Decizia civilă nr. 4280/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ Cod operator 8428
DECIZIA CIVILĂ NR. 4280/R/2013
Ședința publică din 01 noiembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. -D. C. JUDECĂTORI: A. -A. P.
C. -M. CONȚ GREFIER: A. -A. M.
S-au luat în examinare recursul declarat de reclamanta T. D. E. și recursul declarat de pârâtul B. A., împotriva deciziei civile nr. 296/A din 06 iunie 2013 a T. ului C. pronunțată în dosar nr._, având ca obiect exercitarea autorității părintești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima strigare a cauzei, se prezintă reprezentanta reclamantei recurente, doamna avocat B. S., cu împuternicire avocațială pentru declarare, motivare și susținere recurs, precum și pentru reprezentare în fața Curții de Apel C., care se află la f. 5 din dosar, lipsă fiind reclamanta recurentă personal și pârâtul recurent.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul declarat de reclamanta T. D. E. a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și nu a fost legal timbrat la data înregistrării sale.
Recursul declarat de pârâtul B. A. a fost formulat și motivat în termen legal, a fost comunicat părții adverse și nu a fost legal timbrat la data înregistrării sale.
S-a făcut referatul cauzei după care Curtea va lăsa cauza la a doua strigare, pentru a da pârâtului recurent posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.
Reprezentanta reclamantei recurente insistă pentru luarea cauzei la prima strigare, având în vedere că pârâtul niciodată nu s-a prezentat la dezbateri și ea trebuie să meargă la o distanță de 300 km, în cursul zilei de azi, având în vedere că este Sărbătoarea Luminațiilor.
Curtea lăsa cauza la a doua strigare, pentru a da pârâtului recurent și reprezentantei acestuia posibilitatea de a se prezenta la dezbateri.
La a doua strigare a cauzei, la sfârșitul ședinței de judecată, la apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta reclamantei recurente, doamna avocat B. S., lipsă fiind reclamanta recurentă personal și pârâtul recurent.
Curtea constată următoarele:
Prin memoriul de recurs, reclamanta recurentă a solicitat judecarea cauzei și în lipsa ei sau a apărătorului său de la dezbateri (f. 4 din dosar).
Pentru termenul de judecată de azi, atât reclamanta recurentă, cât și pârâtul recurent au fost legal citați cu mențiunea de a depune la dosar dovada achitării unei taxe judiciare de timbru, în cuantum de 3 lei și un timbru judiciar
de 0,15 lei, potrivit mențiunilor de pe dovezile de îndeplinire a procedurii de citare, care se află la f. 16 și 18 din dosar.
La data de_ a fost înregistrată la dosar o întâmpinare, care a fost formulată și expediată prin fax de reclamanta recurentă T. D. E., prin intermediul doamnei avocat B. S., prin care se solicită următoarele:
în principal: respingerea recursului declarat de pârâtul B. A. ca inadmisibil, raportat la motivul 1 al considerentelor;
în subsidiar: respingerea ca nefondat a recursului declarat de pârâtul B.
A. și menținerea ca legală și temeinică a hotărârilor pronunțate în cauză în ceea ce privește competența de soluționare a prezentei cauze, cu obliga-rea pârâtului recurent la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu, reprezentând onorar avocațial și taxă judiciară de timbru.
Reprezentanta reclamantei recurente depune la dosar chitanța care atestă plata taxei judiciare de timbru pentru recurs, în cuantum de 3 lei și un timbru judiciar de 0,15 lei, originalul întâmpinării expediate prin fax și "Concluzii scrise";. Arată că nu are de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat.
Curtea constată că recursul declarat de reclamanta T. D. E. este legal timbrat.
De asemenea, constată că recursul declarat de pârâtul B. A. nu este timbrat.
Curtea, din oficiu, invocă și pune în discuție excepția netimbrării recursului declarat de pârâtul B. A. .
Nemaifiind de formulat alte cereri prealabile sau excepții de invocat, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul reprezentantei reclamantei recu- rente în susținerea recursului reclamantei și asupra excepției netimbrării recursului declarat de pârâtul B. A. .
Reprezentanta reclamantei recurente solicită admiterea excepției netimbrării recursului declarat de pârâtul B. A. și obligarea pârâtului recurent la plata cheltuielilor de judecată.
De asemenea, solicită admiterea recursului declarat de reclamanta T. D.
și modificarea în parte a hotărârii atacate, în sensul:
admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată, în sensul exercitării autorității părintești doar de către mamă;
menținerea restului dispozițiilor hotărârii și să obligați pârâtul - reclamant reconvențional la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judeca- rea prezentului litigiu în faza de recurs.
Reprezentanta reclamantei recurente arată următoarele:
În dosarul cauzei nu s-a reușit să se dovedească faptul că pârâtul B. A. are atât responsabilitatea, cât și posibilitatea de a se ocupa de copilul părților.
De 25 de ani încoace, pârâtul recurent B. A. este dependent de cocaină și periodic este internat pentru dezintoxicare.
Având în vedere situația anterior arătată, consideră că reclamanta va trebui să formuleze de fiecare dată o acțiune pentru a obține consimțământul tatălui cu privire la minor.
Curtea pune în discuție inadmisibilitatea acelor motive de recurs care se referă la netemeinicia hotărârii atacate și la criticile aduse sentinței.
Reprezentanta reclamantei recurente arată că susține doar motivele de recurs de nelegalitate și solicită admiterea recursului declarat de reclamantă.
C U R T E A
Pr in sen tinț a c iv il ă n r. 327/_, pronunț ată de Jude c ător ia De j în dosarnr._,
s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta T. D. E. împotriva pârâtului B. A. .
S-a stabilit ca autoritatea părintească asupra minorului B. G. e, născut la data de_, să fie exercitată în comun de ambii părinți.
S-a decis ca locuința minorului să fie la domiciliul reclamantei în D., str. Aurel Pavel Banuț nr.5, jud. C. și a obligat părintele rezident să obțină acordul părintelui nerezident cu privire la orice schimbare a locuinței la o altă adresă decât cea specificată în această sentință.
În cazul în care cei doi părinți nu se înțeleg, părintele rezident va trebui să apeleze la instanța de judecată pentru o decizie. Orice schimbare a locuinței minorului în afara ariei de competență a instanței trebuie luată de comun acord de către cei doi părinți și trebuie încuviințată de către instanță. Scoaterea minorului din țară, indiferent de scop, se poate face doar cu acordul ambilor părinți.
S-a stabilit în sarcina pârâtului obligația de plată a unei pensii de întreținere în favoarea minorului B. G. e, născut la data de_, în cotă de 1/4 parte, lunar, din veniturile salariale nete obținute la locul de muncă, în calitate de paznic angajat al S.C. Finale Ambiente SPA, cu sediul în localitatea Finale Lingure, str. Calice nr.16, Italia, începând cu_ și până la majorat.
S-a respins cererea reconvențională formulată de pârâtul B. A., împotriva reclamantei T. D. E. .
A fost obligat pe pârât să plătească reclamantei 1000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele acesteia, următoarele
:
"Minorul B. G. LE s-a născut în Italia la data de_, reclamanta T.
D. E. fiind mama minorului iar pârâtul B. A. tatăl acestuia (f. 31). Nașterea minorului a fost înregistrată sub nr. 256/27 iunie 2012 în registrul de stare civilă al municipiului D., fiindu-i eliberat copilului certificatul de naștere seria NH nr. 539853/2012 (f. 82).
Minorul a locuit împreună cu părinții la domiciliul familiei pârâtului din orașul Finale Ligure, la adresa Via Cavasola nr. 26, în Italia.
În primăvara anului 2012, reclamanta, pârâtul și minorul s-au deplasat împreună în România, la data de 17 martie 2012 (f. 86-89). Din declarațiile martorilor audiați în cauză rezultă că în timpul șederii în țară, la locuința tatălui reclamantei în D., într-o dimineață în cursul lunii martie, reclamanta a primit un telefon de la sora pârâtului din Italia, aceasta i-a comunicat că telefonul mobil al pârâtului este în posesia unei persoane cu care acesta avusese o altercație în noaptea precedentă. Imediat după acest incident, pârâtul și-a cumpărat bilet de avion pentru a se întoarce în Italia, având o temere evidentă pentru siguranța sa, în condițiile în care persoanele cu care a avut altercația telefonau membrilor de familie ai pârâtului, amenințându-i. Înțelegerea între reclamantă și pârât a fost aceea ca pârâtul să se întoarcă de urgență în Italia, iar reclamanta împreună cu copilul să rămână în țară.
Din luna martie 2012 până în prezent minorul locuiește în România, la domiciliul bunicului matern împreună cu reclamanta (f. 90-96). Martorii relatează că minorul are condiții morale și materiale corespunzătoare pentru creștere și educare la reclamantă, frecventează cursurile grădiniței Elpis din D. fiind înscris în grupa mare în anul școlar 2012/2013 (f. 85, 277), are rezultate deosebite în procesul educațional. Minorul s-a integrat foarte bine în mediul familial și social oferit de reclamantă, bunicul patern, grădiniță, grupul de prieteni pe care și l-a format. În prezent, minorul este bine îngrijit, reclamanta este preocupată pentru
educația copilului, pentru ca acesta să facă sport, să aibă prieteni de vârsta lui, oferindu-i un climat psiho-social adecvat. Din luna martie 2012 până în prezent, pârâtul a ținut legătura cu copilul telefonic, sporadic. Niciodată copilul nu și-a exprimat dorința de a se întoarce în Italia și de a locui acolo cu pârâtul (f. 279).
Din înscrisurile depuse la filele 10-23 din dosar, rezultă că pârâtul s-a aflat sub monitorizarea S. ui pentru toxico-dependenți Savona, în urma consumului de stupefiante -f.60, a urmat un tratament sub supravegherea este într-un program de reabilitare, a evoluat din punct de vedere psihic, este angajat în muncă.-f.71
Reclamanta este angajată în România la S.C. YLE SERVICE ROM - S.R.L. pe perioadă nedeterminată cu un salariu de 556 lei/lunar.
Prin Sentința civilă nr. 1130/2012 a Judecătoriei D. (f. 100-104) s-a admis cererea de ordonanță președințială formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâtul și s-a încuviințat la reclamanta să exercite în exclusivitate autoritatea în favoarea minorului până la soluționarea definitiv și irevocabil a acestui dosar, fiind obligat pârâtul la pensie de întreținere în favoarea copilului. Prin aceeași sentință, a fost respinsă acțiunea reconvențională formulată de pârât pentru a exercita singur autoritatea părintească asupra copilului.
Considerentele care au determinat măsura provizorie dispusă prin Sentința civilă nr. 1130/2012 a Judecătoriei D., au fost luate în considerare în prezenta cauză, cu următoarele amendamente: în privința exercitării autorității părintești de către ambii părinți, Noul cod civil instituie regula ca după divorț, autoritatea părintească să revină ambilor părinți.
In conformitate cu prevederile art.505 alin.2 C.civ., daca parintii copilului din afara casatoriei nu convietuiesc, modul de exercitare a autoritatii parintesti se stabileste de instanta de tutela, fiind aplicabile prin asemanare dispozitiile privitoare la divort.
În mod excepțional atunci când există motive întemeiate din punctul de vedere al interesului superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți .
Conform art.507, un părinte care nu este mort, nu este declarat mort sau nu este incapabil să își exprime voința are autoritate părintească deplină asupra copilului sub rezerva cazului în care instanța, din motive bine întemeiate care țin de interesul superior al copilului (de exemplu cazuri de abuz, exploatare, neglijență, ) i-a retras acestui părinte autoritatea părintească asupra minorului (conform art.398 sau art.399) sau, mai mult, l-a decăzut din drepturile părintești (conform art.508).
Interesul copiilor trebuie să aibă prioritate față de orice alt considerent -pe de o parte, să le garanteze copiilor o evoluție într-un mediu sănătos iar pe de altă parte, să mențină legăturile acestora cu familia, cu excepția cazului în care aceasta s-a arătat a fi nedemnă, deoarece distrugerea acestei legături determină ruperea copilului de rădăcinile sale .De aici rezultă că interesul copilului impune ca numai anumite circumstanțe cu totul excepționale să poată duce la o ruptură a unei părți a legăturii de familie și ca să se facă tot posibilul să se păstreze relațiile personale ale copilului cu ambii părinți.
Din declarațiile martorilor audiați în cauză (f.) rezultă că, ambele părți au fost implicate în creșterea și educarea minorului .
De la data despărțirii în fapt a părților minorul locuiește împreună cu reclamanta, iar pârâtul ține legătura cu minorul.
Ancheta efectuată în cauză relevă că ambele părți doresc să se implice material și educațional în creșterea și educarea minorului .Ambele părți abordează copilul într-o manieră adecvată, stimulativă, non agresivă, încearcă să
satisfacă nevoile minorului atât afectiv cât și material, doresc să se implice în viața acestuia.
Reclamanta nu a făcut dovada prin nici un mijloc de probă că, pârâtul are un comportament agresiv, neadecvat în ceea ce privește minorul sau că a dat dovadă de neglijență gravă în îndeplinirea obligațiilor părintești .Considerentele în baza cărora reclamanta a solicitat exercitarea exclusivă a exercitării autorității părintești sunt determinate de profilul socio-moral al pârâtului .Deși s-a făcut dovada în cauza ca pârâtul în prezent este sub supravegherea S. ui pentru toxico-dependenți - Savona pentru că a consumat droguri în trecut,în prezent are o conduită decentă ,evoluează favorabil iar sprijinul moral al familiei reprezintă un considerent de bază pentru reinserția socială a pârâtului.
Nu există nici o dovadă că toate aceste considerente, pentru care reclamanta a făcut dovada în instanță, s-au răsfrânt asupra minorului, deoarece atât martorii cât și raportul de evaluare au concluzionat că acesta este implicat material și afectiv în creșterea copilului, manifestă dorința de a se implica în dezvoltarea ulterioară a acestuia.
Nu există motive foarte bine întemeiate din punctul de vedere al interesului superior al minorului, care să conducă la concluzia că păstrarea autorității părintești de către pârât ar dăuna intereselor copilului deoarece nu s-a făcut dovada că acesta este în prezent alcoolic, dependent de droguri, suferă de o boală psihică gravă,sau că a exercitat acte de abuz psihic ,fizic, sexual asupra minorului .Aceste situații ar impune prezumția că pârâtul este în imposibilitate de a lua decizii referitoare la școlarizarea minorului sau tratamentul medical pe care aceasta ar trebui să îl urmeze ca și componente ale exercitării autorității părintești.
În cauză ambii părinți manifestă atașament față de minor, ambii părinți sunt sănătoși psihic și fizic, există implicare în creșterea și educarea copilului din partea ambilor părinți, dorința pârâtului în acest sens fiind evidentă.
Din probatoriul administrat în cauză nu a rezultat dovada că ar exista o suferință a copilului în ipoteza în care acesta ar fi sub autoritatea ambilor părinți, nu s-a demonstrat existența unei legături de cauzalitate între o eventuală suferință a copilului și exercitarea în comun a autorității părintești asupra acestuia pentru a se demonstra faptul că soluția constă în exercitarea autorității părintești exclusiv de către reclamantă.
Curtea Supremă a Olandei a formulat un test pentru a determina când trebuie aprobată cererea de custodie unică formulată de unul dintre părinți concluzionând astfel - judecătorul procesului trebuie să fie convins că problemele dintre părinți sunt atât de serioase încât riscul ca minorul să sufere ca urmare a continuării custodiei comune, să fie atât de mare încât să nu poată fi acceptat.
În spiritul bunei credințe și al înțelegerii, luând în considerare interesul superior al copilului în accepțiunea L. 272 /2004 principial, ambii părinți trebuie să manifeste o disponibilitate maximă și o cooperare deplină de așa manieră încât minorul să se bucure de prezența, afecțiunea și grija ambilor părinți.
Raportat la aceste considerente, in temeiul art.397 Cod civil se va dispune ca exercitarea autorității părintești sa se realizeze in comun deoarece din probatoriul administrat nu rezulta ca minorul ar fi prejudiciat în situația în care exercitarea autoritatii parintesti se realizează de catre ambii parinti iar interesul si disponibilitatea pe care a manifestat-o pârâtul de a se implica in luarea deciziilor referitoare la minor este în interesul acestuia,cu mentiunea ca aceasta dispozitie se poate modifica în timp.
In temeiul art. 400 alin.2 C.civ. se va stabili locuinta minorului la domiciliul reclamantei și va obliga părintele rezident să obțină acordul părintelui nerezident cu privire la orice schimbare a locuinței la o altă adresă decât cea
specificată în această sentință. În cazul în care cei doi părinți nu se înțeleg, părintele rezident va trebui să apeleze la instanța de judecată pentru o decizie. Orice schimbare a locuinței minorului în afara ariei de competență a instanței trebuie luată de comun acord de către cei doi părinți și trebuie încuviințată de instanță. Scoaterea minorului din țară, indiferent de scop, se poate face doar cu acordul ambilor părinți.
Prin Sentința civilă nr. 1130/2012 a Judecătoriei D. (f. 100-104) s-a admis cererea de ordonanță președințială fiind obligat pârâtul la pensie de întreținere în favoarea copilului în cuantum de 1/4 din venitul net lunar realizat începând cu_ până la majoratul copilului.
Potrivit dispozițiilor art. 402 Cod civil, instanța de tutela prin hotărâre stabilește contribuția fiecărui părinte la cheltuielile de creștere, educare,
învățătură si pregătire profesionala a copiilor, iar potrivit art. 529 Cod civil, întreținerea este datorata in acord cu nevoia celui care o cere si cu mijloacele materiale ale celui ce urmează a o plăti, fără a putea depăși cota de 1/4 din câștigurile debitorului întreținerii in cazul in care este vorba de întreținerea datorata de părinte pentru un copil.
Văzând dispozițiile art. 402, art. 529 și art. 530 Cod civil, precum și cererea reclamantei, așa cum aceasta a fost precizată, instanța de fond a obligat pârâtul să plătească lunar în favoarea minorului, o pensie de întreținere lunară în cuantum de 1/4 parte din venitul net lunar realizat în calitate de paznic angajat la SC Finale Ambiente Spa cu sediul în Finale Lingue str. Calice nr.16 Italia, începând cu data de 7 martie 2013 și până la majorat ori noi dispoziții.
In temeiul art.274 Cod procedura civila, instanța de fond a obligat pe pârât la plata sumei de 1000 lei cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei constând în taxa de timbru, timbru judiciar și onorariu pentru avocat.
Împotriva acestei se n tințe a decl ar at ap el, în termen legal, reclamanta T.D. E.
, solicitând admiterea acestuia, modificarea in parte a hotărârii pronunțate in cauza, in sensul admiterii in totalitate a cererii de chemare in judecata, in sensul exercitării autorității părintești doar de către mama si obligarea paratului la plata unei pensii de întreținere de 25% din venitul realizat lunar, fara a se menționa, in mod restrictiv, sursa de venit prin indicarea unui
anumit loc de munca, menținerea restului dispozițiilor hotărârii, cu obligarea paratului la plata cheltuielilor de judecata în apel.
Pr in în tâmp in are a f or mul ată, in timatu l B . A.
a solicitat respingerea apelului ca nefondat, invocând prin întâmpinare excepția necompetenței generale a instanței românești în soluționarea prezentei cauze.
Tribunalul Cluj, prin decizia civilă nr. 296/A/_, pronunțată în dosar nr. _
, a admis în parte apelul declarat de reclamanta T. D. E., a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a fost înlăturată, din considerentele și dispozitivul sentinței, mențiunea privitoare la locul de muncă al intimatului.
Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.
A fost obligat intimatul să plătească apelantei T. D. E. suma de 500 lei, cheltuieli de judecată în apel.
Motivând decizia pronunțată, T. ul a reținut în considerentele acesteia, următoarele
:
"În materia divorțului, noul cod civil consacră prin art.397 noul cod civil regula în conformitate cu care autoritatea părintească se exercită de către ambii părinți, doar în situații excepționale, pentru motive întemeiate, putându-se dispune exercitarea ei doar de către unul dintre părinți.
Exercitarea autorității părintești presupune de fapt exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor referitoare la copil, iar regula consacrată de lege este cea a exercitării ei în comun de părinți.
Dispozițiile art. 263 cod civil și prevederile Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului prevăd că toate măsurile luate trebuie să se subordoneze cu prioritate interesului superior al copilului.
Instanța a determinat interesul major al minorului prin examinarea tuturor criteriilor de apreciere, și anume: vârsta acestuia, conduita celor doi părinți, situația materială a fiecărei părți, posibilitățile lor concrete de a se ocupa efectiv de copil, împrejurări reliefate în ancheta psihosocială.
Aceste împrejurări au fost analizate de instanță și față de textele legale invocate, dar mai ales ținând seama de interesul superior al copilului așa cum este prevăzut la art. 263 cod civil. Cu privire la exercitarea autorității părintești instanța a dispus, în mod corect ca exercitarea autorității părintești față de minorul B. G. e, va reveni ambilor părinți conform art. 396 și 397 cod civil.
Solicitarea reclamantei ca autoritatea părintească față de minor să fie exercitată exclusiv de către mamă, nu a putut fi primită de instanță, în primul rând pentru că reclamanta nu a invocat vreun ,,motiv temeinic,, așa cum acestea se regăsesc în accepțiunea prevederilor articolului 398 cod civil, și în al doilea rând pentru faptul că nici probele administrate în cauză nu au reliefat un asemenea motiv.
Astfel din depozițiile martorilor audiați în cauză a rezultat că relația dintre minor și tatăl său se bazează pe afecțiune și atașament reciproc, chiar tatăl apelantei arătând că minorului îi este dor de tatăl lui. De asemenea martorii nu au reliefat vreun comportament necorespunzător al intimatului față de persoana minorului nici din punct de vedere psihic și nici fizic.
Revenind la faptul consumului de droguri de către intimat, tribunalul reține că într-adevăr a existat, însă, în prezent, așa cum rezultă din adresa Instituției Medicale Locale nr.2 din Savona din data de_, aflată la fila 60 din dosarul de fond, acesta are o evoluție pozitivă, iar analizele au indicat un rezultat negativ în ceea ce privește consumul de substanțe stupefiante.
Apoi, apelanta nu a adus nici o probă în dovedirea afirmației că intimatul este în incapacitate psihică, neexistând nici un document medical care să releve că intimatul s-ar afla în această stare.
Apelanta, își grefează motivele de apel, mai mult, pe îngrijorarea sa că, în viitorul apropiat, intimatul ar putea relua consumul de droguri. Această temere a apelantei, nesusținută de nici o dovadă, nu justifică, la acest moment, cererea de exercitare a autorității părintești doar de către ea.
De reținut că prezenta hotărâre prin care s-a stabilit exercitarea autorității părintești de ambii părinți nu are autoritate de lucru judecat, astfel încât, potrivit art.403 noul cod civil, subzistă posibilitatea modificării odată cu modificare împrejurărilor care au determinat luarea măsurii.
Împrejurarea că, intimatul s-a confruntat, în trecut cu problema consumului de droguri, care însă, nu s-a răsfrânt asupra minorului, nu justifică înlăturarea acestuia de la luarea deciziilor importante care îl privesc, fiind esențial pentru dezvoltarea firească a copilului și pentru respectarea interesului său superior ca tatăl să fie o prezență constantă în viața sa și să își exercite în mod corespunzător drepturile și obligațiile părintești care îi revin.
În cauză nu s-a făcut dovada că pârâtul ar avea o atitudine necorespunzătoare față de minor, că prin comportamentul său ar pune în pericol grav dezvoltarea minorului, nefiind incidentă nici o altă situație similară, care să
justifice exercitarea autorității părintești doar de către mamă.
În ce privește susținerile apelantei că intimatul manifestă dezinteres față de minor, în sensul că nu îl caută și nu îl vizitează, tribunalul reține că sunt infirmate de martora Montenaru M. (f.96 dos. fond), care a relatat că, de fapt, apelanta este cea care interzice intimatului să îl contacteze pe minor telefonic sau prin internet, adoptând această atitudine după promovarea prezentei acțiuni. Cu privire la același aspect, chiar apelanta se contrazice. Astfel din cuprinsul anchetei sociale, reiese că apelanta a afirmat că de la data separării, intimatul B.
A. manifestă interes și preocupare față de fiul său, îl contactează periodic telefonic, a solicitat să contribuie financiar la întreținerea lui, însă a refuzat sprijinul financiar al acestuia.
În ce privește hotărârea T. ului Albenga din anul 2010 prin care intimatul a fost pus sub interdicție financiară, fiind numit ca reprezentant tatăl său B. Giancarlo, tribunalul reține că nu mai este de actualitate. Acest aspect reiese din decizia T. ului din Savona prin care la data de_ s-a dispus revocarea curatelei instituită în favoarea intimatului, ca urmare a vindecării acestuia de dependența de droguri și a faptului că este capabil să-și apere singur interesele.
Apare ca întemeiat cel de-al doilea motiv de apel, referitor la înlăturarea mențiunii privind locul de muncă al intimatului din petitul privitor la obligarea intimatului la plata pensiei de întreținere în favoarea minorului B. G. e.
Astfel, instanța de fond a stabilit în sarcina intimatului obligația de plată a unei pensii de întreținere în favoarea minorului B. G. e, născut la data de _
, în cotă de 1/4 parte, lunar, din veniturile salariale nete obținute la locul de muncă, în calitate de paznic angajat al S.C. Finale Ambiente SPA, cu sediul în localitatea Finale Lingure, str. Calice nr.16, Italia, începând cu_ și până la majorat.
Intimatul este obligat la plata pensiei de întreținere, indiferent de locul de muncă al acestuia, în ipoteza în care realizează venituri din muncă, astfel că nu este necesar a fi menționat în hotărârea judecătorească locul de muncă al debitorului obligației de întreținere. Oricând poate interveni o schimbare de terț poprit, astfel că, în mod greșit, prima instanță, a specificat în cuprinsul hotărârii judecătorești locul actual de muncă al intimatului, ca fiind singurul obligat la reținerea și virarea pensiei de întreținere în favoarea minorului.
Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 296 C.pr.civ. tribunalul va admite, în parte apelul declarat de T. D. E., împotriva Sentinței civile nr. 327/_ pronunțată în dosar nr._ al Judecătoriei D., pe care o schimbă, în parte, în sensul că înlătură din considerentele și dispozitivul sentinței civile apelate mențiunea privitoare la locul de muncă al intimatului.
Se vor menține restul dispozițiilor sentinței civile.
În tem.art.274 și art.276 cod pr.civilă tribunalul va obliga intimatul să plătească apelantei T. D. E. suma de 500 lei, cheltuieli de judecată în apel";.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pe de o parte,reclamanta T. D. E., iar pe de al tă p ar te, p âr âtul B. A.
.
Pr in propr iul recurs, recl aman ta recuren tă
a solicitat, în temeiul prevederilor art. 299, art. 304 pct. 7 si 8 C.pr.civ., admiterea recursului, modificarea in parte a hotărârii recurate, in sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare in judecata, in sensul exercitării autorității părintești doar de către mama; menținerea restului dispozițiilor hotărârii; cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de judecarea prezentului litigiu in faza de recurs.
În motivarea recursului s-a arătat că soluția adusa in cauza, menținută de instanța de apel, aceea de exercitare a autorității părintești in comun de ambii părinți, nu este dovedita de probațiunea administrata in cauza.
Motivarea hotărârii instanței de apel este de ordin cu totul general, raportat doar la prevederile legale aplicabile in cauza si la practica judiciara predominanta in favoarea exercitării autorității părintești, ca regula, de ambii părinți.
Astfel, in hotărârea instanței de apel se susține ca reclamanta nu ar fi indicat niciun motiv temeinic pentru care autoritatea părinteasca sa fie exercitata exclusiv de mama.
Fara nicio susținere in probațiunea administrata in cauza, din care a reieșit cu precădere ca se impune menținerea exercitării autorității părintești doar de către reclamantă, situație existenta in fapt, atât anterior întoarcerii in tara, cat si ulterior acestui moment, in hotărârea nelegala se arata ca din probațiunea administrata nu a reieșit vreun motiv temeinic pentru care sa se modifice soluția adusa in cauza de prima instanța.
Recurenta reiterează, daca mai este cazul, ca din probele administrate a reieșit ca ne aflam in situația unui tata dependent de cocaina, cu multiple episoade de recidiva, acestea intervenind după lungi tratamente de "vindecare", reclamanta luând hotărârea, împreuna cu paratul, intr-un moment de luciditate, să se mute din Italia si să vină să locuiască la D., tocmai pentru a-l determina pe acesta sa nu își mai poată procura droguri si de a-l feri pe fiul părților de consumul de droguri si de anturajul de consumatori pe care îl avea intimatul.
Așa cum este statuat in sentința instanței italiene, consumul exagerat de droguri, de lunga durata, i-a cauzat paratului probleme psihice serioase, fiind internat in nenumărate rânduri la Secția de Psihiatrie a Spitalului din Savona.
In sprijinul afirmațiilor recurentei, ca intimatul nu este vindecat de dependenta de droguri, sunt si înscrisurile depuse in probațiune de parat, care confirma împrejurarea ca si in prezent paratul se afla sub tratament, acesta fiind reluat in luna mai 2012, la dosar neexistând pana la acest moment vreo dovada ca ar fi complet reabilitat, așa cum susțin instanțele de fond, absolut fara niciun suport probator.
Este de menționat, de asemenea, ca paratul a fost pus sub interdicție
financiara prin sentința pronunțata de T. ul din Savona - Judecătoria Albenga nr. 94/2010, prin aceeași hotărâre fiind numit tutore tatăl sau, B. Giancarlo. După promovarea prezentei cereri, tatăl intimatului a renunțat, pro causa, la aceasta cerere, solicitând revocarea dispozițiilor instanței de tutela din Italia.
Din probațiune fac parte si considerațiile cererii de chemare in judecata pentru desemnarea unui tutore pentru parat, formulata chiar de către familia acestuia, aflata la dosarul cauzei in traducere certificata, in care se arata textual ca: "dl. A. B. este de mult timp dependent de droguri si după o perioada in care urmase un tratament de dezintoxicare si era urmărit de S. pentru dependenți de droguri a recidivat in consumul de cocaina; consumul exagerat de droguri i-a cauzat probleme serioase la nivel psihic, de aceea a fost internat la secția de psihiatrie a Spitalului S. Paolo di Savona. În prezent dl. A. B. manifesta o puternica scădere a capacităților cognitive din cauza consumului de substanțe stupefiante; ca starea fizica si psihica a d-lui A. B. ii împiedica pe acesta sa-si desfășoare activitățile; a devenit obligatoriu, deși dureros, faptul de a accepta aceasta incapacitate";.
Mai mult decât atât, in motivarea hotărârii se mai arata ca "persoana care exercita autoritatea părinteasca asupra fiului minor G. e B. este d-na E.
D. T. ";.
Recurenta arată că se află în situația unei incapacități psihice, care, chiar daca este privită ca fiind temporara, este iminent că va recidiva, întrucât acest
lucru s-a întâmplat in nenumărate rânduri si nu este vorba de o persoana care a avut un episod pasager de consum de droguri, ci de o persoana care se droghează de la vârsta de 16 ani, deci de 25 de ani, in mod continuu, cu scurte perioade de pauza, indusa de familia sa sau de faptul ca a fost internat in diferite centre de dezintoxicare sau psihiatrie. Cum se poate afirma ca toate aceste aspecte nu au reieșit din probațiunea administrata in cauza ?
In privința presupusului atașament al paratului fata de minor, invocat de
instanța de apel, in motivarea hotărârii, recurenta nu înțelege de unde a reținut instanța aceste aspecte, in condițiile in care din probațiunea administrata a reieșit ca paratul nu a venit sa își vadă copilul din luna octombrie a anului trecut pana in data de 20 martie anul curent, iar în luna octombrie a venit la un termen de judecata, ocazie cu care a stat doua zile.
Se învederează, de asemenea, de către recurentă că de la momentul la care paratul a decis sa se întoarcă in Italia, din motivele lesne de înțeles, reclamanta rămânând in România, ajutata fiind de tatăl reclamantei sa își crească copilul, acesta nu s-a interesat deloc de minor, cu excepția unor telefoane sporadice, nu si-a îndeplinit obligația de plata a pensiei de întreținere si nu si-a adus in niciun fel contribuția la creșterea copilului.
Pentru neplata pensiei de întreținere reclamanta a formulat o plângere penala aflata in curs de soluționare, in contextul in care intimatul face parte din cea mai bogata familie din zona, cu vaste proprietăți, lucru probat prin înscrisuri aflate la dosar si cu martorii audiați in cauză, in soluționarea excepției de necompetență materiala.
Pentru a sublinia nelegalitatea hotărârilor pronunțate in cauză, recurenta amintește practica instanțelor judecătorești de atribuire a autorității părintești exclusiv unui părinte in situația in care celalalt părinte a dovedit dezinteres fata de minor si nu si-a îndeplinit obligațiile minime de întreținere, iar cu siguranța acestea nu se refera doar la apeluri telefonice, ca in cazul paratului.
Recurenta consideră ca este eronata concluzia instanței de apel, conform căreia reclamanta i-ar interzice paratului sa ia legătura cu minorul strict in baza depoziției martorei Montenaru, prietena apropiata a familiei paratului, avocatul care a coordonat demersurile de hărțuire ale reclamantei pentru a renunța la drepturile minorului si la orice solicitare de pensie alimentara. Aceasta a relatat ca a fost de fata o singura data când paratul l-a sunat pe minor pe telefonul fix de acasă si nu a răspuns nimeni, in contextul in care reclamanta lucrează, iar minorul a frecventat grădinița.
Tocmai rolul judecătorului este sa creeze practica, pe baza probațiunii din fiecare cauza, neputându-se impune șabloane sau directive, decât strict sub aspect legislativ.
Recidiva de cocaina este un aspect dovedit, actual si cu o importanta covârșitoare asupra minorului, nefiind doar o "îngrijorare" a reclamantei, așa cum o cataloghează instanțele de fond.
In considerarea acestui fapt, recurenta solicită admiterea in totalitate a recursului său și a cererii sale de chemare în judecată, întrucât toate probele, inclusiv cele invocate chiar de familia paratului, converg in mod incontestabil spre concluzia ca paratul este incapabil sa exercite atribuțiile autorității părintești, împrejurare susținuta de acesta, in sensul ca acum se afla sub tratament pentru dependenta de cocaina, nu este de natura sa înlăture problemele psihice pe care acesta le are si prezumția ca paratul nu va recidiva in consumul in mod frecvent de cocaina, așa cum, din păcate, s-a întâmplat si anterior acestui moment, de 25 de ani încoace.
Tocmai in considerarea interesului minorului recurenta reiterează toate împrejurările actuale de fapt, care converg spre imposibilitatea punerii in
executare a dispozițiilor sentinței, având in vedere ca paratul a dovedit ca si in prezent are perioade in care nu comunica cu minorul, nu vine in România, motivând ca nu are bani, dar este extrem de bogat, in sensul propriu al cuvântului, iar in situațiile in care acesta se va afla internat pentru continuarea tratamentului pentru dependenta de droguri, cu acesta nu se va putea comunica deloc, întrucât este previzibil ca situația pentru viitor va fi aceeași ca in ultimii 25 de ani.
Pentru toate aceste considerente, se solicită admiterea prezentului recurs, cu cheltuieli de judecata.
Prin propriul recurs, pârâtul B. A.
a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de apel, în sensul admiterii apelului și a respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind adresată unei instanțe de judecată necompetentă general, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului au fost invocate dispozițiile art. 299 și urm. C.pr.civ., Regulamentul C.E. nr. 2201/2003 și Convenția de la Haga din_, ratificată de România prin Legea nr. 361/2007, susținându-se că instanțele judecătorești din România sunt necompetente general să soluționeze prezenta cauză întrucât reședința părților și a minorului este în Italia, astfel încât, potrivit art. 157 alin. 2 din Legea nr. 105/1992, articol introdus prin Legea nr. 202/2010, art. 1, art. 8 alin. 1, art. 10 din Regulamentul C.E. nr. 2201/2003, art. 2611 NCC, art. 5 și 7 din Convenția de la Haga, competența aparține instanței de reședință obișnuită a copilului.
Este adevărat că pârâtul nu a formulat apel împotriva sentinței primei instanțe, însă a invocat excepția de necompetență generală a instanțelor românești prin întâmpinarea formulată la apelul reclamantei, însă, instanța de apel, prin decizia recurată, nu s-a pronunțat în niciun fel asupra acestei excepții, decizia recurată intrând astfel sub incidența prevederilor art. 304 pct. 7, pct. 9 și pct. 3 C.pr.civ.
Pr in în tâmp in are a f or mul ată în c auz ă, re cl aman ta T . D. E.
a solicitat respingerea recursului pârâtului, în principal ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat, motivat pe faptul că reședința obișnuită a copilului nu mai este în Italia, ci în D., împrejurare în raport de care competența de soluționare a prezentei cereri revine, de drept, Judecătoriei D. .
Cu privire la recursul pârâtului
.
La termenul de judecată din data de_ Curtea, din oficiu, în temeiul art. 316 C.pr.civ. rap. la art. 137 alin. 1 C.pr.civ., a invocat excepția netimbrării recursului pârâtului, excepție care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:
Pentru primul termen de judecată fixat în vedere judecării recursului, _
, recurentul a fost legal citat, încă din data de_, de la domiciliul procesual pe care și l-a ales, în B., sector 3, B-dul U. nr. 37, bloc A4, scara 1 etaj 3, ap. 12 (la S.C.P.A. Alexandru și Asociații), cu mențiunea timbrări propriului recurs cu suma de 3 lei taxă judiciară de timbru și 0,15 lei timbru judiciar, sub sancțiunea anulării recursului ca netimbrat, dovada de îndeplinire a procedurii de citare fiind semnată personal de funcționarul însărcinat cu primirea corespondenței, aspect confirmat de dovada de îndeplinire a procedurii de citare aflată la fila 18 dosar recurs.
Până la termenul de judecată din data de_ la dosarul cauzei nu a fost depusă dovada achitării timbrajului aferent recursului pârâtului, respectiv, nu au fost depuse la dosar nici originalul chitanței care să ateste plata taxei judiciare de timbru, și nici nu s-a făcut dovada expedierii taxei de timbru ori a timbrului judiciar prin trimitere poștală, prin fax ori prin serviciul de curierat rapid.
La termenul de judecată din data de_ pârâtul recurent nu s-a prezentat în instanță, nici personal, nici prin reprezentant, pentru a depune la dosarul cauzei dovada achitării timbrajului aferent propriului recurs.
Așa fiind, constatându-se că până la termenul de judecată stabilit în vederea achitării taxelor de timbru aferente recursului,_, pârâtul recurent nu a depus la dosarul cauzei dovada achitării timbrajului aferent propriului recurs, Curtea, în temeiul art. 33 alin. 1, art. 36 din O.U.G. nr. 80/2013, va anula ca netimbrat recursul pârâtului.
Cu privire la recursul reclamantei, Curtea constată că
acesta este nefondat
.
Cu privire la acele motive de recurs, din recursul reclamantei, prin care se fac
tr imite r i d irec te l a se n tinț a f ondului
.
La termenul de judecată din data de_ Curtea, din oficiu, a invocat excepția inadmisibilității acelor motive din recursul reclamantei, prin care se critică direct hotărârea primei instanțe, excepție care urmează să fie admisă în temeiul art. 316 C.pr.civ., rap. la art. 137 alin. 1 C.pr.civ., motivat pe următoarele considerente:
În conformitate cu prevederile art. 282 alin. 1 C.pr.civ., hotărârile date în primă instanță de judecătorie sunt supuse apelului la tribunal, iar hotărârile date în primă instanță de tribunal sunt supuse apelului la curtea de apel.
Art. 299 alin. 1 teza I C.pr.civ. prevede că hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și, în condițiile prevăzute de lege, hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, sunt supuse recursului.
Există, așadar, o ierarhie a căilor de atac, respectiv, hotărârile pronunțate în primă instanță de judecătorii, susceptibile de apel, pot fi atacate cu apel exclusiv la instanța imediat superioară, adică la tribunal, în timp ce, hotărârile prin care tribunalele soluționează apelurile, sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs la curtea de apel.
Această ierarhie a căilor de atac este menită să asigure respectarea principiului dublului grad de jurisdicție.
O cale de atac nu poate fi exercitată omisso media, respectiv, nu poate fi criticată direct în recurs, hotărârea pronunțată în primă instanță de judecătorie - și care este, potrivit legii, susceptibilă de apel la tribunal -, pentru că, într-o atare situație, instanța de recurs, nu poate exercita controlul judiciar asupra hotărârii pronunțate, iar analizarea, direct în faza recursului, a motivelor ce ar duce la privarea părții de un grad de jurisdicție și, implicit, la încălcarea principiului "non omisso medio";, o astfel de critică în recurs fiind inadmisibilă.
Este știut faptul că exercitarea căilor de atac are ca efect punerea în mișcare a controlului judiciar îndeplinit de instanțele superioare asupra hotărârilor instanțelor inferioare, și este guvernată de principiul legalității căilor de atac, prevăzut și de art. 129 din Constituție, text constituțional care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.
Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C.pr.civ. Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare, și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel.
Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel, cu
precizarea că toate criticile din recurs trebuie să aibă ca obiect strict hotărârea pronunțată în apel.
Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări ori susțineri ale părților, să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu calea extraordinară de atac a recursului.
Principiul "non omisso medio"; reprezintă, de asemenea, o aplicație a modalității în care autoritatea de lucru judecat se manifestă în cadrul aceluiași proces, câtă vreme aspectele dezlegate de prima instanță și nesupuse cenzurii instanței de apel, nu mai pot face obiect de critică în calea de atac subsecventă a recursului.
Drept urmare, Curtea constată că acele critici din recursul reclamantei, prin care se critică direct cele statuate de instanța de fond, intră sub incidența excepției inadmisibilității, prin raportare la prevederile art. 282 alin. 1 C.pr.civ., ale art. 299 alin. 1 teza I C.pr.civ., coroborat cu principiul "non omisso medio";.
Cu privire la motivele de recurs de netemeinicie
.
În ceea ce privește memoriul de recurs, deși acesta a fost formal întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C.pr.civ., în realitate, acesta vizează aproape în totalitatea sa motive de netemeinicie a hotărârii recurate, iar nu de nelegalitate.
Cu privire la acele motive de recurs care vizează netemeinicia deciziei recurate, Curtea, din oficiu, la termenul de judecată din data de_, a invocat excepția inadmisibilității, excepție care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:
Departe de a cuprinde doar critici de strictă nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel, memoriul de recurs conține, aproape în cvasitotalitatea sa, motive de netemeinicie, fără să facă o analiză a nelegalității deciziei instanței de apel, limitându-se practic la o reproducere a stării de fapt a cauzei, o analizare a probațiunii administrate și o expunere a relațiilor tensionate dintre părți, recurenta concluzionând că hotărârea ar fi nelegală prin aceea că soluția instanței de apel, aceea de exercitare a autorității părintești în comun de către ambii părinți, nu este dovedită de probațiunea administrată în cauză, instanța de apel, interpretând practic greșit probele administrate în cauză, ajungându-se ca soluția acesteia să fie dată fără niciun suport probator.
În susținerea acestui motiv de recurs, respectiv, nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva modalității în care instanța de apel a apreciat probele administrate, recurenta a invocat ansamblul probațiunii administrate în cauză, respectiv înscrisuri, probe testimoniale, etc, concluzionând că probațiunea administrată în cauză ar fi justificat o altă soluție și că soluția instanței de apel nu se sprijină și nu este dovedită de probațiunea administrată în cauză.
Curtea constată, însă, că din perspectiva considerentelor pentru care recurenta a apreciat că soluția instanței de apel ar fi nelegală - respectiv modalitatea de apreciere a probelor de către instanța de apel -, recursul reclamantei este inadmisibil, întrucât, acest motiv de recurs se circumscrie prevederilor art. 304 pct. 11 C.pr.civ., abrogate la data formulării recursului pendinte.
Astfel, textul art. 304 pct. 11 C.pr.civ. a fost abrogat prin art. I pct. 112 din
O.U.G. nr. 138/2000.
Anterior abrogării sale, pct. 11 al art. 304 C.pr.civ. prevedea că se poate cere casarea unei hotărâri când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.
Prin urmare, modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate nu mai poate fi cenzurată de către instanța de recurs, dat fiind că o
atare cenzură, ca urmare a abrogării pct. 11 al art. 304 C.pr.civ., este inadmisibilă în actuala reglementare legală a recursului.
Aceleași considerente sunt aplicabile și în privința susținerii recurentei, în sensul că, prin modalitatea în care a apreciat probele, instanța de apel a pronunțat o soluție circumscrisă prevederilor art. 304 pct. 7 și 8 C.pr.civ., având în vedere, pe de o parte, că nu poate fi reținută, așa cum nefondat apreciază recurenta, existența unor motive contradictorii ori străine de natura pricinii, ori
inexistența motivelor pe care se sprijină hotărârea recurată, iar pe de altă parte, că nu a fost dedus judecății niciun act juridic civil - în sensul clasic al noțiuni de act juridic civil, aceea de manifestare de voință făcută cu intenția de a da naștere, modifica ori stinge raporturi juridice civile - căreia instanța de apel să îi fi schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic, ori pe care instanța de apel să îl fi interpretat greșit.
Pe de altă parte, în actuala structură legală a recursului nu se mai poate verifica de către instanța de recurs modalitatea concretă în care judecătorul din apel a apreciat sau nu probele.
Oricum, prin prisma art. 295 alin. 1 și 2 C.pr.civ. raportat la art. 129 alin. 4 și 5 C.pr.civ. instanța de apel era în drept să administreze orice probe pe care le considera îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, respectiv, era îndreptățită să facă aprecierea acestor probe potrivit propriei convingeri.
În ceea ce privește acele motive de recurs prin care se face trimitere concretă la anumite probe - depoziții testimoniale, înscrisuri, adrese, extrase din hotărâri pronunțate de instanțele italiene, extrase din cereri de chemare în judecată formulate de familia pârâtului în fața instanțelor italiene, etc. -, Curtea constată că aceste motive se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 10 C.pr.civ., în prezent abrogate prin art. I pct. 1111 din O.U.G. nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005.
Anterior abrogării sale, art. 304 pct. 10 C.pr.civ. prevedea că se poate cere casarea unei hotărâri când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.
Urmare a abrogării pct. 10 și 11 ale art. 304 C.pr.civ., instanța de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reținute de instanța de fond ori de instanța de apel, și nici nu poate să verifice modalitatea în care instanța de apel a apreciat probațiunea administrată în cauză.
Se constată, așadar, de către Curte că, în cauză, își găsește incidență excepția inadmisibilității acestor motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, excepție fundamentată pe împrejurarea că, în marea lor majoritate, motivele de recurs conțin critici de netemeinicie a hotărârii recurate, reproduceri ale evoluției istoricului cauzei, ale relațiilor tensionate dintre părți, ale stării de fapt, ale probațiunii administrate în cauză, etc., singurul eventual motiv de nelegalitate conținut în memoriul de recurs, și care s-ar putea circumscrie punctului 9 al art. 304 C.pr.civ., fiind cel referitor la încălcarea de către instanța de apel a interesului superior al minorului.
Toate celelalte motive de recurs, referitoare la: reproduceri ale stării de fapt, ale probațiunii administrate în cauză, reiterări ale istoricului cauzei, ale relațiilor conflictuale și tensionate dintre părți, modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele, etc., intră sub incidența excepției inadmisibilității, întrucât vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, aspecte care s-ar fi încadrat în punctele 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., în prezent abrogate.
Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C.pr.civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.
În consecință, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanțe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părți, ori care să tindă la o reapreciere a probațiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanța de recurs fiind ținută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanțe și fiind obligată de a se abține de la orice reanalizare a probelor deja administrate.
Așa fiind, Curtea constată că excepția inadmisibilității, invocată din oficiu de către instanță la termenul de judecată din data de_, este fondată, urmând să fie admisă ca atare, cu consecința neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.
Cu privire la motivul de recurs care, afirmativ, s-ar circumscrie punctului 9 alart. 304 C. proc. civ
.
Motivul de recurs de nelegalitate, dedus din interpretarea motivelor de recurs invocate de reclamantă, și subliniat în penultimul aliniat din memoriul de recurs, constă în aceea că instanța de apel ar fi nesocotit sau încălcat, prin soluția pronunțată, interesul superior al minorului.
Motivul de recurs vizând încălcarea interesului superior al minorului s-ar putea circumscrie, în esență, prevederilor art. 2 din Legea nr. 272/2004, republicată.
Astfel, art. 2 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, actualizată, prevede că orice reglementări adoptate în domeniu respectării și promovării drepturilor copilului, precum și orice act juridic emis sau, după caz, încheiat în acest domeniu, se subordonează cu prioritate principiului interesului superior al copilului, alin. 2 al aceluiași articol precizând că principiul interesului superior al copilului este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai acestuia, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.
În conformitate cu art. 2 alin. 3 din aceeași lege, principiul interesului superior al copilului va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc copii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești.
Prin urmare, în toate situațiile în care instanța judecătorească este chemată să dispună asupra vreunei măsuri în legătură cu un minor, ceea ce primează în mod absolut este interesul superior al minorului, orice decizie dispusă de instanța de judecată trebuind să aibă în vedere cu prioritate acest interes superior al minorului.
Raportând acest principiu, al interesului superior al minorului, la starea de fapt stabilită în cauză de primele două instanțe - stare de fapt care nu mai poate fi schimbată în recurs -, Curtea constată că interesul superior al minorului nu a fost nesocotit ori încălcat de către instanța de apel.
Astfel, este de notorietate că interesul superior al oricărui copil este acela de a păstra legături permanente cu amândoi părinții, fiind preferabil, în măsura în care situația obiectivă o permite, ca amândoi părinții să se ocupe în mod egal de creșterea, îngrijirea, educarea și întreținerea minorului.
Nu este permis nici unuia dintre părinți să pună pe prim plan relațiile tensionate dintre ei și să permită ca acestea să se repercuteze negativ asupra
dezvoltării psihice, fizice și afective normale a minorului, după cum nu este permis nici unuia dintre părinți să-l manipuleze ori să-l instige pe minor de maniera în care acesta să aibă resentimente față de celălalt părinte, prin prezentarea celuilalt părinte într-o lumină negativă.
Chiar dacă, prin forța împrejurărilor, copilul, care a fost încredințat spre creștere și educare doar unuia dintre părinți, este în mod firesc mai atașat de acest părinte, prin comparație cu atașamentul probabil mai redus față de părintele pe care îl vede mai rar, nu trebuie omis din vedere faptul că în realitate copilul își iubește la fel de mult ambii părinți și că niciodată un copil nu ar putea să aleagă definitiv și exclusiv un părinte, în detrimentul celuilalt.
Art. 263 alin. 1 din NCC prevede că orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului, toate procedurile privitoare la copii, potrivit alin. 4 al aceluiași articol, trebuind să se desfășoare într-un timp rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului și relațiile de familie, să nu fie afectate.
Legea nr. 272/2004, republicată, punând accent pe interesul superior al copilului, reglementează în mod concret dreptul copilului care a fost separat de un părinte de a menține relații personale cu acesta, prevăzând în art. 16 cum anume urmează să fie exercitat acest drept al copilului:
"(1) Copilul care a fost separat de ambii părinți sau de unul dintre aceștia printr-o măsură dispusă în condițiile legii are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, cu excepția situației în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.
(2) Instanța judecătorească, luând în considerare, cu prioritate, interesul superior al copilului, poate limita exercitarea acestui drept, dacă există motive temeinice de natură a periclita dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială a copilului";.
În același timp, art. 496 alin. 5 teza I NCC prevede că părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul la locuința acestuia, instanța de tutelă putând, potrivit art. 496 alin. 5 teza II NCC, să limiteze exercițiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.
În ceea ce privește modalitatea efectivă în care instanța s-a pronunțat cu privire la exercitarea autorității părintești asupra minorului, în comun de către ambii părinți, Curtea constată că prin soluția adoptată de instanța fondului în acest sens, și menținută de instanța de apel, nu se contravine prevederilor art. 397 NCC.
Astfel, art. 397 NCC prevede că după divorț autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care instanța decide altfel.
Această dispoziție se aplică, ca regulă, doar în ipoteza în care, în baza unor motive întemeiate, instanța nu decide altfel, respectiv, nu dispune în sensul prevăzut de art. 398 NCC, adică exercitarea autorității părintești de către un singur părinte.
Art. 398 alin. 1 NCC prevede faptul că dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți, celălalt părinte păstrând, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.
Art. 503 alin. 1 NCC prevede că părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească, iar în conformitate cu dispozițiile art. 505 alin. 1 NCC, în cazul copilului din afara căsătoriei, a cărui filiație a fost stabilită concomitent
sau, după caz, succesiv față de ambii părinți, autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal de către părinți, dacă aceștia conviețuiesc.
Art. 505 alin. 2 NCC prevede că dacă părinții copilului din afara căsătoriei nu conviețuiesc, modul de exercitare a autorității părintești se stabilește de către instanța de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț.
Potrivit art. 505 alin. 3 NCC, instanța sesizată cu o cerere privind stabilirea filiației este obligată să dispună asupra modului de exercitare a autorității părintești, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile privitoare la divorț.
În conformitate cu dispozițiile art. 507 NCC dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv se află în neputință de a-și exprima voința, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.
Prin urmare, legiuitorul a lăsat la latitudinea instanței de judecată aprecierea motivelor întemeiate în baza cărora, prin raportare la starea de fapt a cauzei și la probele administrate, se impune exercitarea autorității părintești de către un singur părinte.
Prin urmare, regula este aceea a exercitării împreună și în mod egal, de către părinți, a autorității părintești, ambii părinți având, potrivit art. 487 NCC, dreptul și îndatorirea de a crește copilul îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului, ei fiind datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitări corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.
Art. 483 alin. 1 NCC stipulează faptul că autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana, cât și bunurile copilului și aparține în mod egal ambilor părinți, alin. 2 al aceluiași articol precizând faptul că părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile pe care îl privesc, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate.
În sfârșit, art. 483 alin. 3 NCC prevede că ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori.
Din economia dispozițiilor legale mai sus invocate rezultă cu evidență faptul că, în materia exercitării autorității părintești, regula este aceea a exercitării autorității părintești în comun și în mod egal, împreună, de către ambii părinți, și doar prin excepție - excepție care întotdeauna este de strictă interpretare - autoritatea părintească poate fi exercitată de către un singur părinte, situațiile de excepție fiind cele limitativ prevăzute de art. 507 NCC.
În speță, din starea de fapt reținută de T. - și care nu mai poate fi schimbată în recurs, întrucât instanța de recurs nu mai poate reaprecia probele -
, nu rezultă că pârâtul s-ar găsi în vreuna din situațiile de excepție prevăzute de art. 507 NCC, respectiv, nu este decedat, nu este declarat mort prin hotărâre
judecătorească, nu este pus sub interdicție, nu este decăzut din exercițiul drepturilor părintești și nu este în neputință de a-și exprima voința.
Ca stare de fapt, Tribunalul Cluj a reținut faptul că, într-adevăr, a existat o problemă a pârâtului, legată de consumul de droguri, însă, în prezent, conform adresei Instituției Medicale Locale nr. 2 din Savona, din_, aflată la fila 60 dosar fond, pârâtul are o evoluție pozitivă, iar analizele au indicat un rezultat negativ în ceea ce privește consumul de substanțe stupefiante. Tot ca stare de fapt, T. ul a reținut împrejurarea că apelanta nu a administrat nicio probă în dovedirea afirmației sale, conform căreia, intimatul este în incapacitate psihică, neexistând niciun document medical care să releve că intimatul s-ar afla în această stare.
Drept urmare, nefiind prezente niciuna din situațiile de excepție prevăzute de art. 507 NCC, Curtea constată că în mod legal T. ul a menținut soluția primei instanțe, de exercitare a autorității părintești în comun de către ambii părinți.
Pe cale de consecință, Curtea constată că în aceste limite, a modalității de exercitare a autorității părintești, soluția instanței de apel este legală.
Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ. și art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul reclamantei.
Față de soluția de respingere a recursului reclamantei, pârâtul nefiind căzut în pretenții față de aceasta în faza procesuală a recursului, în temeiul art.
274 alin. 1 C.pr.civ., Curtea va respinge cererea reclamantei recurente, de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta T. D. E., împotriva deciziei civile nr. 296/A din_ a T. ului C., pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Anulează ca netimbrat recursul declarat de pârâtul B. A., împotriva aceleiași decizii.
Respinge cererea intimatei, având ca obiect obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | |||
I. -D. C. | A. -A. | P. | C. | -M. CONȚ |
GREFIER
A. M.
Red.CMC/dact.MS 2 ex./_
Jud.apel: C.V.Balint/C.A.Cimbrudean Jud.fond: C.I.Mînzat
| ← Decizia civilă nr. 170/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti | Decizia civilă nr. 295/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti → |
|---|
