind o prezență semnificativă în viața fetiței, care îi suscita interesul.

Ceilalți martori audiați, care au păstrat o legătură ocazională cu părțile, au relevat un comportament mai agresiv al apelantului față de intimată, au susținut o neimplicare corespunzătoare a acestuia în susținerea financiară a familiei de facto. Cu toate acestea, trebuie adoptată o viziune distinctă în privința apelantului în ce privește ipostaza acestuia de tată, relația cu fiicele sale, și relația cu mama acestora, pe care adulții o consideră finalizată.

În ce privește relația afectivă cu minorele, niciunul dintre martorii audiați nu a conturat un dezinteres absolut al apelantului față de fetițe, o detașare emoțională echivalentă cu nepăsarea, care să fundamenteze concluzia că este în interesul minorelor ca deciziile majore care le privesc să fie luate fără cointeresarea tatălui. Dimpotrivă, acesta își dorește să se implice în ocrotirea fiicelor sale, nepătându-se prezuma că această dorință ar fi justificată prin alte intenții lipsite de onestitate.

De asemenea, se apreciază ca fiind în interesul minorelor ca programul de vizitare stabilit de prima instanță să se realizeze cu preluarea fetițelor de către tată, în contextul în care relațiile dintre acesta și bunica maternă respectiv mama minorelor sunt conflictuale, fiind preferabil ca fetițele să fie ținute deoparte de acest conflict, cu care să aibă tangențe minime.

Raportat la aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 296 teza a 2-a Cod procedură civilă, hotărârea va fi schimbată în parte, conform dispozitivului, iar prin raportare la dispozițiile art.298 și art. 274 Cod procedură civilă, se va respinge cererea intimatei de obligare a apelantului la plata cheltuielilor de judecată, acesta nefiind în culpă procesuală";.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta R.D. R.

, solicitând, în temeiul art. 129, art. 274, art. 299, art. 304, art. 305, art.

312 C.pr.civ., în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate si trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel; în subsidiar, modificarea în tot a deciziei atacate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtul C. R. împotriva sentinței Judecătoriei și menținerea hotărârii instanței de fond ca legala si temeinică. Cu obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată în apelul și în recurs.

În motivarea recursului s-a arătat că decizia T. ului Maramureș este nelegală prin prisma dispozițiilor art.312 alin. 3) Cod proc.civ., în condițiile în care subzistă în cauză și motive care ar atrage casarea, recurenta arătând că înțelege să susțină, în principal, petitul cererii de recurs privind casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, pentru a se asigura o judecată unitară.

Casarea hotărârii se impune raportat la dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., instanța de apel făcând o greșită aplicare a legii, întrucât în speță instanța nu a determinat interesul major al minorelor prin examinarea tuturor criteriilor de apreciere, și anume: vârsta acestora, conduita celor doi părinți, situația materială a fiecărei părți, posibilitățile lor concrete de a se ocupa efectiv de fetite, împrejurări reliefate de probatoriul administrat în cauză.

Prin decizia atacată, Tribunalul Maramureș a admis apelul declarat de apelantul C. R., împotriva sentinței civile nr. 8757 din_, pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr._, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: pe de o parte, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta-pârâtă, iar pe de altă parte, s-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant C. R. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă R. D. R., dispunându-se pe cale de consecință exercitarea în comun, de către ambii părinți, a autorității părintești cu privire la minorele R. M. C., născută în data de_ și C. S. -N., născută în data de 5 iunie 2009 și stabilindu-se în favoarea pârâtului-reclamant

1. R. dreptul de a păstra legături personale cu cele două minore, astfel:

   • în a doua și a patra săptămână din lună, sâmbăta de la ora 10 până la ora 20 și duminica de la ora 10 până la ora 20, pârâtul-reclamant având posibilitatea de a prelua minorele de la locuința reclamantei-pârâte și obligația de a le readuce la locuință, la finalul programului de vizitare;

   • vara, timp de două săptămâni, zilnic, de la ora 10.00 până la ora 20.00, cu posibilitatea pârâtului-reclamant de a prelua minorele de la locuința reclamantei-pârâte și cu obligația de a le readuce la această locuință la finalul programului de vizitare.

Instanța de apel a pronunțat o hotărâre netemeinică si nelegală, întrucât aceasta în mod greșit a procedat la aprecierea și interpretarea probelor administrate în cauză.

Din relația de concubinaj a recurentei cu intimatul au rezultat minorele R.

1. C., născută la data de_ și C. S. N., născută la data de _

   . Problemele dintre aceștia au apărut la scurt timp după nașterea minorei C. S.

2. , fiind determinate atât de consumul constant de alcool din partea intimatului, de indiferența manifestată față de minore și recurentă, cât mai ales in scandalurile repetate pe care intimatul le genera - aspecte dovedite atât prin Certificatul medico-legal depus în probațiune, cât și din probele testimoniale administrate - relevante în acest sens fiind depozițiile martorilor Stanciu M. M. și Sarea N. I. .

In aceste condiții, motivat și de amploarea certurilor, precum și de nevoia de a proteja minorele de consecințele unor atare conflicte, recurenta a decis, separarea în fapt de intimat, minorele rămânând în grija și la domiciliul recurentei.

Fără intenția de a teoretiza, recurenta amintește că, potrivit dispozițiilor art. 505 alin. 1) Cod civil, în cazul copilului din afara căsătoriei autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal de ambii părinți, dacă aceștia conviețuiesc, iar potrivit alin. 2) al aceluiași articol, dacă părinții copilului din afara căsătoriei nu conviețuiesc, modul de exercitare a autorității părintești se stabilește de către instanța de tutelă, fiind aplicabile prin asemănarea dispozițiile privitoare la divorț, dispoziții conform cărora - după divorț autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța dispune altfel - (art. 398 Co civil).

Aceste prevederi legale trebuiesc coroborate cu dispozițiile art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului în care se stipulează că "reglementările adoptate în domeniul respectării și promovării

drepturilor copilului, precum și orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului", principiu ce "este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal".

În alin. 3) al aceluiași articol se prevede că "principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copiii,

întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești".

Pe de altă parte, art. 44 din legea susmenționată prevede că "orice copil are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială, iar părinților sau, după caz, altor reprezentanți legali le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităților, cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și dezvoltării copiilor; părinții sunt obligați să le asigure copiilor locuința, precum și condițiile necesare pentru creștere, educare, învățătură și pregătirea profesională".

Pornind de la dispozițiile legale invocate mai sus și având în vedere prevalenta principiului interesului superior al copiilor în orice măsură care îi vizează, recurenta consideră că, în cauza pendinte, soluția adoptată de instanța de apel este netemeinică și nelegală.

Din întregul probatoriu administrat în cauză, respectiv înscrisuri, anchetele sociale efectuate atât în România cât și în Spania, precum și în mod special, din probele testimoniale administrate, a reieșit, fără echivoc, existenta de motive întemeiate, astfel cum art. 398 Codul civil prevede, pentru ca autoritatea părintească să se exercite în mod exclusiv de către recurentă.

Exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți creând minorelor R. M. C. și C. S. N. o suferință ce nu poate fi îndepărtată decât prin stabilirea exercitării autorității părintești în mod exclusiv de către mama asupra acestora.

Din considerentele deciziei T. ului Maramureș se constată că deși depozițiile martorilor audiați în cauză au relevat un comportament mai agresiv al apelantului față de intimată, au susținut o neimplicare corespunzătoare a acestuia în susținerea financiară a familiei de facto", precum și că "... pârâtul în mod frecvent consuma băuturi alcoolice, solicitându-i reclamantei să-l lase să-și vadă minorele fiind în stare de ebrietate", instanța de apel în mod greșit a conchis că "... trebuie adoptată o viziune distinctă în privința apelantului în ce privește ipostaza acestuia de tata, relația cu fiicele sale, și relația cu mama acestora, pe care adulții o consideră finalizată".

Este de observat în acest sens că până în prezent mama-recurenta, cu sprijinul substanțial al bunicii materne, a fost cea care a exercitat efectiv drepturile și îndatoririle părintești, ocupându-se îndeaproape de acoperirea nevoilor de ordin material, afectiv și moral ale fiicelor sale, precum și de toate demersurile necesare pentru integrarea socială a acestora.

Însăși intimatul admite prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond că bunica maternă este cea care suportă cheltuielile de întreținere ale minorelor, respectiv chiria aferentă locuinței în care acestea domiciliază împreună cu recurenta.

Totodată, trebuie remarcat că mama prezintă garanțiile morale și materiale pentru dezvoltarea armonioasă a minorelor din punct de vedere fizic, moral și intelectual, care justifică măsura exercitării autorității părintești asupra copiilor exclusiv de către aceasta, cu atât mai mult cu cât prezenta tatălui în viața minorelor nu a fost constantă, ci ocazională, o dovadă în acest sens fiind faptul

că în perioada în care mama și bunica maternă s-au ocupat de fetițe acestea au avut un comportament social normal, fiind persoane comunicative și echilibrate, împrejurare percepută direct de instanța de fond, respectiv Judecătoria Baia Mare, cu ocazia audierii minorei R. M. C. care a declarat că: "locuiește împreuna cu mama sa care se poartă frumos cu ea și o îngrijește, arătând, de asemenea, că tatăl a bătut-o pe mama în prezenta sa și a surorii sale, făcând si mențiunea că, atunci când locuiau împreună, tatăl nu le-a dus niciodată în parc, mama fiind cea care îi cumpără haine".

Este așadar, deopotrivă, bizară reținerea de către instanța de apel a faptului că în speță, nu s-a dovedit existenta unor motive temeinice care ar justifica dispoziția primei instanțe de acordare a autorității părintești doar

reclamantei-pârâte", în condițiile în care așa cum s-a susținut anterior, intimatul nu și-a reprimat pornirile violente asupra recurentei, nici măcar în prezența minorelor, cauzându-le acestora o stare de frică, ce va avea, cu siguranță, repercursiuni viitoare asupra dezvoltării socio-emotionale a acestora.

Față de aceste considerente în mod corect instanța de fond, respectiv Judecătoria Baia Mare a apreciat, în raport de cererea reconvențională formulat către intimat că și programul de vizitare să se desfășoare după amiază: în a doua și a patra săptămână din lună, sâmbăta de la ora 10.00 până la ora 20.00 și duminica de la ora 10.00 până la ora 20.00, fără deplasarea minorelor de la domiciliul reclamantei, pe toată durata anului; vara, timp de două săptămâni, zilnic, de la ora 10.00 până la ora 20.00 cu deplasarea minorelor de la domiciliul reclamantei și readucerea acestora la sfârșitul programului de vizitare."

Mai mult decât atât, în contextul socio-economic din România, contrar susținerilor intimatului care afirmă fără temei că "...reclamanta a refuzat sa-și caute un loc de muncă", recurenta are un loc de muncă în Spania, alături de mama sa, sens în care și-a exprimat dorința de a se muta împreună cu fetițele în aceasta țară, unde ajutată și de bunica maternă, așa cum a rezultat din ancheta socială efectuată în Spania, ar putea să le ofere minorelor un trai decent, acestea fiind chiar înscrise de către mamă la cursuri.

În atare condiții, intimatul brusc a început să fie interesat de minore, doar în scopul preconstituirii de probe în cauza pendinte - apreciază recurenta, exprimându-și în mod repetat, dar fără justificări pertinente, refuzul de a-și da acordul cu privire la plecarea minorelor de pe teritoriul României, împreună cu mama ori cu bunica maternă.

Procedând în această maniera, intimatul le privează pe minore de dreptul la libera circulație si de posibilitatea de a-și dezvolta abilitățile de comunicare, de a veni în contact cu alte culturi, de a vedea locuri noi și de a participa la evenimente care ar avea o înrâurire benefică asupra dezvoltării lor intelectuale și sociale.

În acest sens, potrivit art.17 alin.2) din Legea 248/2005 cu modificările si completările ulterioare, privind libera circulație a cetățenilor români in străinătate, emiterea pașaportului simplu sau a pașaportului electronic pentru minor, în situația în care există neînțelegeri între părinți cu privire la exprimarea acordului, se efectuează numai după soluționarea acestor situații de către instanța de judecată, care se pronunța în condițiile legii.

De asemenea, potrivit art. 18 alin. 2) din Legea 272/2004, privind protecția și promovarea drepturilor copilului "Deplasarea copiilor în țară și în străinătate se realizează cu înștiințarea și cu acordul ambilor părinți; orice neînțelegeri între părinți cu privire la exprimarea acestui acord se soluționează de către instanța judecătorească".

Or, atitudinea intimatului cu privire la modul de creștere al fetitelor sale minore precum si refuzul de a-și exprima acordul ca minorele să călătorească

însoțite de mama lor, nu are în vedere interesul superior al acestora și nu este de natură să Ie asigure o dezvoltare fizico-psihică corespunzătoare, având doar un caracter șicanatoriu, de șantaj la adresa recurentei care îmbracă forma abuzului de drept.

Față de toate cele expuse și analizând interesul superior al minorelor, ținând cont de vârsta și opțiunea acestora, preocuparea și conduita părinților, legătura afectivă mama-fiice, recurenta prezintă garanțiile materiale și morale pentru creșterea și educarea minorelor, impunându-se ca în viitor, acestea din urmă să se afle sub supravegherea si îngrijirea permanentă și exclusivă a mamei orice intervenție a intimatului în programul educațional al acestora nefiind indicat.

În stabilirea exercitării autorității părintești de către un singur părinte, instanța de apel era datoare să aibă în vedere doar fapte concrete dovedite.

Or, prin probatoriul solicitat și administrat de către recurentă s-a făcut dovada suferinței, respectiv a traumelor emoționale ale fetițelor în eventualitatea în care acestea s-ar afla sub autoritatea ambilor părinți, stabilindu-se în acest sens și legătura de cauzalitate între suferința fetitelor, care au fost obligate să asiste la violențele fizice și verbale exercitate de intimat asupra recurentei și exercitarea în comun a autorității părintești.

Minora R. M. C., în vârstă de sase ani, audiată în camera de consiliu, a descris instanței momente din perioada în care au locuit cu intimatul. în care acesta devenea foarte agresiv cu mama sa.

Or, deși astfel cum rezultă din probatoriul analizat mai sus, intimatul prin comportamentul său agresiv și obișnuința de a consuma băuturi alcoolice are o influența negativă asupra creșterii și dezvoltării armonioase a minorelor, instanța de apel a apreciat că pentru o corectă educare, maturizare si dezvoltare intelectuala a minorelor, autoritatea părintească asupra acestora să fie exercitată în comun de ambii părinți.

Decizia civilă pronunțată de această manieră cu privire la aspectele indicate, este deopotrivă lipsită de temei legal și dată cu încălcarea legii, fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Pentru toate aceste considerente, recurenta solicită admiterea recursului de maniera solicitată, constatând că subzistă în cauză atât motive de casare cât și motive de modificare, iar pentru a se asigura o judecată unitară și a nu se încălca un grad de jurisdicție, se impune, în principal, casarea în întregime a

hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar, în subsidiar, modificarea hotărârii in sensul respingerii apelului declarat de pârâtul-reclamant reconvențional C. R. împotriva sentinței civile nr. 8757/_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosar nr._ și a menține hotărârea instanței de

fond ca legală și temeinică.

P âr âtul in timat, deș i leg al c itat, nu s -a prezen tat în ins tanț ă ș i n ic i nu a

depus la dosarul cauzei întâmpinare

pentru a-și susține poziția procesuală.

Recursul este fondat

.

Cu privire la motivele de recurs de netemeinicie

.

În ceea ce privește memoriul de recurs, deși acesta a fost formal întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9, art. 305, art. 312 alin. 3 C.pr.civ., în realitate, acesta vizează aproape în totalitatea sa motive de netemeinicie a hotărârii recurate, iar nu de nelegalitate.

Cu privire la acele motive de recurs care vizează netemeinicia deciziei recurate, Curtea, din oficiu, la termenul de judecată din data de_, a invocat excepția inadmisibilității, excepție care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:

Departe de a cuprinde doar critici de strictă nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel, memoriul de recurs conține, aproape în cvasitotalitatea sa, motive de netemeinicie, fără să facă o analiză a nelegalității deciziei instanței de apel, limitându-se practic la o reproducere a stării de fapt a cauzei, o analizare a probațiunii administrate și o expunere a relațiilor tensionate dintre părți, precum și dintre pârât și minore, recurenta concluzionând că hotărârea ar fi nelegală prin aceea că nu s-a ținut seama de probele administrate în cauză, respectiv, instanța de apel în mod greșit a procedat la aprecierea și interpretarea probelor administrate în cauză.

În susținerea acestui motiv de recurs, respectiv, nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva modalității în care instanța de apel a apreciat probele administrate, recurenta a invocat faptul că instanța nu a interpretat în mod corect probele administrate în cauză și a procedat la o greșită apreciere a acestora.

Curtea constată, însă, că din perspectiva considerentelor pentru care recurenta a apreciat nelegalitatea deciziei din apel -respectiv, greșita apreciere și interpretare a probelor administrate în cauză -, recursul reclamantei este inadmisibil, întrucât, acest motiv de recurs se circumscrie prevederilor art. 304 pct. 11 C.pr.civ., abrogate la data formulării recursului pendinte.

Astfel, textul art. 304 pct. 11 C.pr.civ. a fost abrogat prin art. I pct. 112 din

O.U.G. nr. 138/2000.

Anterior abrogării sale, pct. 11 al art. 304 C.pr.civ. prevedea că se poate cere casarea unei hotărâri când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

Prin urmare, modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate nu mai poate fi cenzurată de către instanța de recurs, dat fiind că o atare cenzură, ca urmare a abrogării pct. 11 al art. 304 C.pr.civ., este inadmisibilă în actuala reglementare legală a recursului.

Aceleași considerente sunt aplicabile și în privința susținerii recurentei în sensul că prin modalitatea în care a apreciat probele instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, în aceste limite, hotărârea instanței de apel intrând, în opinia recurentei, sub incidența art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Curtea constată că modalitatea în care instanța de apel a interpretat ori a apreciat probele administrate în cauză nu se circumscrie unui motiv de nelegalitate în sensul art. 304 pct. 9 C.pr.civ., vizând aplicarea ori încălcarea greșită a legii, ori lipsirea hotărârii pronunțate de temei legal, ci vizează netemeinicia deciziei recurate, respectiv, reanalizarea stării de fapt prin prisma probelor administrate.

Oricum, prin prisma art. 295 alin. 1 și 2 C.pr.civ. raportat la art. 129 alin. 4 și 5 C.pr.civ. instanța de apel era în drept să administreze orice probe pe care le considera îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, respectiv, era îndreptățită să facă aprecierea acestor probe potrivit propriei convingeri.

În ceea ce privește acele motive de recurs prin care se face trimitere concretă la anumite probe - înscrisuri, acte, depoziții testimoniale, etc. -, Curtea constată că aceste motive se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 10 C.pr.civ., în prezent abrogate prin art. I pct. 1111din O.U.G. nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005.

Anterior abrogării sale, art. 304 pct. 10 C.pr.civ. prevedea că se poate cere casarea unei hotărâri când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Urmare a abrogării pct. 10 și 11 ale art. 304 C.pr.civ., instanța de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze

probele, să dea eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reținute de instanța de fond ori de instanța de apel, și nici nu poate să verifice modalitatea în care instanța de apel a apreciat probațiunea administrată în cauză.

Se constată, așadar, de către Curte că, în cauză, își găsește incidență excepția inadmisibilității acestor motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, excepție fundamentată pe împrejurarea că, în marea lor majoritate, motivele de recurs conțin critici de netemeinicie a hotărârii recurate, reproduceri ale evoluției istoricului cauzei, ale relațiilor tensionate dintre recurent și intimată, ale stării de fapt, ale probațiunii administrate în cauză, etc., singurul eventual motiv de nelegalitate conținut în memoriul de recurs, și care s-ar putea circumscrie punctului 9 al art. 304 C.pr.civ., fiind cel referitor la încălcarea de către instanța de apel a interesului superior al minorului.

Toate celelalte motive de recurs, referitoare la: reproduceri ale stării de fapt, ale probațiunii administrate în cauză, reiterări ale istoricului cauzei, ale relațiilor conflictuale și tensionate dintre cei doi soți, modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele, etc., intră sub incidența excepției inadmisibilității, întrucât vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, aspecte care s-ar fi încadrat în punctele 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., în prezent abrogate.

Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C. proc. civ., prin art. I pct. 1111din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În consecință, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanțe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părți, ori care să tindă la o reapreciere a probațiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanța de recurs fiind ținută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanțe și fiind obligată de a se abține de la orice reanalizare a probelor deja administrate.

Așa fiind, Curtea constată că excepția inadmisibilității, invocată din oficiu de către instanță, este fondată, urmând să fie admisă ca atare, cu consecința neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.

Cu privire la motivul de recurs care, afirmativ, s-ar circumscrie punctului 9 al art. 304 C. proc. civ

.

Motivul de recurs de nelegalitate, dedus din interpretarea motivelor de recurs invocate de reclamantă, constă în aceea că instanța de apel ar fi nesocotit sau încălcat, prin soluția pronunțată, interesul superior al minorelor.

Motivul de recurs vizând încălcarea interesului superior al minorului s-ar putea circumscrie, în esență, prevederilor art. 2 din Legea nr. 272/2004, republicată.

Astfel, art. 2 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, actualizată, prevede că orice reglementări adoptate în domeniu respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu, se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului, alin. 2 al aceluiași articol precizând că principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai acestuia, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.

În conformitate cu art. 2 alin. 3 din aceeași lege, principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.

Prin urmare, în toate situațiile în care instanța judecătorească este chemată să dispună asupra vreunei măsuri în legătură cu un minor, ceea ce primează în mod absolut este interesul superior al minorului, orice decizie dispusă de instanța de judecată trebuind să aibă în vedere cu prioritate acest interes superior al minorului.

Raportând acest principiu, al interesului superior al minorelor, la starea de fapt stabilită în cauză de primele două instanțe - stare de fapt care nu mai poate fi schimbată în recurs -, Curtea constată că interesul superior al minorelor, cel puțin pentru moment, este acela de a fi încredințate doar mamei lor, respectiv, exercitarea autorității părintești cu privire la cele două minore să se facă exclusiv de către reclamantă, urmând ca pârâtului să îi fie stabilit programul de vizitare al celor două minore, în conformitate cu dispozițiile art. 496 NCC și art. 14 din Legea nr. 272/2004.

Astfel, este de notorietate că interesul superior al oricărui copil este acela de a păstra legături permanente cu amândoi părinții, fiind preferabil, în măsura în care situația obiectivă o permite, ca amândoi părinții să se ocupe în mod egal de creșterea, îngrijirea, educarea și întreținerea minorului.

Nu este permis nici unuia dintre părinți să pună pe prim plan relațiile tensionate dintre ei și să permită ca acestea să se repercuteze negativ asupra dezvoltării psihice, fizice și afective normale a minorului, după cum nu este permis nici unuia dintre părinți să-l manipuleze ori să-l instige pe minor de maniera în care acesta să aibă resentimente față de celălalt părinte, prin prezentarea celuilalt părinte într-o lumină negativă.

Chiar dacă, prin forța împrejurărilor, copilul, care a fost încredințat spre creștere și educare doar unuia dintre părinți, este în mod firesc mai atașat de acest părinte, prin comparație cu atașamentul probabil mai redus față de părintele pe care îl vede mai rar, nu trebuie omis din vedere faptul că în realitate copilul își iubește la fel de mult ambii părinți și că niciodată un copil nu ar putea să aleagă definitiv și exclusiv un părinte, în detrimentul celuilalt.

Esențial este faptul că, nu numai părintele căruia nu i-a fost încredințat copilul are dreptul de art. 496 alin. 5 NCC (prevăzut și de art. 43 alin. 3 din Vechiul C.fam.) de a păstra legături personale cu minorul, precum și de a veghea la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea lui profesională, dar și că minorul are dreptul, conferit de art. 14 din Legea nr. 272/2004, republicată, de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, cu rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament, acest drept al minorului fiind reglementat în ideea consacrată a respectării principiului interesului superior al copilului.

În același timp, art. 496 alin. 5 teza I NCC prevede că părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul la locuința acestuia, instanța de tutelă putând, potrivit art. 496 alin. 5 teza II NCC, să limiteze exercițiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

În ceea ce privește modalitatea efectivă în care instanța de apel s-a pronunțat cu privire la exercitarea autorității părintești asupra minorelor, respectiv, exercitarea autorității părintești în comun de către ambii părinți, Curtea constată că această dispoziție a instanței de apel contravine interesului superior al minorelor, pentru motivele ce urmează a fi expuse:

În speță, cele două minore au rezultat din relația de concubinaj a părților, însă, potrivit art. 505 alin. 1 NCC, în cazul copilului din afara căsătoriei, a cărui filiație a fost stabilită concomitent sau, după caz, succesiv față de ambii părinți, autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal de către părinți, dacă aceștia conviețuiesc.

Alin. 2 al art. 505 NCC prevede că în situația în care părinții copilului din afara căsătoriei nu conviețuiesc, modul de exercitare al autorității părintești se stabilește de către instanța de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț.

Art. 397 NCC prevede că după divorț autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel.

Această dispoziție se aplică, ca regulă, doar în ipoteza în care, în baza unor motive întemeiate, instanța nu decide altfel, respectiv, nu dispune în sensul prevăzut de art. 398 NCC, adică exercitarea autorității părintești de către un singur părinte.

Art. 398 alin. 1 NCC prevede faptul că dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, celălalt părinte păstrând, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.

Prin urmare, legiuitorul a lăsat la latitudinea instanței de judecată aprecierea motivelor întemeiate în baza cărora, prin raportare la starea de fapt a cauzei și la probele administrate, se impune exercitarea autorității părintești de către un singur părinte.

Tot legat de modalitatea în care urmează să fie exercitată autoritatea părintească după divorț, este și problema stabilirii locuinței copilului după divorț, art. 400 alin. 1 din NCC prevăzând în acest sens că, în lipsa înțelegerii dintre părinți, sau dacă aceasta este contrară interesului superior al copilului, instanța de tutelă stabilește, odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor la părintele cu care locuiește în mod statornic, art. 401 NCC reglementând drepturile părintelui separat de copil, adică dreptul unui astfel de părinte, de a avea legături personale cu copilul.

În speță, din starea de fapt reținută în cauză rezultă împrejurarea că, cel puțin pentru moment, nu este în interesul superior al minorelor, ca în privința acestora autoritatea părintească să fie exercită în comun de către ambii părinți, fiind preferabil ca aceasta să fie exercitată doar de către mamă, întrucât pârâtul are un comportament violent și agresiv, consumând în mod frecvent băuturi alcoolice, ajungând astfel în stări avansate de ebrietate, comportamentul astfel conturat fiind astfel inadecvat unor relații de familie.

Aceeași stare de fapt confirmă temerea minorei R. M. C. în acest sens, minora precizând cu ocazia audierii sale în Camera de Consiliu că locuiește împreună cu mama sa, care se poartă frumos cu ea și o îngrijește și că tatăl său a bătut-o pe mama sa în prezența sa și a surorii sale, iar atunci când locuiau împreună tatăl nu le-a dus niciodată în parc și nu le-a cumpărat niciodată haine.

Drept urmare, Curtea apreciază că, cel puțin pentru moment, este în interesul superior al minorelor, pentru a putea avea o viață liniștită și decentă, și pentru a putea să crească și să se dezvolte într-un climat liniștit și adecvat, care să le permită o dezvoltare emoțională, psihică și fizică cât mai armonioasă, ca autoritatea părintească cu privire la cele două minore să fie exercitată doar de către mamă.

În perspectivă, dacă condițiile concrete o vor impune, va exista posibilitatea, conferită de art. 403 NCC, de a se schimba modalitatea de exercitare a autorității părintești.

În plus, Curtea constată că soluția instanței de apel intră și sub incidența art. 304 pct. 6 C.pr.civ., întrucât prin modalitatea în care T. ul a stabilit programul de vizitare al minorelor de către pârât, aceasta s-a pronunțat ultra petita, stabilind un program de vizitare care nu a fost solicitat prin cererea reconvențională formulată de pârât în dosarul de fond (f. 18-19 dosar fond).

Așa fiind, în temeiul considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va admite recursul, conform dispozitivului prezentei decizii.

În temeiul art. 274 alin. 1 C.pr.civ., intimatul va fi obligat să îi plătească recurentei suma de 2.853,15 lei, cheltuieli de judecată în recurs și în apel, reprezentând 3 lei taxa judiciară de timbru pentru recurs (f. 15-17), 0,15 lei timbru judiciar aferent recursului (f. 15), 2.250 lei, reprezentând onorariu avocațial aferent contractului de asistență juridică nr. 75/2013 (f. 8), justificat prin chitanța de plată nr. 17/_ (f. 18) și 600 lei onorariu avocațial aferent contractului de asistență juridică nr. 4/_ (f. 18, 17 dosar apel), sumă justificată prin chitanța de plată nr. 47/_ (f. 36 dosar apel).

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta R. D. R., împotriva deciziei civile nr. 93/A din_ a T. ului Maramureș, pronunțată în dosar nr. _

, pe care o modifică, în sensul că, respinge în întregime apelul declarat de pârâtul

C. R., în contra sentinței civile nr. 8757/_ a Judecătoriei B. M., pronunțată în dosar civil nr._, pe care o menține în tot.

Obligă pe intimatul C. R. să plătească recurentei suma de 2853,15 lei, cheltuieli de judecată în recurs și în apel.

Decizia este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din 18 septembrie 2013.

PREȘEDINTE

JUDECĂTORI

M.

C. V.

ANA I.

C.

-M. CONȚ

Red.CMC/dact.MS 3 ex./_

J. .apel: A.S. -T. /B.G.

J. .fond: C.C.P.

G.

M. -L. T.

← Decizia civilă nr. 537/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti		Decizia civilă nr. 170/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Decizia civilă nr. 46/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti Decizia civilă nr. 3818/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti Decizia civilă nr. 32/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti Decizia civilă nr. 537/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti Decizia civilă nr. 170/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti Decizia civilă nr. 4280/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti Decizia civilă nr. 295/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti Decizia civilă nr. 3815/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti