Decizia civilă nr. 3766/2013. Partaj bunuri comune soţi. Lichidarea regimului matrimonial

Comentarii

0

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ

SECȚIA I CIVILĂ

Dosar nr._ Cod operator 8428

DECIZIA CIVILĂ NR. 3766/R/2013

Ședința publică din 27 septembrie 2013 Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: A. -A. P. JUDECĂTORI: C. -M. CONȚ

I. -D. C.

GREFIER: A. -A. M.

S-au luat în examinare, în vederea pronunțării, recursurile declarate de pârâta M. S. -L. și, respectiv, de reclamantul M. A., împotriva deciziei civile nr. 69/A din_ a Tribunalului B. -Năsăud, pronunțată în dosar nr._, având ca obiect partaj bunuri comune, lichidarea regimului matrimonial.

Se constată că la data de_, reclamantul recurent M. A., prin intermediul domnului avocat M. Octavian, a formulat și a înregistrat la dosar

"Concluzii scrise";, prin care solicită admiterea recursului declarat de reclamant, în sensul modificării integrale a Deciziei Tribunalului B. -Năsăud contestate, ca nelegală, potrivit prevederilor art. 312 alin. (1), (2) și (3) - teza I C.pr.civ., în temeiul art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., cu consecința menținerii sentinței nr. 3730/2012 a Judecătoriei B., ca legală și temeinică.

Mersul dezbaterilor, concluziile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din data de 20 septembrie 2013, care face parte integrantă din prezenta decizie.

C U R T E A

Prin sentința civilă nr. 3730/_, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar civil nr._

, s-a admis în parte, acțiunea principală formulată de reclamantul - pârât M. A., în contradictoriu cu pârâta - reclamantă M. S.

L. .

S-a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta - reclamantă M. S. L., în contradictoriu cu reclamantul - pârât M. A. .

S-a constatat că au calitatea de bunuri comune, dobândite în timpul căsătoriei de către părți, cu o contribuția de 42,41 % reclamantul - pârât și 57,59

% pârâta - reclamantă reconvențional, următoarele bunuri, în valoare totală de

1. lei:

   • imobilul apartament cu trei camere, situat în B., str. G. Ș. nr. 28, sc. A, ap. 3, înscris în CF 3336/S/A/3 B., nr. top 2119/2/S/A/3, împreună cu cota de 9,81/150,53 din părțile comune și dreptul de folosință asupra cotei de 26,9/812 din terenul aferent, în valoare de 195.127 lei;

   • imobilul apartament tip garsonieră, situat în B., str. Privighetorilor, bl.2, sc. C, ap.85, înscris în C.F. nr. 5601/85 B., nr. top 8303/C/85, împreună cu cota de 3,34/132 din părțile comune și cota de 7,34/290 din terenul aferent, în valoare de 63.980 lei;

   • și următoarele bunuri mobile: frigider în valoare de 1500 lei; mașină de spălat, în valoare de 800 lei; aragaz în valoare de 250 lei; calculator și imprimată, în valoare de 500 lei; masă calculator, în valoare de 150 lei; televizor, în valoare de 300 lei; 6 covoare, în valoare totală de 100 lei; trei dulapuri, în valoare de 200 lei; masă chiuvetă, în valoare de 100 lei; patru corpuri de bibliotecă, în valoare de 200 lei; șifonier mare, în valoare de 150 lei; trei comode, în valoare de 140 lei; 10 scaune, în valoare de 200 lei; cuier hol, în valoare de 250 lei; trei canapele, în valoare de 2000 lei; lenjerie pat, în valoare de 1400 lei; radiocasetofon cu MP3 player, în valoare de 300 lei, filtru de cafea, în valoare de 100 lei, prăjitor sandwich, în valoare de 200 lei, veselă, în valoare de 1000 lei, diverse unelte, în valoare de 160 lei.

     S-a dispus sistarea stării de coproprietate în devălmășie și partajarea bunurilor comune prin formare de loturi în natură, după cum urmează:

     S-a atribuit reclamantului - pârât reconvențional M. A., în proprietate exclusivă, următoarele bunuri, în valoare totală de 63.980 lei:

   • imobilul apartament tip garsonieră, situat în B., str. Privighetorilor, bl.2, sc. C, ap.85, înscris în C.F. nr. 5601/85 B., nr. top 8303/C/85, împreună cu cota de 3,34/132 din părțile comune și cota de 7,34/290 din terenul aferent, în valoare de 63.980 lei.

     S-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate exclusivă, astfel dobândit, asupra imobilului descris mai sus, în favoarea reclamantului - pârât, M. A. .

     S-au atribuit pârâtei reclamante M. S. L., în proprietate exclusivă, următoarele bunuri, în valoare totală de 205.127 lei.

   • imobilul apartament cu trei camere, situat în B., str. G. Ș., nr. 28, sc. A, ap. 3, înscris în CF 3336/S/A/3 B., nr. top 2119/2/S/A/3, împreună cu cota de 9,81/150,53 din părțile comune și dreptul de folosință asupra cotei de 26,9/812 din terenul aferent, în valoare de 195.127 lei;

   • și următoarele bunuri mobile: frigider în valoare de 1500 lei; mașină de spălat, în valoare de 800 lei; aragaz în valoare de 250 lei; calculator și imprimată, în valoare de 500 lei; masă calculator, în valoare de 150 lei; televizor, în valoare de 300 lei; 6 covoare, în valoare totală de 100 lei; trei dulapuri bucătărie în valoare de 200 lei; masă chiuvetă în valoare de 100 lei; patru corpuri de bibliotecă, în valoare de 200 lei; șifonier mare, în valoare de 150 lei; trei comode, în valoare de 140 lei; 10 scaune, în valoare de 200 lei; cuier hol, în valoare de 250 lei; trei canapele, în valoare de 2000 lei; lenjerie pat, în valoare de 1400 lei; radiocasetofon cu MP3 player, în valoare de 300 lei, filtru de cafea, în valoare de 100 lei, prăjitor sandwich în valoare de 200 lei, veselă, în valoare de 1000 lei, diverse unelte, în valoare de 160 lei.

S-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate exclusivă, astfel dobândit, asupra imobilului descris mai sus, în favoarea pârâtei

- reclamante, M. S. L. .

A fost obligată pârâta - reclamantă, M. S. L., să plătească reclamantului pârât, M. A., suma de 50.148 lei cu titlu de sultă compensatorie, până la egalizarea loturilor, corespunzător cotei de contribuție.

S-a constatat că următoarele bunuri mobile au calitatea de bunuri proprii ale reclamantului pârât: 4 tablouri, 30 de diplome înrămate privind familia de proveniență a reclamantului, 300 de cărți, dosare cu manuscrise, carnețele de consemnări și diverse documente (35 buc.), un aparat de mărit fotografii, un pick-up, 150 buc. discuri pick-up, 10 buc. albume foto, trei buc. albume foto și, obligă pârâta reclamantă să predea reclamantului pârât aceste bunuri.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului - pârât de obligare a pârâtei - reclamante la plata sumei de 15.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru lipsă de folosință a bunurilor comune.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului - pârât de obligarea a pârâtei - reclamante la restituirea verighetei și a inelului de logodnă dinaintea căsătoriei.

S-au compensat, în parte cheltuielile de judecată efectuate de părți, până la concurența sumei de 2.850 lei și a fost obligată pârâta - reclamantă să plătească reclamantului - pârât, suma de 1.675,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței sale, următoarele

:

"Având în vedere conflictul de legi în timp, născut prin abrogarea Codului Familiei și a Codului civil de la 1864, la data de_, prin Legea 71/2011, instanța va stabili cu prioritate care este legea aplicabilă în cauza pendinte. Astfel, prin art. 230 lit. m din Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, a fost abrogată, începând cu data de 1 octombrie 2011, Legea nr. 4/1947 privind Codul Familiei. Potrivit art. 229 alin. 4 din același act normativ "cererile în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil rămân să fie soluționate de instanțele judecătorești sau, după caz, de autoritățile administrative competente potrivit legii în vigoare la data sesizării lor";. Prezenta cauză a fost formulată la data_, astfel încât, rămân aplicabile prevederile legale în vigoare la data sesizării instanței (Legea nr. 4/1947 privind Codul Familiei și Codul Civil de la 1864).

Pe fondul cauzei instanța a reținut că părțile s-au căsătorit la data de _

, iar prin sentința civilă nr. 6103/_, pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosarul nr._, rămasă definitivă prin respingerea apelului formulat de pârâtă, la data de_, prin Decizia civilă nr. 25/A/2010 a Tribunalul B. - Năsăud, a fost desfăcută căsătoria părților din vina ambelor părți, minorul rezultat din căsătorie fiind încredințat tatălui spre creștere și educare.

Potrivit art. 30 și urm. Cod Familiei, bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei sunt bunuri comune de la data dobândirii lor, iar la desfacerea căsătoriei se împart potrivit învoielii, sau, în caz contrar, prin hotărâre judecătorească în raport de contribuția fiecăruia. La determinarea bunurilor și a cotei concrete la dobândirea acestora trebuie să se țină seama de măsura în care fiecare dintre foștii soți a contribuit la dobândire, observându-se bunurile și veniturile lor, utilizarea unor sume de bani considerate bun propriu, aportul fiecăruia la menajul comun, etc. O parte din bunuri, anume cele prevăzute în art. 31 din același cod, deși dobândite în timpul căsătoriei, sunt, prin excepție bunuri proprii, acest caracter urmând a fi, însă, dovedit.

La data de_, prin contractul de vânzare cumpărare încheiat între

S.N.T.C. RomTelecom S.A., în calitate de vânzătoare și pârâta-reclamantă, M. S.

L., în calitate de cumpărător, a fost dobândit imobilul apartament cu trei camere, situat în B., str. G. Ș., nr. 28, sc. A, ap. 3, înscris în CF

3336/S/A/3 B., nr. top 2119/2/S/A/3, împreună cu cota de 9,81/150,53 din părțile comune și dreptul de folosință asupra cotei de 26,9/812 din terenul aferent, la prețul de 142.000.000 lei (din care suma de 28.400.000 lei s-a achitat la data încheierii contractului, restul de preț urmând a fi achitat în rate lunare pe o perioadă de 10 ani, începând cu luna ianuarie 2001). Acest bun a fost dobândit în timpul căsătoriei dintre cele două părți, având astfel calitatea de bun comun, conform art. 30 Codul familiei. Faptul că apartamentul a fost primit inițial, în 1993, de către pârâta-reclamantă ca locuință de serviciu sau criteriile care au fost avute în vedere la data repartizării acestui apartament către familia părților, precum și faptul că numai pârâta figurează drept cumpărător în acest contract, nu au nici un efect asupra calității de bun comun a acestui imobil. De altfel, acest aspect nici nu a fost contestat de către părți, pârâta - reclamantă fiind cea care a invocat o contribuție majoritară la dobândirea bunului, însă această contribuție urmează a fi stabilită de instanță prin raportare la întreaga masă a bunurilor comune dobândite de către cele două părți în timpul căsătoriei. Privitor la acest bun imobil, din probele administrate în cauză, rezultă că părțile au efectuat, în timpul căsătoriei, unele lucrări de îmbunătățire, recompartimentare, pentru sporirea confortului acestui apartament - imobilul fiind evaluat în prezent, prin expertiza de evaluare dispusă în cauză, la valoarea de 195.127 lei - valoare ce va fi avută în vedere la stabilirea valorii masei bunurilor comune și la partajarea lor.

La data de_, prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2297/_ la Notarul P. Bria Dumitru Alexandru, părțile au dobândit prin cumpărare, de la vânzătorul Mîndrean Ieronim Romiță, imobilul apartament tip garsonieră, situat în B., str. Privighetorilor, bl.2, sc. C, ap. 85, înscris în

C.F. nr. 5601/85 B., nr. top 8303/C/85, împreună cu cota de 3,34/132 din părțile comune și cota de 7,34/290 din terenul aferent, la prețul de 15.000 euro, din care 5000 euro au fost achitați la data încheierii contractului, restul de

10.000 euro fiind achitați ulterior printr-un credit imobiliar contractat la B.C.R.

S.A B. . Acest imobil are calitatea de bun comun în întregul său, conform art. 30 Codul familiei, fiind dobândit în întregime în timpul căsătoriei, neputându-se reține susținerile din cererea introductivă, potrivit cărora are calitatea de bun comun doar cota de 2/3 din acest imobil - contribuția majoritară a unuia dintre soți la dobândirea bunului, nu afectează regimul său juridic, ci va fi avută în vedere de instanță la stabilirea contribuției fiecăruia dintre soți la întreaga masă a bunurilor comune. După cumpărarea acestui apartament, au mai fost efectuate, tot în timpul căsătoriei părților, lucrări de îmbunătățire și sporire a confortului - imobilul fiind evaluat în prezent, prin expertiza de evaluare efectuată în cauză de expertul judiciar Ciot V., la valoarea de 63.980 lei - valoare ce va fi avută în vedere la stabilirea valorii masei bunurilor comune și la partajarea acestora.

Pe lângă aceste bunuri imobile, părțile au mai dobândit în timpul căsătoriei și o serie de bunuri mobile, după cum urmează: frigider în valoare de 1500 lei; mașină de spălat, în valoare de 800 lei; aragaz în valoare de 250 lei; calculator și imprimată, în valoare de 500 lei; masă calculator, în valoare de 150 lei; televizor, în valoare de 300 lei; 6 covoare, în valoare totală de 100 lei; trei dulapuri, în valoare de 200 lei; masă chiuvetă, în valoare de 100 lei; patru corpuri de bibliotecă, în valoare de 200 lei; șifonier mare, în valoare de 150 lei; trei comode, în valoare de 140 lei; 10 scaune, în valoare de 200 lei; cuier hol, în valoare de 250 lei; trei canapele, în valoare de 2000 lei; lenjerie pat, în valoare de 1400 lei; radiocasetofon cu MP3 player, în valoare de 300 lei, filtru de cafea, în valoare de 100 lei, prăjitor sandwich, în valoare de 200 lei, veselă, în valoare de 1000 lei,

diverse unelte, în valoare de 160 lei. Pentru a reține calitatea de bunuri comune a acestora, instanța a avut în vedere faptul că existența și valoarea bunurilor (declarate prin precizarea acțiunii reclamantului-pârât - fila 175) nu au fost contestate de către pârâtă, aceasta declarând în fața instanței, la termenul din 18 aprilie 2011, că nu înțelege să conteste calitatea de bunuri comune a bunurilor indicate de reclamant și nici valoarea acestora. Față de acest aspect, recunoașterea pârâtei fiind o mărturisire simplă, în sensul art. 1206 Codul civil de la 1864, este o probă suficientă pentru ca instanța să constate calitatea de bunuri comune a acestor bunuri și a valorilor acestora.

De asemenea pârâta a recunoscut și existența bunurilor proprii solicitate de reclamant prin același script (4 tablouri, 30 de diplome înrămate privind familia de proveniență a reclamantului, 300 de cărți, dosare cu manuscrise, carnețele de consemnări și diverse documente - 35 buc., un aparat de mărit fotografii, un pick-up, 150 buc. discuri pick-up, 10 buc. albume foto, trei buc. albume foto), prin înscrisul depus la dosar la fila 200 și prin întreaga sa poziție procesuală. Schimbarea acestei poziții, prin concluziile scrise depuse la dosar, nu va fi avută în vedere de instanță, pe de o parte pentru că aceste susțineri noi s-au făcut după închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar pe de altă parte, având în vedere caracterul irevocabil al mărturisirii, instituit de art. 1206 Cod civil, pârâta neputând să retracteze aceste recunoașteri, fără a invoca și a dovedi existența unei erori de fapt. Pentru aceasta, în considerarea art. 31 lit. b din Codul familie, instanța a reținut calitatea de bunuri proprii ale reclamantului, a bunurilor arătate mai sus și a obligat-o pe pârâtă să le predea acestuia.

Pentru stabilirea cotei de contribuție a părților la dobândirea bunurilor în timpul căsniciei, instanța de fond a ținut seama de faptul că, așa cum s-a reținut în doctrină, fixarea contribuției fiecărui soț se face pentru totalitatea bunurilor achiziționate în timpul căsătoriei și nu pentru fiecare bun în parte. Așadar, lipsa aportului unuia dintre soți la dobândirea unui anumit bun nu implică scoaterea acelui bun din masa partajabilă, ci reprezintă doar un element de apreciere la determinarea cotei diferite de proprietate cu prilejul sistării comunității de bunuri.

De regulă, în cazul împărțelii bunurilor foștilor soți, operează prezumția că amândoi au contribuit în mod egal la dobândirea bunurilor, însă, această prezumție poate fi răsturnată cu ajutorul unor probe convingătoare din care să rezulte că aportul unuia din soți a fost mai mare decât al celuilalt. În cauză reclamantul a invocat existența unei contribuții egale a soților la dobândirea bunurilor comune, pârâta fiind cea care a invocat o contribuție majoritară, în proporție de 80% (și ulterior, prin concluziile scrise de 85%) din masa de partajat. Partea care a solicitat instanței să constate cota sa de contribuție majoritară trebuie să își dovedească pretențiile, în caz contrar urmând a se reține cota de contribuție egală a foștilor soți la dobândirea bunurilor comune, relațiile

patrimoniale dintre soți întemeindu-se pe principiul egalității femeii cu bărbatul.

În acest context, prima instanță a reținut că raportul între veniturile salariale ale părților este favorabil pârâtei-reclamante, a cărei retribuție de-a lungul timpului a fost mai mare decât cea a pârâtului. Mai mult, pârâta a primit, la data încetării activității, din cadrul RomTelecom, o primă de fidelitate de

26.400 lei pentru activitate depusă în această societate. Însă veniturile mai mari a unui dintre soți, nu constituie în sine un criteriu pentru stabilirea unei cote de contribuție majoritare, acest criteriu și probele care îl reflectă trebuind să fie coroborate cu alte dovezi care să demonstreze existența unor împrejurări care să determine răsturnarea prezumției legale relative reglementate de art. 30 alin. 1 Codul Familiei. Cu alte cuvinte fostul soț care invocă în favoarea sa o contribuție

majoritară la masa bunurilor comune, trebui să facă dovada că veniturile sale superioare au contribuit efectiv la cheltuielile căsătoriei și au dus la sporirea masei de bunuri comune.

Ori, pârâta - reclamantă deși a invocat această contribuție nu a adus probe suficiente din care să rezulte că aceste sume au fost afectate cheltuielilor căsătoriei. Astfel, în ceea ce privește prima primită de la RomTelecom, pârâta a făcut susțineri contradictorii pe parcursul procesului, arătând că aceasta a fost folosită la achiziționarea garsonierei și la sporirea confortului acestui imobil, deși anterior a arătat că la achiziționarea acesteia au fost folosiți banii dobândiți dintr-o moștenire, iar confortul și l-a asigurat reclamantul din resurse proprii. De reținut este faptul că în aceiași perioadă în care se arată că au fost încasați acești bani, părțile aveau contractate împrumuturi pentru achiziționarea celor două imobile descrise mai sus, însă cu această ocazie nu au fost achitate ratele împrumuturilor.

Decalajul între veniturile părților se compensează, prin munca depusă de reclamant în gospodărie, la lucrările de sporire a confortului celor două imobile (fila 315) și pentru creșterea fiicei părților, criteriu apreciat unanim în doctrină și jurisprudență ca fiind o componentă a contribuției soțului la dobândirea bunurilor comune. Instanța a reținut că în speță preponderent reclamantul a fost cel care se ocupa de creșterea și îngrijirea fiicei părților. Mai mult, reclamantul a obținut venituri suplimentare din dividende la societatea cu profil agricol la care a fost acționar în perioada căsătorie, din valorificarea de material săditor, venituri din care s-au realizat îmbunătățiri la cele două imobile, conform recunoașterii pârâtei la interogatoriu administrat în cauză. De asemenea reclamantul a realizat venituri suplimentare din diferite lucrări științifice sau din beneficii obținute de la locul de muncă (produse agricole etc.)

În ceea ce privește achitarea ratelor pentru împrumuturile contractate la achiziționarea imobilelor, instanța de fond a stabilit că acestea s-au achitat diferențiat, în anumite perioade de către reclamant, iar în alte perioade de către pârâtă. Însă, faptul în sine că aceste chitanțe ce fac dovada plății sunt pe numele unuia dintre soți, nu poate să ducă în mod automat la concluzia că acesta este cel care a efectuat în mod exclusiv plata, atâta timp cât plățile s-au efectuat în timpul căsătorie, într-o perioadă în care părțile conviețuiau și se gospodăreau în comun, banii afectați acestor plăți având la rândul lor calitatea de bun comun.

Instanța a reținut însă ca și contribuție exclusivă a părților, plățile efectuate în acest scop, după despărțirea soților în fapt, acești bani putând fi apreciați proprii. Astfel, instanța va reține că pârâta a achitat din luna iunie 2010 și până în prezent, suma de 5.378 euro, în contul datoriei comune, contractată la

B.C.R. S.A - B., pentru achiziționarea imobilului din str. Privighetorilor. Pe de altă parte, reclamantul a achitat la data de_, după despărțirea părților în fapt, suma de 3.403,77 lei, în contul RomTelecom S.A., reprezentând diferență rată pentru imobilul din str. Ghe. Ș. (plată ce a fost avută în vedere la echilibrarea diferenței de venituri dintre părți). În ceea ce privește această plată instanța a apreciat că nu poate fi reținută susținerea pârâtei că ea reprezintă 1,74% din preț; ci în mod corect această valoare trebuie raportată la prețul de achiziționare a imobilului (142.000.000 lei vechi), pentru o justă apreciere a acestei valori, în raport de devalorizarea monetară și fluctuațiile de pe piața imobiliară - ori, din acest preț plata efectuată de reclamant reprezintă 23,9 %, din valoarea imobilului (fără îmbunătățiri). În caz contrar (prin raportare la valoarea de piață din prezent a apartamentului), nu s-ar realiza o justă apreciere a contribuției reclamantului la plata prețului imobilului, preț ce în prezent ar fi apreciat drept derizoriu (un apartament cu 3 camere, la prețul de 14.200 lei).

Ca și o contribuție exclusivă a pârâtei la dobândirea bunurilor comune, a fost reținută și suma de 5000 euro, achitată drept avans pentru imobilul din str. Privighetorilor, această sumă provenind din vânzarea unei cote părți dintr-un imobil dobândit de pârâtă prin moștenire (bun calificat de lege drept bun propriu, conform art. 31 lit. b Codul familiei). Instanța nu a reținut însă ca și contribuție la masa bunurilor comune și diferența de preț încasată de pârâtă pentru acest bun propriu, până la valoarea de 437.360.000 (ROL), aceste sume neputându-se regăsi în masa de bunuri comune. Astfel, deși pârâta a încasat această sumă la data de_, doar suma de 5000 euro a fost folosită pentru achiziționarea unui bun comun (avans garsonieră), neputându-se stabili ce s-a efectuat cu diferența de preț. Această soluție este singura care a fost apreciată de instanța de fond ca fiind corectă, în lipsa altor probe din care să rezulte afectarea acestor sume cheltuielilor căsătoriei, în caz contrar s-ar putea ajunge la situația ca anumite sume să fie reținute de mai multe ori ca și contribuție exclusivă la masa bunurilor comune (de exemplu pârâta ar fi putut economisi acești bani și ulterior să fi achitat diferența datoriei comune către B.C.R.).

Aceste sume vor fi avute în vedere de instanță cu ocazia stabilirii cotei de contribuție a fiecăruia dintre foștii soți, la dobândirea bunurilor comune supuse partajului - sumele achitate pentru dobândirea bunurilor comune în mod exclusiv de către unul dintre foștii soți, urmând însă a fi actualizate în raport de valoarea bunurilor de la data partajului.

Plecând de la acest raționament instanța a reținut că în cauză, a fost dovedit aportul majoritar al pârâtei, în valoare de 10.378 euro, la dobândirea imobilului din str. Privighetorilor, sumă ce reprezintă, prin raportare la masa bunurilor comune (în valoare de 269.107 lei), 15,18%. Pentru aceste considerente, instanța a stabilit o cotă de contribuție la dobândirea bunurilor comune de 57,59%% pentru pârâta-reclamantă și 42,41% pentru reclamantul- pârât.

Ca modalitate de partajare, instanța, în aplicarea criteriilor de preferință prevăzute enunțiativ de art. 673 indice 9 Cod de procedură civilă, a ținut cont de propunerile părților, în sensul atribuirii în favoarea pârâtei-reclamante a imobilului din str. Ghe. Ș. și a bunurilor mobile aflate în acesta, iar în favoarea reclamantului-pârât a imobilului din str. Privighetorilor, ținând seama și de folosința actuală exercitată asupra bunurilor și de mărimea cotei părți ce se cuvine fiecăruia.

În ceea ce privește atribuirea bunurilor mobile, în totalitate pârâtei - reclamante, instanța a avut în vedere faptul că dispozițiile art. 741 cod civil nu sunt dispoziții imperative, legiuitorul lăsând la aprecierea judecătorului posibilitatea atribuirii bunurilor mobile în cantități egale. Aceste prevederi se complinesc cu dispozițiile art. 673 indice 9 Cod de procedură civilă, care stabilesc criteriile de atribuire în natură a bunurilor supuse împărțelii și potrivit cu care, la stabilirea și la atribuirea loturilor, instanța va ține seama de natura bunurilor și de domiciliul părților. Astfel, atribuirea în natură a bunurilor mobile către pârâta

- reclamantă este pe deplin justificată în cauză, având în vedere faptul că acesteia i-a fost atribuit imobilul fost domiciliu conjugal, în care se află aceste bunuri, iar bunurile mobile reprezintă mobilier și bunuri cumpărate pentru utilarea acestui apartament. Totodată nu poate fi ignorat faptul că pârâta- reclamantă este cea care a avut locuința statornică în acest imobil și a folosit în exclusivitate aceste bunuri, încă din anul 2007, de când reclamantul-pârât a părăsit domiciliul conjugal, astfel încât este echitabil ca bunurile să îi fie în continuare atribuite și să suporte uzura lor ca urmare a folosinței.

Bunurile au fost atribuite prin formare de loturi în natură în favoarea ambelor părți, avându-se în vedere criteriile arătate mai sus dar și utilitatea pentru părți a folosirii bunurilor astfel atribuite, din perspectiva trebuințelor lor, a posesiei exercitate, cu sublinierea faptului că bunurile mobile reprezintă obiecte de mobilier respectiv obiecte necesare dotării locuinței, achiziționate în timpul căsătoriei în scopul asigurării unei utilizări corespunzătoare a bunurilor imobile și, implicit, adaptate configurației și necesităților impuse de folosirea acestora.

Astfel, loturile au fost formate în următoarea configurație:

Lotul reclamantului - pârât M. A., în valoare totală de 63.980 lei:

• imobilul apartament tip garsonieră, situat în B., str. Privighetorilor, bl.2, sc. C, ap.85, înscris în C.F. nr. 5601/85 B., nr. top 8303/C/85, împreună cu cota de 3,34/132 din părțile comune și cota de 7,34/290 din terenul aferent.

  Lotul pârâtei - reclamante M. S. L., în valoare totală de 205.127 lei:

• imobilul apartament cu trei camere, situat în B., str. G. Ș., nr. 28, sc. A, ap. 3, înscris în CF 3336/S/A/3 B., nr. top 2119/2/S/A/3, împreună cu cota de 9,81/150,53 din părțile comune și dreptul de folosință asupra cotei de 26,9/812 din terenul aferent, în valoare de 195.127 lei; și următoarele bunuri mobile: frigider în valoare de 1500 lei; mașină de spălat, în valoare de 800 lei; aragaz în valoare de 250 lei; calculator și imprimată, în valoare de 500 lei; masă calculator, în valoare de 150 lei; televizor, în valoare de 300 lei; 6 covoare, în valoare totală de 100 lei; trei dulapuri bucătărie în valoare de 200 lei; masă chiuvetă în valoare de 100 lei; patru corpuri de bibliotecă, în valoare de 200 lei; șifonier mare, în valoare de 150 lei; trei comode, în valoare de 140 lei; 10 scaune, în valoare de 200 lei; cuier hol, în valoare de 250 lei; trei canapele, în valoare de 2000 lei; lenjerie pat, în valoare de 1400 lei; radiocasetofon cu MP3 player, în valoare de 300 lei, filtru de cafea, în valoare de 100 lei, prăjitor sandwich în valoare de 200 lei, veselă, în valoare de 1000 lei, diverse unelte, în valoare de 160 lei.

Prin urmare, în acord cu prevederile art. 673 ind. 5 alin. 2 Cod de procedură civilă, raportat la art. 36 Codul familiei, instanța a dispus partajarea bunurilor în modalitatea arătată, cu obligarea pârâtei-reclamante să plătească reclamantului-pârât suma de 50.148 lei, cu titlu de sultă compensatoare până la egalizarea loturilor, raportat la cotele contributive reținute în favoarea părților cu privire la dobândirea bunurilor comune.

În baza dispozițiilor art. 22 din Legea nr. 7/1996, instanța a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului exclusiv de proprietate dobândit de fiecare parte, asupra imobilelor ce le-au fost atribuite.

De asemenea, în considerarea prevederilor art. 31 Codul familie, instanța a constatat că următoarele bunuri mobile au calitatea de bunuri proprii ale reclamantului pârât: 4 tablouri, 30 de diplome înrămate privind familia de proveniență a reclamantului, 300 de cărți, dosare cu manuscrise, carnețele de consemnări și diverse documente (35 buc.), un aparat de mărit fotografii, un pick-up, 150 buc. discuri pick-up, 10 buc. albume foto, trei buc. albume foto și, o va obliga pe pârâta - reclamantă, să predea reclamantului aceste bunuri.

Cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata sumei de 15.000 lei, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunurilor comune, începând din luna noiembrie 2007, a fost respinsă ca neîntemeiată, pentru considerentele ce urmează:

Pentru admiterea unei astfel de cereri, trebuie să fie îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 Cod civil: fapta ilicită,

prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul suferit și vinovăția.

Din lucrările dosarului rezultă că reclamantul a părăsit domiciliul conjugal (imobilul din str. Gh. Ș. ), în luna noiembrie 2007, luându-și cu el o serie de lucruri personale și s-a mutat în imobilul din str. Privighetorilor. Din susținerile reclamantului rezultă că această decizie a fost una personală (s-a mutat de bună voie), arătând că s-a mutat pentru că nu mai suporta viața în comun cu pârâta. Este adevărat că în decursul anului 2010, pârâta a schimbat yala de la apartamentul din Gh. Ș., iar reclamantul nu a avut acces în imobil, însă în lipsa unor probe suplimentare, nu se poate stabili cu certitudine care a fost efectiv perioada în care a fost împiedicată această folosință, din culpa pârâtei.

Pe de altă parte, reclamantul a avut în această perioadă, folosința imobilului din str. Privighetorilor, astfel încât nu se poate aprecia că există un raport de cauzalitate direct, între lipsa de folosință a imobilului din str. Gh. Ș. și prejudiciul cauzat reclamantului, reprezentând contravaloare chirii; deoarece reclamantul avea folosința celuilalt imobil proprietate comună și nu era nevoit să închirieze o altă locuință. Chiriile achitate de reclamant în C. -Napoca nu se datorează lipsei de folosință a imobilului din str. Gh. Ș., ci faptului că reclamantul are locul de muncă în această localitate și este nevoit să locuiască efectiv acolo. Aceiași este situația și în privința minorei, aceasta frecventând cursurile unei școli din C. -Napoca, iar pe perioada vacanțelor, aceasta putea să locuiască la mamă sau în imobilul din B. de pe str. Privighetorilor.

În aceste condiții instanța de fond a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, astfel încât a respins cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata sumei de 15.000 lei cu titlu de despăgubiri pentru lipsa de folosință a bunurilor comune.

De asemenea, cererea reclamantului de obligare a pârâtei la restituirea către acesta a inelului de logodnă și a verighetei, pe care i le-a dat înaintea căsătoriei, instanța a fost reținută ca neîntemeiată apreciindu-se că aceste bunuri sunt bunuri personale ale pârâtei, fiind dobândite înainte de căsătorie prin donație (primite cadou de la reclamant), conform art. 31 Codul Familiei. Acest cadou, ca și contract juridic (negoțium), este un contract de donație, sub forma darului manual. Iar conform art. 801 Cod civil, donațiile sunt esențialmente irevocabile. Astfel, instanța a apreciat că nu este suficient că pârâta să nu s-a opus admiterii unei astfel de cereri, ci pentru a pronunța această soluție, instanța trebuie să verifice existența unor temeiuri de drept care să permită aceasta. Ori, față de argumentele de drept mai sus expuse, văzând caracterul irevocabil al donațiilor, a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de obligare a pârâtei la restituirea verighetei și a inelului de logodnă dinaintea căsătoriei.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată efectuate de către părți în cauză, instanța a reținut că reclamantul a achitat o taxă de timbru de 5.519 lei și onorariu expertiză, în valoare de 500 lei, efectuând în total cheltuieli în valoare de

6.019 lei. Cererea reclamantului de a se ține cont la calculul cheltuielilor de judecată de cheltuielile efectuate cu transportul și cu cazarea pe durata procesului și cu obținerea consultanței juridice, nu poate admisă, la dosar neexistând nici un fel de înscrisuri justificative din care să rezulte efectuarea acestor cheltuieli. Din sumele achitate de reclamant cu titlu de taxă timbru, suma de 1.011 lei va fi suportată exclusiv de către acesta, reprezentând taxă de timbru corespunzătore petitului în pretenții ce a fost respins.

Pârâta, în schimb a achitat în cauză o taxă de timbru de 1.350 lei, onorariu avocat de 1.000 lei și 500 lei onorariu expertiză. Cererea reclamantului de a nu

se ține cont cu ocazia calculării cheltuielilor de judecată de onorariu avocat achitat de către pârâtă, nu poate fi primită de instanță, această cheltuială fiind dovedită prin chitanța depusă la dosar, pârâta necesitând pe durata procesului asistență de specialitate, iar în raport de munca depusă și de complexitatea cauzei, un onorariu avocațial de 1.000 lei este pe deplin justificat.

Cheltuielile de judecată pentru acțiunea de partaj vor fi suportate de fiecare parte în măsura în care îi profită, în raport de cota de contribuție a fiecărei părți la masa bunurilor comune.

Pentru aceste motive în temeiul art. 274 și 276 Cod de procedură civilă, prima instanță a procedat compensarea cheltuielilor în parte, până la suma cea mai mică și a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantului suma de 1.675,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată";.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, pârâta M. S. L.

, solicitând tribunalului, în prealabil, suplimentarea probatoriului administrat în fața primei instanțe, iar pe fond, admiterea apelului, în baza disp. art. 296 C.pr.civ., și schimbarea în parte a sentinței atacate, cu privire la cota de contribuție a soților la dobândirea bunurilor comune, modul de partajare și implicit plata sultei compensatoare și plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată,reclamantul intimat M. A.

a solicitat respingerea în totalitate a apelului pârâtei M. S. -L., calificarea juridică a căii de atac în "recurs", conform sentinței civile nr. 3730/2012 a Judecătoriei B. și nu în "apel", așa cum solicită pârâta, cu obligarea acesteia din urmă la suportarea cheltuielilor de judecată ale intimatului.

Atât apelanta cât și intimatul au depus la dosar concluzii scrise (f.586, respectiv f. 547

).

T ribun alul B is tr iț a N ăs ăud, pr in dec iz ia c iv il ă nr. 69/A/_, pronunț ată îndosar nr._

, a admis apelul declarat de pârâta M. S. L., a schimbat în parte sentința apelată, astfel:

S-a constatat că la dobândirea bunurilor comune reclamantul - pârât reconvențional M. A. a avut o contribuție de 29,87, iar pârâta - reclamantă reconvențională M. S. L. a avut o contribuție de 70,13%;

Pentru egalizarea valorică a loturilor corespunzător cotei de contribuție, a fost obligată pârâta reclamantă reconvențională să plătească reclamantului pârât reconvențional suma de 16.402,26 lei, cu titlu de sultă.

S-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată până la concurența sumei mai mici de 2.850 lei, și a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 1.104,29 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată la fond.

A fost menținut restul dispozițiilor sentinței.

A fost obligat intimatul M. A. să plătească apelantei suma de 1.280 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Motivând decizia pronunțată, Tribunalul a reținut în considerentele acesteia, următoarele

:

"La termenul de judecată din 4 octombrie 2012, tribunalul, față de valoarea bunurilor supuse împărțelii, a constatat că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 282/1 din codul de procedură civilă și a calificat calea de atac ca fiind apelul și nu recursul, cum greșit a indicat instanța de fond.

În același timp, în apel, s-a încuviințat suplimentarea probatoriului testimonial cu audierea a 3 martori la cererea pârâtei apelante și s-a dispus depunerea de înscrisuri.

În calea de atac, reclamantul inițial a refuzat să propună dovezi în contraprobă, însă ulterior a revenit, s-a conformat obligației stabilită de instanță, în virtutea rolului activ consfințit de art. 129 alin.5 din Codul de procedură civilă,

de a depune înscrisurile necesare soluționării cauzei, iar la termenul de judecată din_, s-a admis și cerea acestuia de audiere în apel a doi martori. Dintre aceștia instanța a procedat doar la audierea martorei Frișan F., martorul Papoi

1. , citat în mod repetat cu mandat de aducere refuzând să se prezinte în instanță, așa cum rezultă din declarația expresă a acestuia, depusă în scris la fila 538 din dosar, instanța dând eficiență prevederilor art. 188 alin.3 din Codul de procedură civilă .

   Apelul declarat de pârâta reclamantă reconvențională este fondat în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare, defalcat pentru fiecare aspect contestat în cauză, urmând a fi admis în temeiul art. 296 din Codul de procedură civilă, cu consecința schimbării în parte a sentinței. Față de caracterul general al motivării instanței de fond, fără analizarea în concret a probațiunii administrate în fața acesteia, și de probele noi administrate în apel, tribunalul va analiza in extenso fiecare problemă contestată în apel.

   Totodată trebuie făcute câteva observații referitoare la dificultățile de ordin probator care au existat în cauză, atât la instanța de fond cât și la instanța de apel, părțile fiind deopotrivă responsabile pentru demersurile menite a împiedica aflarea adevărului în cauză. Astfel, la judecata de fond reclamantul nu numai că nu a înțeles să-și dovedească susținerile referitoare la starea de fapt existentă în speță, dar a procedat la intimidarea martorilor propuși de către reclamantă, expediind pe adresa acestora o întreagă documentație cu privire la raporturile conflictuale existente între părți, conținând totodată și aprecierile proprii asupra acestora, un exemplar al acesteia fiind depus la filele 338-447. Faptul este atestat atât de declarația extrajudiciară, respectiv depoziția martorei Tabără M. (f.336,468), cât și de declarațiile autentice extrajudiciare date de numiții B. V. a (f.458) respectiv Rațiu Mircea (f.461) și care a generat refuzul prezentării în fața instanței a acestor din urmă persoane, care afirmativ cunoșteau aspectele legate de cauză.

   În egală măsură, la judecata apelului, înaintea prezentării în instanță a martorei Frișan F., reclamanta a încercat să o intimideze, abordând-o într-o manieră nepotrivită chiar în biserica în care soțul acesteia este preot, iar ulterior defăimând-o prin mesaje telefonice și amenințări, așa cum martora a declarat în fața instanței de apel. Cererea de reaudiere a acestei martore, formulată la termenul de judecată din 7 martie 2013 nu a fost justificată prin prezentarea unor aspecte de natură obiectivă, care ar fi putut conduce la dezlegarea stării de fapt dedusă judecății, ci doar prin aprecieri pur subiective ale intimatului cu privire la maniera de ascultare a acesteia. Nu au existat împrejurări relevante în cauză care să fi fost omise cu ocazia administrării probei, fiind admise și toate întrebările reclamantului care aveau legătură cu obiectul litigiului de față, iar cele care aveau în vedere starea conflictuală de natură personală existentă între părți nu puteau fi admise nici într-o eventuală reaudiere.

   În fine, tribunalul reține că solicitările proprii ale reclamantului intimat, formulate pentru prima dată prin concluziile scrise depuse cu ocazia dezbaterii apelului (f.547 și urm.), unele dintre ele nefăcând obiectul judecății nici în fața instanței de fond, nu pot fi avute în vedere, raportat la dispozițiile limitative și imperative ale art. 295 din Codul de procedură civilă, precum și la împrejurarea că reclamantul nu a înțeles să uzeze de calea de atac a apelului.

   1. Cu privire la stabilirea cotei de contribuție a părților la dobândirea bunurilor comune.

      Așa cum corect s-a susținut în apelul declarat, instanța de fond a procedat la stabilirea cotei de contribuție a părților la dobândirea bunurilor comune,

      pornind de la un probatoriu insuficient și de la premisa existenței unei prezumții legale de egalitate a contribuțiilor părților la dobândirea bunurilor comune.

      Nu s-au contestat în apel masa bunurilor comune și nici valorile reținute de instanța de fond, astfel că în apel nu se impune reluarea considerentelor ce vizează aceste aspecte.

      Art. 30 din Codul familiei, aplicabil în cauză, instituie doar prezumția de comunitate a bunurilor dobândite în timpul căsătoriei nu și cea de egalitate a soților în ceea ce privește contribuția la achiziționarea acestora. Stabilirea cotei de participare a fiecăruia dintre soți la dobândirea bunurilor comune este în sarcina instanței, cu ocazia partajării acestora, pe baza probelor care atestă contribuția efectivă a fiecăruia dintre soți la sarcinile căsătoriei și deopotrivă la dobândirea bunurilor comune. Desigur că în majoritatea situațiilor, în lipsa unor dovezi concludente cu privire la o contribuție diferențiată a celor doi foști soți, se prezumă judecătorește o contribuție egală, pornind de la existența relațiilor de familie și de la principiul egalității dintre soți. În acest sens sunt și statuările constante ale instanței supreme.

      Prima instanță a conchis că veniturile soților erau inegale, însă a reținut că munca prestată de reclamant la renovarea apartamentului, precum și asumarea de către acesta a creșterii și educării minorei rezultate din căsătorie poate compensa această inegalitate, fără a avea date cu privire la veniturile efectiv realizate de părți de la data încheierii căsătoriei_ și până la data separației în fapt - noiembrie 2007.

      Deși reclamantul intimat a susținut că se impune a se avea în vedere și veniturile ulterioare, motivat de contribuția sa la creșterea și educarea fetei părților, tribunalul reține că față de cadrul procesual fixat în fața instanței de fond, față de împrejurarea necontestată a lipsei dobândirii oricărui bun comun în perioada scursă între data separației în fapt și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorț, aceste venituri nu pot fi avute în vedere la stabilirea cotei evocate.

      În această ordine de idei, tribunalul reține că în intervalul_ - noiembrie 2007, reclamantul intimat a realizat venituri nete din muncă de 105.900,88 RON, așa cum rezultă din adeverința depusă la fila 231 din dosarul de apel, coroborată cu mențiunile cuprinse în cartea de muncă, precum și adeverința eliberată de actualul loc de muncă al reclamantului fila 415 din dosarul de apel.

      Deși reclamantul intimat a contestat cuprinsul adeverinței eliberate de SCPP B. nr. 5/_ (f.231-232 dosar apel), raportat la pretinsa stare de dușmănie pe care ar exista între el și conducătorul unității Platon I., tribunalul apreciază că aceasta are valoare probatorie din moment ce emană de la angajatorul reclamantului din perioada vizată, se coroborează cu mențiunile cuprinse în cartea de muncă, și nu s-a făcut dovada unor mențiuni inexacte ale acesteia. Dimpotrivă, acest act este favorabil reclamantului, consemnând în multe rânduri venituri nete realizate, superioare celor ce rezultă din carnetul de muncă (ex. luna oct.1991, ian. 1992, mai 1994, etc.).

      În ceea ce privește unele venituri suplimentare pe care reclamantul le-a obținut de la ce de-al doilea angajator, conform mențiunilor cuprinse în fișa fiscală întocmită pentru anul 2007 (f.179 dos fond), tribunalul reține că acestea au fost cuprinse în adeverința nr. 155/_ (f.415 dos. apel), astfel că în lipsa unor dovezi referitoare la venituri din muncă, provenite de la alți angajatori nu se pot reține sume cu caracter suplimentar.

      Veniturile obținute de către reclamant din prestarea unor munci în comisii de bacalaureat, publicarea unor cărți de specialitate nu au fost dovedite în cauză, cu toate că în virtutea rolului activ, tribunalul a pus în discuția reclamantului

      necesitatea administrării unor probe în acest sens (f.116). Martora Frișan F. (f.289 dos. apel) a confirmat susținerile reclamantului cu privire la existența unor atare venituri, însă nu a putut furniza detalii cu privire la frecvența și câtimea acestora. În atare situație, matematic nu se pot reține astfel de venituri ca și contribuție la dobândirea bunurilor comune.

      În același interval, pârâta apelantă a realizat venituri nete din muncă de 203.945,47 RON, sumă ce include salariile nete primite de la RomTelecom în intervalul_ -_ ( conform adeverinței nr. 100/_ /CJ/_ - f.412 dos apel) inclusiv prima de fidelitate încasată în anul 2005, precum și salariile nete încasate în perioada oct.2007- nov.2007 de la DGFP B. -Năsăud ( conf. adeverinței nr. 5973/_ - f.413 dosar apel). În condițiile contestării de către reclamantul intimat a sumelor cuprinse în tabelele anexate cererii reconvenționale și apelului, precum și a adeverințelor depuse în depuse în alte dosare care s-au judecat între aceleași părți, tribunalul ia în considerare actele evocate, ca fiind singurele care prezintă garanțiile de autenticitate și de conformitate a datelor cuprinse în ele cu cele existente în statele de plată întocmite de angajator.

      Părțile au invocat, de asemenea, alte elemente care ar conduce la sporirea cotei lor de contribuție la dobândirea bunurilor comune.

      Astfel, reclamantul intimat a susținut că trebuie avută în vedere contribuția sa la creșterea și educarea minorei rezultate din căsătorie, care atât anterior despărțirii în fapt, cât și după vara anului 2008, când s-a mutat la o școală din C. -Napoca, s-a aflat în grija exclusivă a lui. Susținerile sunt parțial dovedite, iar relevanța lor va fi analizată în cele ce urmează.

      Așa cum rezultă din probatoriul testimonial administrat, cu precădere în apel, minora a fost îngrijită în primii ani de viață de cei doi părinți, beneficiind și de ajutorul mamei pârâtei care se preocupa îndeaproape de copil, atât în perioada preșcolară cât și în clasele I-IV, însă după aceea tatăl a fost cel care s-a ocupat de educația ei. În egală măsură pârâta și-a îndeplinit îndatoririle gospodărești, nefiind la dosar susțineri sau probe care să releve faptul că reclamantul ar fi efectuat menajul sau că părțile ar fi angajat o persoană în acest scop. În acest sens, martora Frișan F. a declarat că tatăl era cel care se ocupa de educația fetiței,, în timp ce martorele Z. M. (f.160) și C. D. (f.162 dosar apel) a declarat că părțile au fost ajutate la creșterea copilului de mama pârâtei, care ducea și aducea fata la și de la grădiniță, respectiv școală și ore de germană. Drept consecință, împărțindu-se sarcinile casnice în acest fel, munca efectuată de părți în gospodărie, respectiv pentru creșterea și educația minorei până la separarea în fapt nu poate influența modalitatea de stabilire a cotelor la dobândirea bunurilor comune.

      În aceeași ordine de idei, faptul că reclamantul este cel care se ocupă exclusiv de creșterea și educarea minorei începând cu anul școlar 2008/2009, că a suportat în întregime costul tratamentului dermatologic al acesteia, deși este lăudabil și de apreciat, nu poate constitui un element care să atragă stabilirea majorarea cotei de contribuție a reclamantului la achiziția unor bunuri în perioada anterioară separației în fapt. În același timp, pârâta apelantă și-a îndeplinit obligația de plată a pensiei de întreținere stabilită judecătorește, și a mai contribuit cu sume suplimentare modice la suportarea cheltuielilor acesteia (f.48 dosar fond - suma totală trimisă fiind de 1236 lei, cum corect a precizat reclamantul). Maniera în care fiecare dintre cei doi părinți își îndeplinește obligațiile față de minoră după divorț nu este un element care să țină de cadrul procesual de față, și nu poate fi dezlegată și eventual reglată în cadrul procesului de partajare a bunurilor comune.

      Un alt beneficiu extrasalarial invocat de către reclamant, și reținut generic de către instanța de fond, sunt dividendele pe care acesta le-ar fi primit în calitate de acționar la SC Agri Team. Singura probă care susține realizarea unor atari venituri este recunoașterea pârâtei la interogatoriu (f.314 dosar fond), și are în vedere suma de 300 mărci germane, care ar fi reprezentat circa 10% din valoarea lucrărilor la apartament realizate în intervalul 1993-1995. În lipsa evaluării distincte a acestor lucrări, tribunalul apreciază că doar suma de 300 mărci germane ( echivalentul a aproximativ 1320000 ROL la cursul vremii, respectiv 132 RON) poate fi adăugată la sumele câștigate de către reclamant.

      Prestațiile în natură de care reclamantul beneficia de la SCPP B., în perioada în care a fost angajat al acesteia, respectiv 1991-2004, nu au fost precizate în mod expres de către acesta sub aspectul cantităților și a valorii acestora, astfel că nu au pot fi cuantificate. Deși martora reclamantului Frișan F. a fost întrebată cu privire la acest aspect, ea nu a putut furniza informații pertinente în sensul pretins în cauză. Mențiunea de pe adeverința emisă de angajator atestă primirea de către reclamant anual, în virtutea Contractului colectiv de muncă a 70 kg mere, 2 litri țuică de fructe și 4 litri de vin, a fost contestată de către beneficiar, și oricum prin raportare la cantitățile evocate nu poate fi reținută ca fiind un beneficiu care să aducă un aport suplimentar semnificativ la suportarea sarcinilor căsătoriei.

      De asemenea, reclamantul a susținut că a realizat beneficii de pe urma unei pepiniere pe care a înființat-o în anul 2004, obținând sume de bani din vânzarea puieților de pomi fructiferi obținuți. Afirmațiile sunt atestate de autorizația depusă în copie la fila 40 din dosarul de fond, iar faptul că reclamantul a prestat muncă în cadrul acesteia fără ajutorul pârâtei nu a fost contestat în cauză. Depoziția martorei Frișan F. (f.289), coroborată cu inventarul pomilor pregătiți pentru vânzare, scris chiar de către apelantă (f.227 dosar fond), atestă realizarea de către reclamant pe această cale a unei sume de

      90.000.000 -100.000.000lei vechi ( 9.000 -10.000 RON), însă din totalul acesteia trebuie scăzută suma ce a fost investită pentru realizarea pepinierei. Chiar prin cererea de chemare în judecată reclamantul a precizat că pentru investiția inițială pârâta a spus la dispoziție a sumă de bani din moștenire. Așa cum rezultă din actele doveditoare aflate la filele 278-282 din dosarul de fond, reclamantul a cheltuit pentru achiziționarea de marcote, puieți, pentru imprimare etichete, ridicare probe etc. suma de aproximativ 35 milioane ROL (3500 RON), situație în care, făcând media sumelor avansate de martoră ca și câștig și scăzând investiția efectuată, rezultă un beneficiu net realizat de către reclamant de 6000 lei (

      60.000.000 ROL).

      Totodată, tribunalul reține în cauză pârâta a recunoscut la interogatoriu contribuția personală a reclamantului la efectuarea lucrărilor de amenajare a apartamentului din 1993, ajutat de nașul Papoi I. și soțul unei colege de serviciu, însă lucrările nu au fost de o asemenea amploare care să poată conduce la concluzia unei contribuții superioare a reclamantului ( din acest punct de vedere ), fiind mai mult manopere de igienizare, de adaptare a acestuia la nevoile de locuit ale părților, fără a se dovedi că au dus la sporirea valorii imobilului, și se compensează cu munca pe care pârâta în mod necontestat o efectua în gospodărie la acea dată. Mai mult decât atât, prin expertiza efectuată în cauză s-a reținut mai multe îmbunătățiri aduse apartamentului, dar cu raportare la lucrările efectuate în anul 2006, așa cum de altfel acestea au fost indicate prin acțiune, motiv pentru care s-a avut în vedere un coeficient de uzură de doar 0,97%.

      În ceea ce privește îmbunătățirile efectuate în anul 2006, tribunalul constată că reclamantul, deși a invocat participarea sa la aceste lucrări ca și o contribuție personală la ridicarea valorii apartamentului bun comun, nu a susținut că el personal a efectuat lucrările, în același sens fiind depoziția martorei Frișan care a relatat că reclamantul, cu ajutorul soțului martorei care deținea un autoturism, s-a preocupat de procurarea materialelor necesare, a angajat și a supravegheat meșterii. Aceste prestații se situează însă în limitele normale ale îndeplinirii sarcinilor căsniciei, și nu poate fi considerată ca o contribuție suplimentară la dobândirea bunurilor comune.

      De asemenea, reclamantul a susținut că la efectuarea lucrărilor din 2006 a fost ajutat și de fratele său, care a realizat instalația electrică a locuinței, însă nu a precizat valoarea acestor lucrări. Pârâta, la interogatoriu a recunoscut că instalația electrică a fost schimbată cu ajutorul fratelui reclamantului, însă a afirmat că acesta a fost plătit de către ei cu suma de 300 lei (f.314 dosar fond). În lipsa unor dovezi certe cu privire la valoarea lucrării prestate și la titlul gratuit sau oneros cu care s-au efectuat, tribunalul nu va reține nici aceste sume ca și contribuție exclusivă a reclamantului.

      În ceea ce privește sumele cu care pârâta reclamantă reconvențională pretinde că a contribuit în mod exclusiv la dobândirea bunurilor comune, tribunalul pe baza probelor administrate, reține următoarele:

      În anul 2003, reclamanta a obținut suma de 43.736 RON, în urma valorificării cotei de proprietate ce i-a revenit dintr-un imobil cu titlu de moștenire, conform certificatului de moștenitor nr. 108/1993 (f.104 dosar fond). Vânzarea cotei și prețul primit este dovedită cu promisiunea de vânzare cumpărare (f.106-107 dosar fond), contract de vânzare-cumpărare (f.109) și fișa contului din care rezultă diferența de preț încasat (f.108). În mod incontestabil, suma are caracterul unui bun propriu, raportat la prevederile art. 31 alin. b din Codul familiei.

      Reclamantul nu a contestat nici suma și nici încasarea acesteia de către pârâtă, însă a precizat că nu întreaga moștenire a fost investită în bunurile comune, o parte din sumă fiind folosită exclusiv de către pârâtă, opinie ce a fost îmbrățișată și de către instanța de fond, care a constatat că doar suma de 5000 de euro a fost folosită de către pârâtă la achiziționarea garsonierei bun comun, neexistând dovezi cu privire la cheltuirea diferenței de bani în interiorul căsniciei.

      Statuarea instanței de fond este contrazisă de probele existente în dosarul de fond și în dosarul de apel. Este real că în contractul autentic întocmit cu ocazia achiziționării de către părți a garsonierei din str. Privighetorilor s-a trecut prețul de 15000 de euro(echivalentul a 544.170.000 ROL), din care suma de 5000 de euro reprezintă avansul (suma provenind în mod necontestat din moștenirea pârâtei), iar diferența de 10000 euro a fost achitată de către părți dintr-un credit contractat la BCR (f.26 dosar fond). În realitate prețul garsonierei a fost de 725.000.000 ROL, așa cum rezultă din antecontractul de vânzare-cumpărare depus la fila 67 din apel, din care cu ocazia semnării promisiunii s-a plătit suma de 10.000.000 ROL, suma de 300.000.000 ROL a fost achitată de către pârâtă din banii primiți cu titlu de moștenire la data de 4 mai 2005, așa cum rezultă din înscrisul semnat și de reclamant în calitate de martor (f.63 dosar apel), iar diferența a fost virată în contul vânzătorilor de către banca ce a acordat părților un credit ipotecar, așa rezultă din dispoziția de transfer depusă în copie la fila 65 din dosarul de apel. Așa cum corect a susținut pârâta apelantă, achiziționarea garsonierei a presupus și alte cheltuieli cum ar fi cele legate de plata taxelor, a onorariului notarului, comisioane bancare, care au fost suportate tot din banii moșteniți.

      Mai mult decât atât, prin chiar acțiunea introductivă reclamantul a precizat că pârâta a pus la dispoziție o sumă de bani pentru investiția inițială la pepiniera pe care a înființat-o, așa cum s-a reținut și mai sus.

      Drept consecință, tribunalul reține că întreaga sumă de bani moștenită de către pârâtă a fost alocată pentru dobândirea bunurilor comune, respectiv suportarea sarcinilor căsniciei, și ea constituie o contribuție exclusivă a acesteia.

      În același timp, pârâta a susținut că cota sa de contribuție este covârșitoare, de peste 85 la sută, motivat și de faptul că ea a fost beneficiar al contactului de închiriere în baza căruia s-a achiziționat apartamentul, că ratele la acest imobil au fost achitate din salariul ei prin reținere pe statul de plată, sau după încetarea raporturilor de muncă cu vânzătoarea prin plata acestora la casieria unității, că a contractat un împrumut de la o bancă pentru achitarea avansului.

      Aceste argumente, deși probate în cauză, nu pot fi însă reținute de tribunal ca fiind de natură a produce consecința urmărită de pârâta apelantă.

      Este real că pârâta a primit de la societatea la care era încadrată în muncă apartamentul deținut cu titlu de chirie din anul 1993, și mai apoi cumpărat, însă s-a dovedit că și reclamantul era îndreptățit la obținerea unei astfel de locuințe de la propriul său angajator, și că ambele beneficii aveau la bază statutul marital al părților și faptul că aceștia aveau în îngrijire un copil minor. Opțiunea părților pentru apartamentul primit de către pârâtă, făcută la data la care părțile nu aveau disensiuni, nu constituie temei pentru obținerea de către apelantă a unei cote majoritare.

      Deopotrivă, plata chiriei anterior cumpărării locuinței, contractarea unui împrumut în vederea achitării avansului pentru apartament, achitarea ratelor la împrumut sau la diferența de preț, nu sunt elemente care să aducă o contribuție superioară a reclamantei, de vreme ce nu s-a dovedit că plata chiriei, rambursarea împrumutului, respectiv plata prețului în rate s-a efectuat din alte surse decât salariul părților, care constituie bun comun.

      De asemenea, este lipsit de relevanță care dintre părți a achiziționat efectiv bunurile mobile comune, atâta timp cât ele au fost dobândite în timpul căsătoriei, din bani comuni, în raporturile dintre soți producându-și efectele mandatul tacit reciproc, instituit de art.35 alin.2 din Codul familiei.

      S-a susținut în cauză, cu precădere de către reclamant, că ambele părți au efectuat cheltuieli mari în interior căsniciei, care conduc la diminuarea contribuției efective la dobândirea bunurilor comune.

      Argumentele reclamantului cu privire la natura risipitoare a pârâtei, care ar fi cheltuit sume considerabile de bani pentru îmbrăcăminte, încălțăminte, diverse servicii de ordin religios și chiar ocult, nu sunt susținute din punct de vedere probator. Din depozițiile martorilor Zăgrean M. (f.160 și urm. apel), C.

      D. (f.162), Ionașcu Tucă Lucreția (f.293) pârâta apare ca fiind o persoană cochetă, curată, dar fără a fi excesiv de cheltuitoare, cu haine de valoare modestă, și nici martora Frișan F. (f.289 și urm. apel) nu relatează împrejurări referitoare la vreo cheltuială vestimentară excesivă a acesteia. De reținut că nemulțumirile reclamantului față de martora Ionașcu Tucă Lucreția sunt nejustificate, aceasta nefurnizând instanței informații substanțial diferite de restul martorilor audiați în cauză, iar frecvența cu care pârâta a trimis pachete minorei, după despărțirea în fapt, nu influențează concluzia la care ajuns instanța de apel.

      S-a probat în cauză efectuarea în beneficiul pârâtei a unei lucrări dentare, care apoi a fost refăcută, fiind necorespunzătoare, martora Frișan F.

      confirmând susținerile reclamantului, însă cheltuiala poate fi apreciată ca fiind una cu caracter excesiv, făcută din culpa exclusivă a pârâtei. În aceeași ordine de idei, tribunalul nu poate omite împrejurarea că tot în timpul conviețuirii părților reclamantul și-a desăvârșit pregătirea profesională, obținând titlul științific de doctor, fapt ce a necesitat anumite cheltuieli, așa cum a relatat martora C. D.

      , pârâta apelând chiar la un împrumut de la CAR pentru organizarea mesei festive de la final (f.164).

      Atât reclamantul cât și pârâta au susținut dobândirea unor cote mai mari de contribuție, justificat de achitarea unor rate la prețul apartamentului de către reclamant în sumă de 3403,77 lei (f.24 dosar fond) și de plata sumei rămase neachitate din creditul ipotecar contractat în vederea achiziționării garsonierei, de către pârâtă în cuantum de 5378 euro.

      Prima instanță a reținut că ambele sume reprezintă cote proprii de dobândire a respectivelor bunuri, cu raportare la valoarea de achiziție în cazul apartamentului și la valoarea de circulație, în cazul garsonierei.

      În mod constant în doctrină și jurisprudență s-a subliniat faptul că sumele achitate de către foștii soți după despărțirea în fapt, pentru stingerea unor datorii comune, dau naștere la un drept de creanță și nu la o cotă de contribuție mai mare.

      Mai mult, în situația imobilelor dobândite de către foștii soți în temeiul Legii 85/1992, la un preț și în condiții considerate ca fiind sociale ( cum este cazul în speță, conform contractului din_ - f.22 dosar fond), sumele achitate de către unul dintre aceștia nu poate atrage o cotă mai mare de proprietate la respectivul imobil, situația favorabilă creată de legiuitor la achiziționarea acestuia trebuind să profite ambilor soți.

      În cauză, abordarea greșită a speței din acest punct de vedere a atras controversa referitoare la îndreptățirea reclamantului la cota de 1,74 % din apartament, sau la cota de 23,9% din valoarea imobilului ( fără îmbunătățiri), și nemulțumirea apelantei față de acceptarea de către instanța de fond a acestei din urmă opinii.

      Tribunalul apreciază că statuarea instanței de fond asupra acestui aspect este nelegală din două puncte de vedere. Astfel, contribuția soților la dobândirea bunurilor comune ce reprezintă o universalitate nu poate fi apreciată fracționat și diferențiat la fiecare dintre aceste bunuri, ea fiind una cu caracter global, iar pe de altă parte, nu se poate accepta ca plata unei sume absolut modice în anul 2008 să profite doar reclamantului, în condițiile în care prețul apartamentului, modalitatea de achitare a acestuia și dobânda stabilite prin contractul de vânzare-cumpărare au fost unele cu caracter social, așa cum s-a arătat mai sus.

      Cu toate acestea, îndreptarea dezlegării nelegale dată de instanța de fond nu este posibilă în apel, în lipsa apelului concurent al reclamantului, care nu a înțeles să atace soluția pronunțată de instanța de fond. Prin motivele apelului pârâta apelantă a arătat expres că nu a mai pretins constatarea existenței unei datorii comune, în condițiile în care a avut în vedere suma achitată după despărțirea în fapt la stabilirea unei cote majoritare a ei la dobândirea bunurilor comune.

      Așa fiind abordarea instanței de fond cu privire la această sumă nu poate fi modificată fără a înrăutăți situația apelantei în propria cale de atac, fiind necesar ca și echivalentul sumei de 5378 euro să fie avută în vedere la stabilirea cotei sale de contribuție, așa cum s-a solicitat. În același timp, ar fi inechitabil ca suma reținută în favoarea reclamantului intimat să fie înlăturată ( în condițiile în care acesta nu a solicitat constatarea existenței unei datorii comune și achitarea acesteia de către el).

      Drept consecință, tribunalul, la stabilirea cotei unice de contribuție a părților la dobândirea bunurilor comune, pornind de la particularitățile cauzei de față, respectiv faptul că părțile au avut venituri salariale considerabil inegale, că pârâta apelantă a obținut prin înstrăinarea unei cote indivize moștenite o sumă consistentă de bani pe care a investit-o în întregime în bunuri necontestate ca fiind comune, că atât reclamantul cât și pârâta au achitat în mod exclusiv datorii comune după despărțirea în fapt, că reclamantul la rândul lui a avut venituri proprii, pe care le-a folosit în cadrul căsniciei, constând în dividende și suma realizată la pepinieră, va avea în vedere toate veniturile pe care părțile le-au realizat, comune sau proprii, și care au fost afectate sarcinilor căsniciei. Numai în acest fel se pot înlătura inechitățile evidențiate mai sus, provenind atât din situația particulară a părților cât și din principiul neînrăutățirii situației în propria cale de atac.

      Calculând în maniera arătată, tribunalul constată că reclamantul a realizat în timpul conviețuirii cu pârâta venituri salariale nete de 105.900,88 lei, venituri nete din vânzarea pomilor crescuți în pepinieră de 6000 lei, dividende de 132 lei ( calculate la cursul leu-marcă a vremii 1DM =4400 rol/0,44 RON), și a contribuit la suportarea datoriilor comune cu suma de 3403,77 lei, în total aportul său fiind de 115.436,65 lei.

      În același interval de timp, pârâta a realizat venituri salariale de 203.945,47 lei, a obținut prin moștenire suma de 43736 lei și a achitat diferența de credit de 5378 euro, a cărei contravaloare în lei, raportat la cursul mediu BNR leu-euro din perioada plăților( 1 euro=4,2283 lei, medie pentru anii 2009-2011) este de 22739,79 lei, aportul său fiind de 270.997,26 lei.

      Raportat la totalul sumelor ce au fost câștigate de părți, respectiv au fost achitate de către acestea în contul datoriilor comune, care în mod evident se reflectă în achiziția bunurilor ce compune activul patrimonial, și care este de 386.434,91 lei, rezultă o contribuție de 70,13 % în favoarea pârâtei apelante și de 29,87 în favoarea reclamantului intimat. Aceste procente urmează a fi avute în vedere de către tribunal la calculul sultei ce se va stabili în cauză.

      De menționat că venitul total al părților se regăsește în achiziția bunurilor comune, în condițiile în care masa bunurilor de partajat este de 269.107 lei, diferența de venituri fiind în mod evident folosită pentru suportarea sarcinilor obișnuite ale căsniciei de-a lungul a 16 ani, teza reclamantului referitoare la nealocarea de către pârâtă a primei de fidelitate de 26400 lei, respectiv a unei jumătăți din banii primiți drept moștenire neputând fi nici măcar prezumată.

   2. Cea de-a doua critică a apelului a vizat modalitatea în care prima instanță a înțeles să procedeze la formarea loturilor, incluzând în lotul pârâtei reclamante reconvenționale toate bunurile mobile, în condițiile în care partajul în natură era posibil.

      Tribunalul apreciază că în mod judicios prima instanță a dat eficiență criteriului afectațiunii și a folosinței bunurilor. Este real că art. 6735 din Codul de procedură civilă instituie regula împărțelii în natură a bunurilor, însă nu trebuie ignorate nici prevederile art. 6739 din același cod, care dispun ca la formarea loturilor instanța să țină cont și de acordul părților, de mărimea cotei părți ce se cuvine fiecăreia ori masa bunurilor de împărțit, natura bunurilor, domiciliul și ocupația părților, faptul că unii dintre coproprietari, înainte de a se cere împărțeala au făcut îmbunătățiri, construcții sau altele asemenea.

      Prin urmare, în funcție de împrejurările cauzei, instanța va putea pronunța soluții nuanțate, fundamentată pe criteriile evocate.

      În mod incontestabil bunurile mobile dobândite de părți în timpul căsătoriei se află în apartamentul solicitat și atribuit în proprietatea reclamantei.

      O mare parte dintre acestea au fost destinate expres acestui imobil, fiind dificilă realocarea lor, cum ar fi piese de mobilier, mască chiuvetă cuier hol, canapelele etc., și toate bunurile mobile se află în folosința exclusivă a pârâtei de la data separației în fapt și până în prezent.

      Mai mult decât atât pârâta nu a permis accesul reclamantului în imobilul în discuție, fapt ce rezultă din actele dosarului (f.182 dosar fond), precum și din depozițiile martorilor audiați.

      În aceste condiții solicitarea reclamantei de atribuire a unor bunuri mobile utilizate în mod exclusiv de către aceasta este apreciată ca fiind nefondată, impunându-se ca cea care le-a folosit să suporte și uzura intervenită după despărțirea în fapt.

      Dată fiind menținerea loturilor formate de prima instanță, urmează a se proceda la calcului sultei compensatoare, ținând cont de cotele de contribuție care au fost stabilite mai sus.

      Astfel, raportat la valoarea bunurilor supuse împărțelii, și la cota sa de 70,13 %, pârâta este îndreptățită valoric la bunuri în sumă de 188.724,82 lei, în timp ce lotul care îi este atribuit are o valoare de 205.127 lei. Corelativ reclamantul pârât reconvențional este îndreptățit la bunuri în valoare de 80.382,26 lei, corespunzător cotei de 29,87%, lotul care i-a fost atribuit având valoarea de 63.980 lei.

      Drept consecință, în vederea egalizării valorice a loturilor atribuite pârâta apelantă va fi obligată să plătească reclamantului intimat suma de 16.402,26 lei, cu titlu de sultă.

   3. Pârâta apelantă a susținut și că în mod nelegal a fost obligată să restituie reclamantului bunurile proprii ale acestuia constând în 4 tablouri, 30 de diplome înrămate privind familia de proveniență a reclamantului, 300 de cărți, dosare cu manuscrise, carnețele de consemnări și diverse documente (35 buc.), un aparat de mărit fotografii, un pick-up, 150 buc. discuri pick-up, 10 buc. albume foto, trei buc. albume foto, motivat de faptul nedovedirii naturii, existenței și a valorii acestora.

      Așa cum corect a reținut instanța de fond, apelanta a recunoscut existența acestor bunurilor la interogator, fapt ce constituie o mărturisire judiciară, ce nu poate fi revocată decât pentru eroare de fapt, potrivit prevederilor art. 1206 alin.2 din Codul civil vechi, aplicabil în speță, și a condus la lipsa unor verificări probatorii suplimentare din partea instanței. Susținerile apelantei cu privire la faptul că reclamantul s-a mai deplasat la fostul domiciliu comun al părților de unde a luat o parte din aceste bunuri sunt lipsite de suport probator.

      Drept urmare instanța de fond în mod corect admis pretenția reclamantului, dispunând restituirea bunurilor personale ale acestuia. Teza imposibilității executării silite a acestei dispoziții nu poate fi primită, în condițiile în care, așa cum deja s-a arătat pârâta a adoptat această poziție procesuală abia după închiderea dezbaterilor în fond, din dorința de a reveni asupra mărturisiri judiciare efectuate.

      Oricum, la solicitarea instanței de apel, reclamantul intimat a depus la dosar precizări suplimentare cu privire la aceste bunuri (f.106-107), după cum urmează :

      Cele patru tablouri pot fi identificate astfel: unul reprezintă pe Isus în Grădina Ghețimani - valoare de 200 lei, unul cunoscut sub numele "Țiganca"; -

      250 lei, unul care reprezintă luminișul unei păduri - 200 lei, și cel din urmă reprezintă o pajiște montană cu animale la păscut - 200 lei.

      Cele 30 de diplome înrămate, nu pot fi evaluate în bani, deoarece au fost obținute de Cimpoca Dumitru în concursurile de radiotelegrafie și diverse concursuri din domeniul aviației, din perioada 1961-1992.

      Din cele 300 de cărți, s-a precizat că 200 buc., sunt cărți de beletristică, format A5, valoarea unui exemplar fiind de 10 lei; 40 de atlase, monografii, albume de pictură, albume cu imagini din diverse capitale și orașe ale Europei, format mare cu coperți de mucava și învelitori detașabile, color, valoarea medie a unui exemplar fiind de 100 lei; 40 de cărți de specialitate format B5: fitopatologie, entomologie, virusologie, horticultură cu o valoare medie a unui exemplar de 20 de lei; 20 de volume de lucrări științifice (format B5 cu coperte moi) unde reclamantul a publicat diverse articole de specialitate - fără a se putea stabili valoarea. S-a menționat că toate cărțile poartă semnătura reclamantului, orașul de unde au fost cumpărate și data.

      S-a specificat că cele 30 de dosare cuprinde manuscrise de la diferite cursuri extraprofesionale, discursuri, manuscrise de la articolele publicate în diverse ziare, manuscrise de la lucrări științifice publicate și ele nu pot fi cuantificate în bani; iar cele 35 de carnețele de consemnări și diverse documente sunt agende și carnețele privind activitatea profesională zilnică, extrase din cărțile citite, consemnările de la diferite simpozioane, conferințe și evenimente științifice la care reclamantul a participat .

      Restul bunurilor mobile au fost precizate ca având următoarele valori: un aparat de mărit fotografii alb-negru -50 lei, un pick-up - 30 lei, discuri pick-up: muzică clasică, muzică pop, muzică populară - 2 lei x 150 buc.; 3 costume de haine - 50 lei/bucată. În ceea ce privește cele 10 albume foto de dinaintea căsătoriei sau din timpul căsătoriei în care pârâta nu se regăsește, reclamantul intimat a susținut că ele nu pot fi evaluate în bani.

   4. În schimb, criticile apelantei referitoare la modalitatea în care instanța de fond a stabilit cheltuielile de judecată, sunt fondate.

Astfel, deși în mod corect s-a dat eficiență compensării prevăzute de art. 276 din Codul de procedură civilă, judecătoria nu a indicat în ce mod a ajuns la concluzia obligării pârâtei la plata sumei de 1.675,5 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, această sumă nefiind proporțională cu cota de contribuție reținută la fond.

În condițiile modificării cotelor în apel, se va impune recalcularea cheltuielilor de judecată în cele ce urmează. Suma ce se justifică din cheltuielile făcute de reclamant în fața instanței de fond este de 4.424,64 lei compusă din suma de 3.924,64 lei taxă de timbru aferentă pretențiilor admise, așa cum acestea au fost stabilite prin apelul de față și suma de 500 lei, achitată cu titlu de onorariu expert. În ceea ce privește cheltuielile reclamantei, se constată că suma stabilită de instanța de fond, de 2.850 lei, rămâne valabile și în apel, deoarece taxa judiciară de timbru plătită de aceasta la fond a fost aferentă pretențiilor admise în primă instanță, nesuferind modificări în apel.

În virtutea prevederilor art. 276 din Codul de procedură civilă, față de admiterea în parte a acțiunii introductive, admiterea în parte a cererii reconvenționale și ținând cont de natura pricinii, tribunalul va compensa cheltuielile de judecată de la fond până la concurența sumei mai mici de 2.850 lei, și va obliga pârâta reclamantă reconvențională să plătească reclamantului pârât reconvențional suma de 1.107,64 lei, cu acest titlu, corespunzător cotei sale de contribuție, calculată la diferența de sumă rămasă (1.574,64 leix70,13%).

În ceea ce privește cheltuielile de judecată în apel, tribunalul reține că intimatul se află în culpă procesuală raportat la soluția de admitere a apelului, și apreciind că solicitările apelantei au fost admise în proporție de 50%, urmează

să-l oblige pe intimat la plata sumei de 1.280 lei, reprezentând jumătate din taxa judiciară de timbru, timbru judiciar și onorariul avocațial achitate de apelantă în această fază procesuală (f.13, 104,119)";.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, pe de o parte,pârâta M. S. -L., iar pe de al tă p ar te, recl aman tul M. A.

.

Prin propriul recurs, pârâta

a solicitat, în temeiul art. 312 alin. 3 C.pr.civ., raportat la art. 304 pct. 7 și 9 C.pr.civ., admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate, în sensul de a se constata că pârâta are o cotă de contribuție la dobândirea bunurilor comune de 85%, în valoare totală de 269.107 lei, în loc de 70,13%, cât a constatat instanța de apel, în timp ce pârâtul are o cotă de 15%, iar nu de 29,87%, cât a constatat aceeași instanță; să se dispună partajarea în natură a bunurilor, prin atribuirea către reclamant a lotului nr. 1 în valoare totală de 68.240 lei, compus din garsoniera situată în B., str. Privighetorilor bloc 2 sc. C, ap. 85, înscrisă în CF nr. 5601/85 B., nr. top 8303/C/85, precum și bunurile mobile expres menționate în memoriul de recurs ca intrând în componența lotului 1, respectiv, prin atribuirea lotului nr. 2 în favoarea pârâtei, lot care să fie compus din apartamentul cu trei camere, situat în

B., str. G. Ș. nr. 28 sc. A, ap. 3, înscris în CF nr. 3336/S/A/3 B., nr. top 2119/2/S/A/3, precum și bunurile mobile menționate de recurentă ca intrând în componența lotului nr. 2; să se dispună obligarea reclamantului la plata unei sulte compensatorii în sumă de 27.874 lei; să se respingă capătul din cererea principală privitor la restituirea bunurilor proprii; să se mențină celelalte dispoziții ale deciziei; cu cheltuieli de judecată în recurs.

În motivarea recursului s-a arătat că decizia atacată este nelegală cu privire la stabilirea cotei de contribuție a pârâtei la dobândirea bunurilor comune și, implicit, a sultei compensatoare, cu privire la modalitatea de partaj, prin atribuirea către pârâta a tuturor bunurilor mobile și prin menținerea dispozițiilor instanței de fond cu privire la bunurile proprii ale reclamantului.

În ceea ce privește nelegalitatea deciziei, cu privire la stabilirea cotei de contribuție a recurentei la dobândirea bunurilor comune, recurenta arată că în mod nelegal, pentru stabilirea cotei de contribuție a părților, instanța de apel a reținut că "reclamantul a realizat în timpul conviețuirii cu pârâta venituri salariale nete de 105.900, 88 lei, venituri nete din vânzarea pomilor crescuți în pepinieră de 6.000 lei, dividende de 132 Iei (calculate la cursul leu-marcă a vremii 1 DM =4.400 rol/0,44 RON) și a contribuit la suportarea datoriilor comune cu suma de 3.403,77 lei, în total aportul său fiind de 115.436,65 lei.

In același interval de timp, pârâta a realizat venituri salariale de 203.945,47 lei a obținut prin moștenire suma de 43.736 lei și a achitat diferența de credit de 5.378 euro, a cărei contravaloare în lei, raportat la cursul mediu BNR leu-euro din perioada plăților (1 euro=4,2283 lei, medie pentru anii 2009-2011) este de 22.739,79 lei, aportul său fiind de 270.997,26 lei.

Raportat la totalul sumelor ce au fost câștigate de părți, respectiv au fost achitate de către acestea în contul datoriilor comune, care în mod evident se reflectă în achiziția bunurilor ce compune activul patrimonial și care este de 386.434,91 lei, rezultă o contribuție de 70,13% în favoarea pârâtei apelante și de 29,87% în favoarea reclamantului intimat. Aceste procente urmează a fi avute în vedere de către tribunal la calculul sultei ce se va stabili în cauză, ajungând la concluzia ca "raportat la valoarea bunurilor supuse împărțelii, și la cota sa de 70,13%, pârâta este îndreptățită valoric la bunuri în sumă de 188.724,82 lei, în timp ce lotul care îi este atribuit are o valoare de 205.127 lei. Corelativ reclamantul pârât reconvențional este îndreptățit la bunuri în valoare de

80.382,26 lei, corespunzător cotei de 29,87%, lotul care i-a fost atribuit având valoare de 63.980 lei.

Drept, consecință, în vederea egalizării valorice a loturilor atribuite pârâta apelantă va fi obligată să plătească reclamantului intimat suma de 16.402,26 lei, cu titlu de sultă."

Pârâta consideră că acest raționament al instanței de apel este greșit, deoarece motivele pe care se sprijină sunt contradictorii și chiar străine de natura pricinii, fiind prezent astfel motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct.7 VCPC.

În primul rând, în mod nejustificat s-a reținut ca o contribuție proprie a reclamantului suma de 6.000 lei, reprezentând venituri nete din vânzarea pomilor crescuți în pepinieră, neexistând nicio dovadă în acest sens, astfel că s-ar putea reține în mod corect o contribuție a reclamantului de 109.436, 35 lei.

Apoi, deși din cele 2 adeverințe depuse de recurentă (anexate și prezentului recurs) rezultă fără dubiu o contribuție a recurentei de 208.537,47 lei, instanța reținând eronat ca venituri salariale ale acesteia au fost de 203.945,47 lei.

De asemenea, instanța reține eronat că la garsonieră recurenta ar fi achitat doar suma de 5.378 euro, deși în realitate întregul preț al garsonierei, de 20.000 euro (la un curs stabilit de instanță ca medie de 4,2283 lei) a fost achitat de recurentă, fapt recunoscut de către reclamant și reieșit din actele justificative însușite de instanță.

Prin urmare, veniturile realizate de reclamant din salarii fiind de 109.436,65 lei și ale recurentei de 275.013,26 lei, cota lor de contribuție din venituri salariale la dobândirea bunurilor comune (din veniturile totale de 317.974,12 lei) sunt de 86,49% recurenta și 13,51% reclamant.

Dar, cea mai mare greșeală a instanței de apel a constatat în aceea că în mod greșit a adunat contribuția proprie a recurentei, de 154.702 lei, din care 43.736 lei moștenire, 26.400 lei prima de fidelizare și 84.566 lei plata garsonierei (20.000x4,2283 lei/euro), la veniturile comune realizate din salarii și a stabilit procentul la suma rezultată.

In mod corect, din valoarea supusă partajului, de 269.107 Iei, trebuia scăzută contribuția proprie a recurentei, de 154.702 lei, rămânând ca bunuri comune, cumpărate din salariul părților, diferența de 114.405 lei. Abia la această sumă urma să se aplice cota stabilită, de 70,13% pentru recurentă, ceea ce ar reprezenta 80.426,715 lei contribuția recurentei (114.405x70,13:100 = 80.426,715) .

Cei 80.426,715 lei urmau să fi adunați cu contribuția proprie a recurentei, de 154.702 lei, și așa s-ar fi aflat contribuția acesteia la valoarea totală a bunurilor, de 235.128,715 lei, ceea ce ar reprezenta cota finală din valoare bunurilor comune de 269.107 le, de 87,37%, și a reclamantului de 12,63%.

Dar, întrucât recurenta a solicitat doar 85% contribuție proprie, urmează ca reclamantului să-i revină o cotă de 15%.

Decizia este nelegală și cu privire la modul de partajare a bunurilor mobile, având în vedere că instanța de fond și instanța de apel au procedat la partajul bunurilor comune prin formarea de loturi în natură dar numai cu privire la imobile și au atribuit în întregime bunurile mobile pârâtei.

Având în vedere că bunurile mobile sunt ușor partajabile, fără ca prin aceasta să se diminueze valoarea vreunuia din acestea, este normal ca partajarea să se facă prin atribuirea către ambele părți. Aceste bunuri au fost folosite de ambele pârâți până în anul 2007, iar cele aflate în garsonieră doar de către reclamant. La stabilirea loturilor pârâta a avut în vedere ca bunurile mobile legate intim de apartament și care nu ar putea fi utilizate la valoarea lor maximă

în alt apartament să-i revină pârâtei, iar bunurile mobile ce pot fi folosite în orice apartament să fie atribuite reclamantului.

Prin urmare, pârâta solicită ca în lotul reclamantului, pe lângă imobilul garsonieră, să fie cuprinse și bunurile mobile menționate, în valoare de 4.260 lei, iar în lotul pârâtei cele precizate, în valoare de 5.740 lei.

Având în vedere că în această modalitate reclamantul primește bunuri în valoare de 68.240 lei, iar cota lui de 15% reprezintă doar 40.366, urmează ca el să-i achite pârâtei recurente o sultă de 27.874 lei (68.240-40.366-27.874 lei).

Dacă raportarea se face la valoarea bunurilor primite de pârâta, de 200.867 lei și observând cota pârâtei de proprietate, de 85%, ce reprezintă 228.741 lei, se ajunge la aceeași sultă de 27.874 lei, ce ar trebui să i-o achite reclamantul pârâtei (228.741-200.867-27.874).

Prin atribuirea tuturor bunurilor mobile recurentei au fost încălcate disp. art. 6735 și ale art. 67310 din VCPC, potrivit cărora, împărțeala se face în natură și numai în cazul în care împărțeala în natură nu este posibilă se atribuie întregul bun uneia din părți, ceea ce nu este cazul, fiind prezent astfel motivul de recurs prevăzut de disp. art. 304 pct.9 VCPC.

Decizia este nelegală și în ceea ce privește obligarea recurentei să-i recunoască reclamantului dreptul de proprietate asupra pretinselor bunuri proprii.

Prin sentința și decizia atacată, cele două instanțe au constatat că au calitatea de bunuri proprii ale reclamantului: 4 tablouri, 30 de diplome înrămate, privind familia de proveniență a reclamantului, 300 de cărți, dosare cu manuscrise, carnețele de consemnări și diverse documente (35 buc), un aparat de mărit fotografii, un pick-up, 150 buc. discuri pick-up, 10 buc. albume foto, trei buc albume foto și a obligat pe pârâtă să-i predea aceste bunuri.

Pârâta consideră că aceste dispoziții sunt nelegale, deoarece nu există nici o probă care să justifice existența acestor bunuri și cu atât mai puțin valoarea lor. În plus, arată pârâta, în repetate rânduri reclamantul a fost la domiciliu și a ridicat o serie de bunuri proprii, astfel că, în lipsa unor probe certe ale existenței lor, nu se poate reține un asemenea fapt.

Dacă sentința ar rămâne definitivă, reclamantul ar putea solicita aceste bunuri, iar pârâta să nu aibă de unde să i Ie dea și ea să fie acuzată că ar fi distrus ori ascuns aceste bunuri. De altfel, sentința ar fi și neexecutabilă în lipsa evaluării bunurilor. Pe de altă parte, bunurile respective sunt și nedeterminate prin expresii de genul 300 cărți (ce cărți, în ce valoare, etc; dosare cu manuscrise

• ce dosare, câte, etc., carnețele de consemnări - idem și diverse documente 35 buc.-ce documente, facturi, chitanțe, etc.), practic nici unul din aceste bunuri nu este determinat, astfel că reclamantul ar putea avea pretenții absurde cu privire la aceste bunuri, pe care pârâta nu le-ar putea executa și nu este nici o îndoială că nu s-ar întâmpla așa.

  Precizările suplimentare cu privire la bunurile proprii, depuse de reclamant în instanța de apel (f.106-107) nu au nici o relevanță în cauză, deoarece nu aceste precizări se execută, ci dispozitivul sentinței care, așa cum s-a arătat, este neexecutabil.

  Având în vedere că în dispozitiv bunurile mobile, pretins proprii ale reclamantului, sunt nedeterminate și neevaluate, pârâta solicită să se constate că și în acest caz este prezent motivul de recurs prevăzut de disp. art. 304 pct.9 VCPC.

  Prin propriul recurs, reclamantul

  a solicitat, în temeiul art. 312 alin. (1), (2) și (3) - teza I C.pr.civ. -, art. 304 pct. 7 și 10 C.pr.civ., admiterea recursului, modificarea integrală a Deciziei contestate, ca nelegală, cu consecința menținerii

  sentinței nr. 3730/2012 a Judecătoriei B., ca legală și temeinică; cu acordarea cheltuielilor de judecată la fond și în apel - conform înscrisurilor de la dosar precum și în recurs.

  În motivarea recursului s-a reprodus parțial decizia instanței de apel - dispozitiv și considerente -, apreciindu-se că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea legii, pentru cele ce urmează:

  Din punctul de vedere al reclamantului, speța prezintă două elemente principale: sumele de bani având regimul de bun propriu (obținute înainte/după separarea în fapt) și contribuțiile financiare sau de altă natură la căsătorie.

  Evident, reclamantul este de acord cu susținerea că ambele imobile, atât apartamentul, cât și garsoniera, au fost dobândite în timpul căsătoriei.

  Instanța de apel, arată recurentul, a reținut că "sumele de bani achitate de foștii soți după despărțirea în fapt... dau naștere la un drept de creanță ... și nu la o contribuție mai mare".

  Pe de altă parte, potrivit art. 31 alin. b) din Codul Familiei, "nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț: ... bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune".

  Cu toate acestea, în pofida textului legal și a propriilor argumente, instanța de apel a făcut exact ceea ce la nivel principial considera reprobabil: a inclus în rândul bunurilor comune, în funcție de care a stabilit contribuția la căsătorie, atât sume obținute după separarea în fapt, cât și (contrar probelor de Ia dosarul cauzei) bani obținuți din valorificarea unei moșteniri și care au, în mod firesc, regimul bunurilor proprii.

  Procedând de această manieră, instanța de apel a vizat înlăturarea unor inechități. În schimb, a generat altele, mai mari, extinzând nepermis regimul comunității de bunuri acolo unde el nu există, în principal în dezavantajul reclamantului și prin instituirea ca o contribuție a pârâtei la căsătorie a unor sume de bani, fie fără să aibă vreo probă, fie, deși instanța însăși a observat că banii au fost obținuți după separarea în fapt.

  Pe de altă parte, deși reține că, cu titlu jurisprudențial, Instanța Supremă a subliniat regula contribuției egale la căsătorie, instanța de control judiciar trage, în absența oricărei probe, concluzia contribuției inegale (și încă în disproporție consistentă) la căsătorie. Nelegalitatea derivă din instituirea unor prezumții judecătorești anacronice și din înlăturarea nemotivată a concluziilor primei instanțe.

  Hotărârea recurată, arată reclamantul recurent, nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv, cuprinde motive contradictorii.

  În ceea ce privește imobilele dobândite în timpul căsătoriei și sumele de bani achitate de părți pentru plata ratelor, este de precizat faptul că prima instanță a apreciat aceste bunuri ca fiind comune doar în raport de sumele de bani achitate în timpul căsătoriei.

  Instanța de apel a găsit raționamentul injust: a considerat că contribuția la căsătorie are un caracter global iar, pe de altă parte, dreptul de proprietate asupra imobilelor a fost dobândit în timpul căsătoriei; a afirmat că orice sume date după separarea în fapt reprezintă o creanță și nu o cotă de contribuție mai mare.

  Subsecvent însă, în mod surprinzător, Tribunalul adună sumele de 3.403,77 lei - achitată de reclamantul, respectiv echivalentul a 5.378 EURO - achitată de pârâtă, plătite toate în rate și după separarea în fapt, la banii obținuți pe tot parcursul căsătoriei, până la separarea în fapt.

  Similar procedează instanța de control judiciar și cu pretinsa sumă de 43.736 lei RON, pretins a fi fost "în întregime investită în bunuri necontestate ca fiind comune".

  Asupra acestei sume, de 43.736 lei RON - afirmativ obținuți de către pârâtă în urma valorificării în anul 2003 a cotei ce i-a revenit dintr-un imobil cu titlu de moștenire -, se cuvine o privire mai atentă, în sensul că, este de remarcat că întreaga probațiune referitoare la obținerea și "investirea" acestor bani s-a administrat la instanța de fond, iar judecata din apel nu a adus niciun element de fapt nou. Instanța de control judiciar a remarcat că, referitor la acești bani, prima instanță a statuat imposibilitatea de a decela dacă o asemenea sumă consistentă a fost folosită în căsătorie sau nu.

  Judecătorul fondului a conchis, examinând probatoriul administrat, că " în ceea ce privește prima primită de la RomTelecom, pârâta a făcut susțineri contradictorii pe parcursul procesului, arătând că aceasta a fost folosită la achiziționarea garsonierei și la sporirea confortului acestui imobil, deși anterior a arătat că la achiziționarea acesteia au fost folosiți banii dintr-o moștenire..". Iar judecătorul fondului adăuga că: "...în aceeași perioadă în care se arată că au fost încasați banii părțile aveau contractate împrumuturi pentru achiziționarea celor două imobile..., însă cu această ocazie nu au fost achitate ratele împrumuturilor". Cu alte cuvinte, pârâta a făcut, în privința destinației banilor, afirmații contradictorii și discreditante.

  Inexplicabil, Tribunalul a reținut că M. S. L. a obținut considerabila sumă de 43.736 lei RON - bani gheață - și că a achitat cu ei parte din prețul apartamentului și garsonierei. Insă nicio sumă de bani mai consistentă nu se poate regăsi ca fiind plătită în contul imobilelor în această perioadă, plata ratelor curgând în același ritm. Ori, în aceste împrejurări, afirmația instanței de apel nu este susținută prin niciun element probator.

  Cu atât mai lipsită de suport este susținerea statuării instanței de control judiciar că toți cei 43.736 lei RON ar fi fost cheltuiți în întregime pe bunuri comune. Este, de fapt, o contradicție care se adaugă celor anterioare, făcând să nu mai înțeleagă nimic: ori pârâta a achitat ratele, fie cu bani primiți de la RomTelecom, fie cu o parte din (sau cu întreaga valoare a) moștenirii, ori moștenirea a servit la achiziționarea de bunuri (oarecare) comune.

  Observă reclamantul că logica primei instanțe rămâne nezdruncinată: traiul familial nu a înregistrat nicio modificare în perioada respectivă, cum ar fi fost logic să se întâmple dacă uzualei contribuții i s-ar fi adăugat subit un

  "energizant"; de 43.736 lei RON.

  De altfel, trebuie spus că un aflux semnificativ de bani ar fi reprezentat doar un indiciu (dând eventual naștere unei prezumții judiciare), nicidecum o probă că sumele rezultate din moștenire au fost "investite în bunuri comune"; însă, în lipsa unui atare indiciu, afirmația instanței de apel apare atât contrară probatoriului administrat cât și nemotivată și, în fine, contradictorie, căci recurentul nu se poate edifica dacă, până la urmă, instanța de apel consideră că banii din moștenire au fost utilizați pentru achiziția de bunuri sau pentru achitarea ratelor.

  De fapt, arată recurentul, la o analiză mai atentă, dubiile recurentului în privința corectitudinii raționamentului instanței de apel se adâncesc pentru că, se arată că în anul 2003 pârâta M. S. L. a obținut 437.360.000 lei ROL, din valorificarea unei moșteniri; în antecontractul de vânzare-cumpărare al garsonierei se stipulează că au fost primiți, la_, 10.000.000 ROL de către vânzătorii Mândreau Ieronim și E., iar conform unei chitanțe ulterioare,

  300.000.000 ROL. Iată deci că nu se poate identifica suma de 43.736 RON, menționată de instanța de control.

  Mai important însă, Tribunalul ignoră cu desăvârșire un înscris alăturat în copie xerox pe aceeași pagină cu chitanța anterior menționată, prin care promitentul-vânzător atestă că, "în realitate, a primit 40 milioane ROL - avans și o diferență de 18 milioane ROL la semnare".

  In total, deci, din actele pe care Tribunalul le-a avut în vedere, reiese că pentru garsonieră s-au achitat, prin mâna lui M. S. L., 58 milioane ROL, nicidecum peste 437 milioane (cât ar fi rezultat din pretinsa moștenire).

  Instanța de apel acordă importanță deosebită, pe lângă veniturile din salariu ale pârâtei, sumei obținute de aceasta ca "primă de fidelitate" primită din partea RomTelecom în anul 2005. Instanța adaugă această sumă la contribuția apelantei la dobândirea bunurilor comune fără niciun suport probatoriu, ignorând și de această dată susținerile contradictorii ale pârâtei. Astfel, în dorința de a demonstra că această sumă se regăsește în achiziția garsonierei, pârâta suprapune această primă de fidelitate peste suma primită din moștenire generând o confuzie totală în privința destinației acestor bani. Concluziile instanței de apel cu privire la această primă se reduc la o simplă afirmație: "teza reclamantului referitoare la nealocarea de către pârâtă a primei de fidelitate, de

  26.400 lei... neputând fi nici măcar prezumată";.

  Instanța a ignorat total suma de 1.862 EURO achitată de reclamant pentru garsonieră în perioada decembrie 2007 — mai 2009 (a se vedea chitanțele anexate întâmpinării reclamantului, depuse la termenul din_ ). Deși lipsesc unele chitanțe din interval, este limpede că reclamantul a plătit acești bani.

  Aportul la căsătorie a fost stabilit de instanța de apel pur arbitrar, ignorând probele de la dosar - la care a făcut trimitere - și fără a explica de ce argumentele reclamantului, apreciate favorabil de instanța de fond, sunt nepertinente:

  Pe întreg parcursul litigiului, reclamantul a relevat (obsedant) că: doctrina și jurisprudența consacră prezumția comunității devălmașe în cote egale, iar cel ce susține contrariul trebuie să probeze nu o diferență de venituri între soți, ci o diferență între contribuțiile efective pe care le-au avut soții la comunitatea de bunuri; altfel spus, nu venitul (și nici măcar câștigul material în ansamblu) este relevant, ci contribuția efectivă (nu doar materială, ci și morală) a fiecăruia dintre soți la căsătorie. G., arată recurentul, acestea ar pute fi denumite interesul sau, dimpotrivă, dezinteresul față de căsnicie.

  De altfel, reclamantul a și prezentat doctrina (ca sintetiză de practică judiciară) potrivit căreia schematic vorbind, "cotele de contribuție se determină nu numai în funcție de aportul de ordin material la achiziționarea bunurilor comune ... ci și de munca prestată în gospodărie și cea depusă pentru creșterea copiilor".

  În ce îl privește pe reclamant, instanța de apel i-a reproșat că nu ar fi prezentat dovezi privind starea de fapt prezentată și nici veniturile, de asemenea că nu a putut cuantifica "matematic" aportul la căsnicie realizat în alt mod decât prin salariul de cadru didactic, respectiv cercetător științific.

  în legătură cu această împrejurare, reclamantul ține să evidențieze unele aspecte care țin de legalitatea procedurii: pe parcursul procedurii în apel, după audierea unui martor esențial pentru reclamant (martora Frișan F. ), în urma unei a doua cereri de recuzare formulată de reclamant, unul dintre membrii completului s-a abținut (cererea de recuzare fusese formulată pe considerente de dezavantajare fățișă în privința tratamentului judiciar). Urmare a abținerii judecătorului - președinte de complet -, reclamantul a solicitat re-audierea martorei care, după părerea reclamantului, a fost intimidată de respectivul

  judecător, fiind audiată superficial, iar consemnările făcute incomplet, trunchiat. Cererea reclamantului s-a respins fără o motivare pertinentă.

  Pe de altă parte, în pofida faptului că reclamantului i s-a încuviințat un martor important (unul de natură a contracara depozițiile unor martori ai pârâtei) instanța de apel, în afara emiterii citației cu mandat (pentru patru termene) nu a întreprins niciun demers efectiv (coercitiv), de natură a asigura prezența martorului în instanță.

  Reclamantul a relevat constant că este în imposibilitate obiectivă de a produce acte în sensul contribuțiilor bănești, întrucât ele au rămas în apartament, unde pârâta a schimbat yala și nu îi permite accesul. În pofida faptului că reclamantul nu are cunoștințe juridice, lipsită de orice apetit, instanța nu a dispus nicio măsură în contextul art. 172 și urm. C. pr. civ., cu toate că pârâta a recunoscut că nu-i permite accesul, că bunurile reclamantului sunt în continuare în apartament, iar pe de altă parte nu a negat că acolo s-ar afla înscrisuri care îl privesc pe reclamant.

  Astfel, reclamantul ține să pună astfel în discuție neaplicarea de către instanța de apel a prevederilor art. 129 alin. (5) C. pr. civ. pe care, susține reclamantul, instanța de apel le-a ignorat cu desăvârșire.

  În fine, reclamantul continuă să-și manifeste dezaprobarea față de tendința Tribunalului, de a aprecia favorabil orice aport la căsătorie, numai dacă acesta poate fi cuantificat "matematic". Reclamantul amintește, o dată în plus, specificul relațiilor de căsătorie, bazate de apreciere, înțelegere, respect și bună- credință (dacă nu cumva chiar și pe dragoste), reciproce, valențe care nu presupun (dacă nu cumva chiar exclud) preconstituirea de probe în vederea unui eventual divorț și partaj subsecvent. Prin urmare, și credibilitatea împrejurărilor de fapt trebuie apreciată mai permisiv, fiind, dimpotrivă, dubios ca unul dintre foștii soți să poată aduce înscrisuri sau martori care să ateste exact un anume lucru.

  Elemente ale contribuției reclamantului la căsătorie (altele decât venitul salarial de cadru universitar/cercetător științific) sunt următoarele: veniturile obținute prin prestarea unor activități legate de profesia reclamantului (2004 - prezent: conf. univ. dr. la USAMV C. -Napoca. Departamentul: Protecția mediului și a plantelor; 1991 - 2004: cercetător Științific la Stațiunea de Cercetări Pomicole

  1. ): activitatea în comisiile de bacalaureat și în comisiile de licență de la alte universități, publicarea și vânzarea unor cărți de specialitate, prestări de servicii ș.a.. Instanța de apel a observat că reclamantului i s-au solicitat dovezi privind veniturile obținute, însă acesta nu a fost în măsură să depună acte justificative. Concluzia Tribunalului este, în ciuda declarației martorei Frișan F., că " matematic nu se pot reține astfel de venituri ca și contribuție la dobândirea bunurilor comune".

     Vorbind despre lipsa unei motivări pertinente și convingătoare, trebuie relevat și că instanța de apel nu a luat în considerare nici precizările făcute în adeverința emisă de actualul angajator (USAMV C. -Napoca): "Menționăm că veniturile realizate din participarea ca președinte în comisiile de bacalaureat, membru în comisiile de licență de la alte universități și din prestări servicii în cadrul diverselor contracte din afara instituției noastre nu au fost incluse în situația de mai sus, pentru simplul fapt că plata nu s-a făcut prin USAMV C. - Napoca" (fila 415 din dosarul de apel).

     În ceea ce privește prestațiile în natură de la SCPP B., în perioada 1991

• 2004 (14 ani, deci), Tribunalul a considerat că nu au fost precizate sub aspectul cantităților și valorilor, deci ar fi imposibil de cuantificat. Instanța a observat că martora Frișan "nu a putut furniza informații pertinente". Pe de altă parte,

aceeași instanță a ignorat faptul că pârâta n-a contestat niciodată această contribuție a reclamantului, deși a precizat aceste aspecte încă din cererea inițială de partaj (_ ). În schimb, instanța ia în considerare adeverința depusă la dosar din proprie inițiativă de către directorul instituției angajatoare din perioada respectivă (citat ca martor, dar neprezentat) din perioada 1991-2004, care și-a recunoscut relațiile de dușmănie cu reclamantul. Privitor la avantajele în natură de care a beneficiat reclamantul ca salariat, acesta se limitează la un articol din contractul colectiv de muncă, din care rezultă cantități de produse agricole foarte mici, neconforme cu realitatea.

Trebuiau considerate ca și contribuție a reclamantului la dobândirea bunurilor comune: pepiniera neexperimentală, pe care reclamantul a deținut-o între 2004-2006 care, a considerat Tribunalul, a adus un câștig net de 6000 lei; dividendele primite în calitate de acționar la SC Agri Team SRL.

Instanța de Apel a apreciat la 300 mărci germane valoarea sumelor încasate (atât a recunoscut pârâta), stabilind că aceasta ar fi reprezentat aproximativ 10% din valoarea lucrărilor realizate de reclamant la apartament în perioada 1993-1995; prin urmare - a remarcat Tribunalul - reclamantul a efectuat îmbunătățiri la apartament în perioada 1993-1995 (de aproximativ 3000 mărci germane sau 1500 USD) și în anul 2006. Cu privire la ultimele însă, Tribunalul le situează "în limitele normale ale îndeplinirii sarcinilor căsniciei". In aceleași limite menține instanța de apel și realizarea instalației electrice la apartament în anul 2006, de fratele reclamantului, căruia pârâta susține că i s- au dat 300 lei.

Contribuția la creșterea și educarea fiicei părților trebuia luată de asemenea în considerare, însă, instanța de control judiciar a rezolvat-o lapidar, într-o singură frază, găsind-o irelevantă, datorită lipsei dobândirii oricărui bun comun în perioada scursă între data separației în fapt și până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorț.

In primul rând, reclamantul arată că s-a separat de pârâta în fapt în noiembrie 2007, fiica reclamantului a rupt legăturile cu mama ei din iunie 2008, iar până în luna noiembrie 2009 pârâta M. S. L. nu a prestat întreținere fiicei ei, ulterior plătind lunar suma de 420 lei.

Mai arată reclamantul că, incontestabil, fiica lor, M. Casandra, a avut dreptul la întreținere, iar lipsa sprijinului mamei a fost suplinită de reclamant, atât moral cât și material (nici nu exista un altcineva).

Așadar, hotărârea este și din acest unghi contradictorie și inechitabilă, întrucât, deși prin decizia contestată se recunoaște generic existența unui drept de creanță pentru sumele achitate în locul celuilalt soț, iar pe de altă parte instanța a extins, artificial, regimul comunității de bunuri și la sumele achitate după separarea în fapt, asupra întreținerii pe care reclamantul a prestat-o 17 luni în locul pârâtei, decizia din apel păstrează o tăcere deplină.

Pr in în tâmp in are a f or mul ată l a recursul p âr âte i, recl aman tul M. A. (f.34-

40)

a solicitat respingerea acestuia în totalitate, ca neîntemeiat, sub aspectul tuturor motivelor invocate în cuprinsul său, considerând că invocarea art. 304 pct. 7 C. pr. civ. de către pârâtă în susținerea recursului său, este inadmisibilă..

Pr in în tâmp in are a d epus ă l a dos arul c auze i (f. 27-29), pârâta

a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului reclamantului - pe motiv că susținerile acestuia nu se încadrează în prevederile art. 304 pct. 7 și 10 C. pr. civ., iar în cauză s-a exercitat și calea de atac a apelului, recursul nefiind astfel devolutiv în sensul art. 3041

C. pr. civ. -, iar în subsidiar, respingerea lui ca nefondat și obligarea recurentului M. A. la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

Recursurile sunt nefondate.

Cu privire la motivele de recurs de netemeinicie, din ambele recursuri

.

Cu privire la acele motive de recurs, din ambele recursuri, care vizează netemeinicia deciziei recurate - reclamantul recurent invocând în mod expres prevederile art. 304 pct. 10 C. pr. civ., abrogate -, Curtea, din oficiu, la termenul de judecată din data de_, a invocat excepția inadmisibilității, excepție care urmează să fie admisă, motivat pe următoarele considerente:

Departe de a cuprinde doar critici de strictă nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel, memoriile de recurs conțin, aproape în cvasitotalitatea lor, motive de netemeinicie, fără să facă strict doar o analiză a nelegalității deciziei instanței de apel, conținând și referiri la ansamblul probelor administrate în cauză (adeverințe cu venituri, depoziții testimoniale, înscrisuri, trimiteri la starea de fapt a cauzei, etc.), cu trimiteri ample la starea de fapt a cauzei și la invocarea în detaliu a diferitelor probe din dosar.

În susținerea acestui motiv de recurs, respectiv, nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva modalității în care instanța de apel a apreciat probele administrate, recurenții au sugerat faptul că instanța nu a interpretat în mod corect probele administrate în cauză și a procedat la o greșită apreciere a acestora.

Curtea constată, însă, că din această perspectivă, respectiv, greșita apreciere și interpretare a probelor administrate în cauză, recursurile părților sunt inadmisibile, întrucât, aceste motive de recurs se circumscriu prevederilor art. 304 pct. 11 C.pr.civ., abrogate la data formulării recursurilor pendinte.

Astfel, textul art. 304 pct. 11 C.pr.civ. a fost abrogat prin art. I pct. 112 din

O.U.G. nr. 138/2000.

Anterior abrogării sale, pct. 11 al art. 304 C.pr.civ. prevedea că se poate cere casarea unei hotărâri când hotărârea se întemeiază pe o greșeală gravă de fapt, decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

Prin urmare, modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele administrate nu mai poate fi cenzurată de către instanța de recurs, dat fiind că o atare cenzură, ca urmare a abrogării pct. 11 al art. 304 C.pr.civ., este inadmisibilă în actuala reglementare legală a recursurilor.

Aceleași considerente sunt aplicabile și în privința susținerii recurenților, în sensul că, prin modalitatea în care a apreciat probele instanța de apel a făcut o aplicare greșită a legii, în aceste limite, hotărârea instanței de apel intrând, în opinia recurenților, sub incidența art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Curtea constată că modalitatea în care instanța de apel a interpretat ori a apreciat probele administrate în cauză nu se circumscrie unui motiv de nelegalitate în sensul art. 304 pct. 9 C.pr.civ., vizând aplicarea ori încălcarea greșită a legii, și nu lipsește hotărârea pronunțată de temei legal, ci vizează netemeinicia deciziei recurate, respectiv, reanalizarea stării de fapt prin prisma probelor administrate.

Oricum, prin prisma art. 295 alin. 1 și 2 C.pr.civ. raportat la art. 129 alin. 4 și 5 C.pr.civ. instanța de apel era în drept să administreze orice probe pe care le considera îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, respectiv, era îndreptățită să facă aprecierea acestor probe potrivit propriei convingeri.

Din această perspectivă, apare ca nefondată și susținerea reclamantului recurent, referitoare la încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 129

1. pr. civ..

În ceea ce privește acele motive de recurs prin care se face trimitere concretă la anumite probe, în scopul dovedirii de către fiecare dintre părți a unei cote anume de contribuție la dobândirea bunurilor comune,

probe a căror reanalizarea de către instanța de recurs ar conduce la stabilirea unor cote

de contribuție diferite a celor doi soți la dobândirea bunurilor comune, altele decât cotele stabilite de către instanța de apel, - înscrisuri, adeverințe de venituri, adeverințe de salariu, acte, depoziții testimoniale, eventuale recunoașteri ale părților cu ocazia judecării cauzei în primă instanță, etc. -, Curtea constată că aceste motive se circumscriu dispozițiilor art. 304 pct. 10 C.pr.civ., în prezent abrogate prin art. I pct. 1111din O.U.G. nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I pct. 49 din Legea nr. 219/2005.

Drept urmare, pentru a stabili dacă instanța de apel a calculat sau nu corect cotele de contribuție ale celor doi foști soți la dobândirea bunurilor comune, instanța de recurs ar fi nevoită să procedeze la o reanalizare, reinterpretare și reapreciere a ansamblului probațiunii administrate în cauză, și în final, să stabilească o altă stare de fapt decât cea stabilită de instanța de fond ori de instanța de apel, acest demers fiind inadmisibil în actuala reglementare legală a recursului și incompatibil cu actuala structură legală a căii extraordinare de atac a recursului.

Anterior abrogării sale, art. 304 pct. 10 C.pr.civ. prevedea că se poate cere casarea unei hotărâri când instanța nu s-a pronunțat asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii.

Urmare a abrogării pct. 10 și 11 ale art. 304 C.pr.civ., instanța de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficiență uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reținute de instanța de fond ori de instanța de apel, și nici nu poate să verifice modalitatea în care instanța de apel a apreciat probațiunea administrată în cauză.

Se constată, așadar, de către Curte că, în cauză, își găsește incidență excepția inadmisibilității acestor motive de recurs care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.

Toate acele motive de recurs referitoare la: reproduceri ale stării de fapt, ale probațiunii administrate în cauză, reiterări ale istoricului cauzei, ale relațiilor conflictuale și tensionate dintre cei doi soți, modalitatea în care instanța de apel a apreciat probele, etc., intră sub incidența excepției inadmisibilității, întrucât vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, aspecte care s-ar fi încadrat în punctele 10 și 11 ale art. 304 C. proc. civ., în prezent abrogate.

Ca urmare a abrogării punctului 10 al art. 304 C. proc. civ., prin art. I pct. 1111 din OUG nr. 138/2000, punct introdus ulterior prin art. I punctul 49 din Legea nr. 219/2005, respectiv, ca urmare a abrogării punctului 11 al art. 304 prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000, în recurs nu mai pot fi invocate niciun fel de aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate, ci doar chestiuni de strictă nelegalitate, dintre cele care se circumscriu art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În consecință, în recurs nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care primele două instanțe au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, a raporturilor dintre părți, ori care să tindă la o reapreciere a probațiunii administrate, ori la o schimbare a stării de fapt, instanța de recurs fiind ținută să se raporteze strict la starea de fapt stabilită de primele două instanțe și fiind obligată de a se abține de la orice reanalizare a probelor deja administrate.

Așa fiind, Curtea constată că excepția inadmisibilității, invocată din oficiu de către instanță, este fondată, urmând să fie admisă ca atare, cu consecința neluării în seamă a tuturor motivelor de recurs, din ambele recursuri, care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii recurate.

Cu pr iv ire l a mo tivul de recurs d in recursul p âr âte i ș i d in recursul

recl aman tulu i, ref eritor l a inc idenț a ar t. 304 pc t. 7 C.pr .civ

.

Art. 304 pct. 7 C.pr.civ. prevede că este posibilă modificarea hotărârii recurate atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Acest text legal trebuie coroborat cu prevederile art. 261 pct. 5 C.pr.civ., conform cărora, hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Pentru a fi incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C.pr.civ., ar fi necesar să fie întrunite una din următoarele ipoteze: să existe o contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; să existe contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; să lipsească motivarea soluției sau această să fie superficială ori să cuprindă considerente care nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă; instanța de control judiciar, adică instanța de apel, să copieze considerentele hotărârii apelate, fără să răspundă motivelor de critică invocate de părțile apelante.

Este știut faptul că judecătorul este obligat să motiveze soluția dată

fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de

părți în susținerea acestor capete de cerere

(Cas. I, Decizia nr. 961/1925, Pandectele Române nr. 1/1926, pag. 34).

Doctrina a fost constantă în a sublinia importanța motivării unei hotărâri, arătându-se că motivele, considerentele hotărârii, constituie osatura acesteia, structura ei de rezistență. "Motivarea hotărârii, în sensul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a rațiunilor care determină pe judecător să respingă sau să admită o cerere. Ea este o lucrare pur subiectivă și cuprinde în sine tot respectul justiției și tot meritul judecătorului"; (I. Deleanu, Tratat de Procedură Civilă, vol. II, Ed. All Beck, pag. 198).

Îndatorirea de a motiva hotărârea, de a o motiva clar, convingător și pertinent, în partea numită considerentele hotărârii, constituie, în același timp, o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu judecătoresc și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita în mod real controlul judiciar (Cas. I., Decizia nr. 41/1920, în Jurispudența Generală, 1924, pag. 814; Cas. I, Decizia nr. 2108/1924, în Jurisprudența Generală, 1925, nr. 14).

Mai întâi, motivarea hotărârii trebuie să fie făcută de instanța care s-a pronunțat în fond, prin înfățișarea considerentelor de fapt și de drept care au condus-o la soluția adoptată.

Cea de-a doua instanță, și care exercită controlul judiciar asupra primei hotărâri, poate să își însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas întrutotul neschimbate. Însă, cum efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune faptele în discuție, în caz de reformare, instanța de apel este ea însăși obligată să motiveze ce anume împrejurări au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe.

Esențial este, însă, să nu apară contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul ca, din unele să rezulte netemeinicia acțiunii, iar din altele caracterul fondat al aceleiași acțiuni (I. Leș, Tratat de Drept procesual Civil, Ed. V, Ed. C.H. Beck, pag. 759).

Jurisprudența a stabilit că o motivarea sumară și confuză echivalează deopotrivă cu o nemotivare, făcând imposibilă exercitarea controlului judiciar (a se vedea în acest sens C.S.J., Secția de contencios administrativ, Decizia nr. 723/2000, B.J.C.D., 2000 pag. 952; Decizia nr. 726/2000; Decizia nr. 1978/2000; C.S.J., Secția de contencios administrativ, Decizia nr. 2922/2000, B.J.C.D., 2000, pag. 953).

Deși s-ar părea că motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C.pr.civ. ar viza mai mult netemeinicia decât nelegalitatea hotărârii recurate, totuși, în doctrină s-a apreciat că nemotivarea are și conotații care vizează nelegalitatea hotărârii atacate, întrucât, este prezentă situația nesocotirii unei obligații legale a judecătorului, aceea de a proceda la motivarea hotărârii în cazurile prevăzute de lege (G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. All Beck, București, 1994, pag. 482; C.S.J., Secția de contencios administrativ, Decizia nr. 53/2000, B.J.C.D., 2000, pag. 959).

Jurisprudența a apreciat că în ipoteza în care decizia atacată cu recurs nu este motivată, ori că motivarea este confuză și contradictorie, se poate aprecia în sensul că nu a fost judecat fondul apelului (Curtea de Apel Suceava, Secția Civilă, Decizia nr. 325/1999).

Se pune, așadar, întrebarea dacă în cauză, raportat la modalitatea în care instanța de apel și-a expus, în considerentele deciziei sale, argumentele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția, ne găsim sau nu în prezența art. 304 pct. 7 C.pr.civ., coroborat cu art. 261 pct. 5 C.pr.civ., respectiv, dacă suntem sau nu în prezența unor motive contradictorii, care, pe de o parte, să sublinieze caracterul fondat al apelului pârâtei ( și implicit al acțiunii principale și al acțiunii reconvenționale), iar pe de altă parte, să conducă la ideea caracterului nefondat al acestora.

Curtea constată că acest motiv de recurs, din ambele recursuri, este vădit nefondat, în condițiile în care decizia Tribunalului B. Năsăud nu conține niciun fel de dispoziții contradictorii ori potrivnice, nici în cuprinsul considerentelor sale, și nici între considerentele și dispozitiv, fiind exhaustiv și pertinent motivată, cu trimitere amplă la probațiunea administrată și argumentând, atât în fapt, cât și în drept, soluția adoptată.

Se constată, astfel, de către Curte că decizia recurată întrunește toate cerințele impuse de art. 261 alin. 1 pct. 1 - 8 C.pr.civ., astfel încât, nu se poate reține incidența în cauză a motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., așa cum nefondat apreciază recurenții.

Cu pr iv ire l a mo tivu l de recurs, d in rec ursul p âr âte i, pr in c are se invoc ă

nelu are a în cons ider are, de c ătre ins tanț a de apel, a co telor propr ii de con tr ibuț ie

ale pârâtei, la dobândirea bunurilor comune, respectiv a sumei de 43.736 lei,

reprezen tând moș ten ire, 26.400 le i, repre zen tând pr ima de f id el iz are, ș i 84.566 le i,

reprezen tând pl ata g arson iere i, în to tal o su mă de 154.702 le i

.

Prin cererea reconvențională, astfel cum aceasta a fost precizată la data de_ (f. 53, 287 dosar fond vol. I), pârâta recurentă nu a învestit instanța cu un petit distinct, prin care să solicite instanței să constate că are un drept de creanță propriu cu privire la contravaloarea moștenirii pe care a primit-o, cu privire la prima de fidelizare pe care a încasat-o de la RomTelecom, ori cu un petit distinct, prin care să solicite instanței să constate că aceste sume de bani ar reprezenta bunurile sale proprii, conform art. 31 lit. b și d C. fam..

De asemenea, pârâta nu a solicitat pe cale reconvențională să se constate că ar avea un drept de creanță pentru sumele de bani reprezentând rate reținute din salariul său și pe care le-a plătit singură.

Prin cererea reconvențională pârâta a solicitat doar să se constate că părțile au o datorie comună, reprezentând credit la BCR B., în sumă de 5.100 Euro, pe care pârâta îl achită de la divorț și până la lichidare, în aprilie 2015, și să fie obligat reclamantul la plata a ½ din acest credit.

Această sumă a fost inclusă în masa bunurilor comune de împărțit, dar nu ca și cotă de contribuție mai mare a pârâtei, ci ca datorie comună a părților, așa cum de altfel pârâta a și solicitat prin cererea reconvențională.

Pe cale de consecință, Curtea constată că invocarea pentru prima dată în recurs a unor pretenții de acest gen de către recurentă, respectiv, faptul că toate aceste sume de bani ar reprezenta cotele sale proprii de contribuție la dobândirea bunurilor comune, reprezintă cereri noi, inadmisibile în recurs, prin prisma art.316 C.pr.civ., raportat la art. 294 alin. 1 C.pr.civ.

Oricum, este de notorietate faptul că împrejurarea că unul dintre soți a contribuit cu anumite sume de bani suplimentare la dobândirea bunurilor comune, ori că a plătit singur anumite rate la un bun comun, ori că a investit anumite sume de bani - reprezentând bunuri proprii -, la achiziționarea bunurilor comune, nu îi conferă acestuia o cotă mai mare din dreptul de proprietate asupra bunurilor comune, respectiv, o cotă mai mare de contribuție la dobândirea acestor bunuri, ci doar un drept de creanță, care trebuie valorificat în condițiile dreptului comun.

Drept urmare, Curtea constată că acest motiv de recurs, din recursul pârâtei, este nefondat.

Cu privire la motivul de recurs, din recursul pârâtei, referitor la nelegalitatea

mo d al ităț ii de p ar tajare d ispus ă de ins tanț a de apel .

Pârâta a susținut că prin modalitatea în care au fost partajate bunurile mobile instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 6735 și art. 67310 C.pr.civ., coroborat cu art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Curtea constată că nu subzistă motivul de nelegalitate decurgând din pretinsa încălcare a acestor dispoziții legale, în condițiile în care, pe de o parte, reclamantul a arătat în mod expres, la termenul de judecată din_ (f. 471 dosar fond, vol. II), că nu dorește ca la partaj să îi fie atribuite în natură bunuri mobile, ci doar bunurile sale personale, solicitare reiterată de acesta prin notele de ședință depuse la dosar la data de_ (f. 472, 475 dosar fond, vol. II) - instanța de apel neputând deci să înfrângă principiul disponibilității -, și câtă vreme, instanța de apel a ținut cont, la alegerea modalității de partaj, de criteriul afectațiunii bunurilor mobile.

Astfel, în mod corect și legal bunurile mobile au fost atribuite pârâtei, în considerarea ideii că toate aceste bunuri se află în apartamentul atribuit la partaj pârâtei, modalitatea de partaj fiind în deplin acord cu dispozițiile art. 6739 C.pr.civ. și necontravenind în niciun fel prevederilor art. 6735 și art. 67310 C.pr.civ.

Drept urmare, Curtea constată că acest motiv de recurs nu este fondat.

Referitor l a mo tivul de recurs, d in recur sul p âr âte i, v iz ând soluț ia d ată detribunal cu privire la bunurile proprii ale reclamantului

.

Din starea de fapt reținută de instanța de fond și de instanța de apel - stare de fapt care nu mai poate fi schimbată în instanța de recurs, dat fiind că aceasta nu mai poate reaprecia probele administrate în cauză -, rezultă faptul că pârâta a recunoscut, prin interogatoriul ce i-a fost luat în fața instanței de fond, aceste bunuri proprii ale reclamantului.

Drept urmare, această recunoaștere a pârâtei are valoarea juridică a unei mărturisiri judiciare, în sensul dispozițiilor art. 1206 alin. 2 C.civ., pârâta nemaiputând reveni asupra acestei recunoașteri.

Nu subzistă motivul de recurs invocat de pârâtă, privind imposibilitatea executării sentinței fondului, sub aspectul obligării sale la predarea bunurilor proprii ale reclamantului, în condițiile în care această invocare a intervenit după închiderea dezbaterilor înaintea primei instanțe, nefiind formulată în termen procedural, conform celor consemnate în încheierea de ședință din_ - f. 482 dosar fond -, și reiterată apoi prin concluziile scrise depuse la fila 490 dosar fond.

Nu se poate analiza, pentru prima dată în recurs, sau chiar pentru prima dată în apel, o cerere care nu a fost procedural formulată în fața primei instanțe, anterior închiderii dezbaterilor.

Orice cerere care nu a fost supusă dezbaterii contradictorii a părților, cu ocazia judecății în primă instanță, fiind invocată doar după închiderea dezbaterilor, fie cu ocazia susținerii verbale pe fond a cauzei, fie prin concluzii scrise depuse la dosar, nu mai poate fi analizată de către instanță, intrând sub incidența excepției inadmisibilității, întemeiată pe dispozițiile art. 316 C.pr.civ., raportat la art. 294 alin. 1 C.pr.civ.

Pe cale de consecință, Curtea constată că și acest motiv de recurs este nefondat.

Cu privire la recursul reclamantului.

Corect a reținut Tribunalul că orice sume de bani investite sau achitate de către oricare din cei doi foști soți după separarea în fapt, cu privire la un bun dobândit în timpul căsătoriei, conferă respectivului soț doar un drept de creanță, iar nicidecum o cotă de contribuție mai mare la dobândirea bunurilor comune.

Pe de altă parte, în condițiile în care reclamantul nu a învestit instanța de fond cu o cerere prin care să solicite să se constate că, pentru suma de 3.403,77 lei, achitată de reclamant, aceasta ar avea un drept de creanță, instanța nu putea, încălcând principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, să dispună din oficiu o atare constatare.

În fața primei instanțe, atât reclamantul, cât și pârâta, au susținut că au fiecare o cotă mai mare de contribuție la dobândirea bunurilor comune, decurgând din aceea că fiecare dintre ei a achitat unele rate la imobilele achiziționate, respectiv, reclamantul o sumă de 3.403,77 lei, reprezentând rate la prețul apartamentului, iar pârâta 5.378 Euro, reprezentând rate rămase neachitate din creditul ipotecar contractat în vederea achiziționării garsonierei.

Nu se poate împărtăși susținerea reclamantului recurent, referitoare la modalitatea în care a fost cheltuită suma de 43.736 lei, obținută de pârâtă cu titlu de moștenire, în urma valorificării în anul 2003 a cotei ce i-a revenit cu acest titlu dintr-un imobil, întrucât, pentru a verifica efectiv în ce manieră au fost cheltuiți acești bani și în ce modalitate pârâta a dispus alocarea acestora pentru rezolvarea unor aspecte financiare, ale părților, sau doar ale pârâtei - conform susținerii reclamantului recurent -, instanța de recurs ar trebui să reaprecieze probele administrate în cauză și să reanalizeze întreaga stare de fapt a cauzei, demers inadmisibil în actuala structură legală a recursului.

Aceleași considerente sunt aplicabile și în ceea ce privește criticile fin recursul reclamantului, referitoare la prima de fidelizare obținută de pârâtă în anul 2005 de la RomTelecom, contribuția morală a soților la susținerea familiei, ignorarea de către Tribunal a sumei de 1.862 Euro, achitată de reclamant pentru garsonieră în perioada decembrie 2007 - mai 2009.

Astfel, dacă unul ori altul dintre soți au dorit să își valorifice eventualele contribuții proprii la dobândirea bunurilor comune, aceștia ar fi trebuit să formuleze un petit expres prin care să se solicite instanței să constate dreptul propriu de creanță al fiecărui soț cu privire la sumele reprezentând aceste contribuții proprii.

Or, nici reclamantul, nici pârâta nu au cerut în fața primei instanțe să se constate că au un drept de creanță pentru ratele plătite după separarea în fapt, de 3.403,77 lei reclamantul și 5.378 Euro pârâta, respectiv, un drept de creanță propriu al reclamantului pentru suma de 1.862 Euro, achitată de reclamant pentru garsonieră în perioada decembrie 2007 - mai 2009.

Prin cererea principală reclamantul nu a solicitat instanței să constate dreptul său de creanță nici pentru aceste sume, nici pentru sumele reprezentând contravaloarea îmbunătățirilor făcute la apartament în perioada 1993 - 1995, și pentru refacerea instalațiilor electrice, în valoare totală de 3.000 DM.

Prin urmare, instanța nu se putea pronunța asupra a ceva cu care nu a fost învestită, știut fiind că, potrivit art. 129 aliniat final C.pr.civ., în toate cazurile judecătorii hotărăsc doar asupra obiectului cererii deduse judecății.

Reclamantul nu a învestit instanța nici cu o solicitare expresă prin care să se constate că sumele de bani obținute de pârâtă din moștenire, din prima de fidelizare, și care în realitate ar fi reprezentat bunuri proprii ale pârâtei, să nu fie luate în considerare la stabilirea cotelor de contribuție ale soților la dobândirea bunurilor comune.

Pe cale de consecință, invocarea acestor solicitări pentru prima dată în recurs - reclamantul neatacând cu apel nici sentința fondului -, apare ca fiind inadmisibilă prin prisma art. 316 C.pr.civ., raportat la art. 294 alin. 1 C.pr.civ.

Susținerea reclamantului, în sensul că instanța nu a dispus nicio o măsură în condițiile art. 172 C.pr.civ., și că aceasta ar fi contribuit la pronunțarea unei soluții nelegale, nu poate fi împărtășită de către Curte, în condițiile în care reclamantul nu a solicitat în mod expres instanței de fond/de apel să facă aplicarea art. 172 C.pr.civ., iar din interpretarea art. 172 alin. 1 și 2 coroborat cu art. 173 alin. 1 C.pr.civ. rezultă în mod neîndoielnic că trebuie să existe o cerere de înfățișare a înscrisului deținut de partea potrivnică, formulată de cealaltă parte.

Neexistând o astfel de cerere din partea reclamantului, fiind irelevant faptul că reclamantul era sau nu asistat de un apărător juridic, nu i se poate imputa instanței de apel faptul că a ignorat cu desăvârșire dispozițiilor art. 129 alin. 5 C.pr.civ., așa cum nefondat susține recurentul.

Toate criticile din recursul reclamantului, privitoare la veniturile pe care le- a obținut din prestarea unor activități legate de profesia sa, prestații în natură la

S.C. PP B., în perioada 1991 - 2004, pepiniera ne/experimentală pe care a deținut-o între anii 2004-2006, dividendele pe care le-a primit, contribuția sa la creșterea și educarea fiicei părților - care în iunie 2008 a rupt legăturile cu pârâta -, etc., și care venituri ar fi fost net substanțiale în raport cu veniturile pârâtei, conferindu-i astfel reclamantului o cotă mai mare de contribuție la dobândirea bunurilor comune, urmează să fie înlăturate de către Curte întrucât vizează netemeinicia deciziei recurate, respectiv reaprecierea probelor și reanalizarea stării de fapt, iar nu nelegalitatea acestora.

Este adevărat că potrivit art. 31 lit. b C. fam., nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, legat sau donație, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune, dar nu este mai puțin adevărat că în fața instanței de fond niciuna dintre părți nu a învestit în mod expres instanța cu un petit prin care să solicite acesteia să constate că suma de 43.736 lei, obținută de pârâtă ca urmare a valorificării unei moșteniri în anul 2003, respectiv, suma obținută de aceasta de la RomTelecom cu titlu de primă de fidelizare, ar constitui bunuri proprii ale pârâtei, și ca o consecință a acestui caracter de bun propriu, nu ar trebui luate în

considerare la stabilirea cotelor de contribuție ale părților la dobândirea bunurilor comune.

Așa fiind, în temeiul tuturor considerentelor anterior expuse și a prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 C.pr.civ., Curtea urmează să respingă ca nefondate ambele recursuri.

Față de soluția de respingere a ambelor recursuri, în temeiul art. 276 C.pr.civ., coroborat cu art. 274 alin. 1 C.pr.civ. - fiecare dintre părți fiind căzută în pretenții în raport cu cealaltă parte -, Curtea va dispune compensarea cheltuielilor de judecată ale părților în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul M. A. și de pârâta M. S. -L., împotriva deciziei civile nr. 69/A din_ a Tribunalului

1. -Năsăud, pronunțată în dosar nr._, pe care o menține. Compensează cheltuielile de judecată în recurs.

   Decizia este irevocabilă.

   Dată și pronunțată în ședința publică din 27 septembrie 2013.

   	PREȘEDINTE			JUDECĂTOR	JUDECĂTOR
   A.	-A. P.	C.	-M.	CONȚ I. -D. C.

   GREFIER

   1. -A. M.

Red.CMC/dact.MS 2 ex./_

Jud.apel: I.Simionescu/I.S.B. Jud. fond: I.F.M.

← Încheierea civilă nr. 167/2013. Partaj bunuri comune soţi....		Decizia civilă nr. 2618/2013. Partaj bunuri comune soţi.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Decizia civilă nr. 648/2013. Partaj bunuri comune soţi. Lichidarea regimului matrimonial Decizia civilă nr. 123/2013. Partaj bunuri comune soţi. Lichidarea regimului matrimonial Decizia civilă nr. 3765/2013. Partaj bunuri comune soţi. Lichidarea regimului matrimonial Încheierea civilă nr. 167/2013. Partaj bunuri comune soţi. Lichidarea regimului matrimonial Decizia civilă nr. 2618/2013. Partaj bunuri comune soţi. Lichidarea regimului matrimonial Decizia civilă nr. 3864/2013. Partaj bunuri comune soţi. Lichidarea regimului matrimonial Decizia civilă nr. 3862/2013. Partaj bunuri comune soţi. Lichidarea regimului matrimonial Decizia civilă nr. 1737/2013. Partaj bunuri comune soţi. Lichidarea regimului matrimonial