Decizia civilă nr. 41/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
T. S.
SECȚIA CIVILĂ
Dosar nr. _
Operator date 2516
DECIZIA CIVILĂ Nr. 41
Ședința publică din data de 30 Aprilie 2013 Completul constituit din:
PREȘEDINTE: K. M., președinte tribunal JUDECĂTOR: D. G., președinte secție civilă
H. A., grefier
S-a luat în examinare apelul declarat de apelanta-reclamantă P. I. -E. cu domiciliul în orașul J., strada P., nr. 28, județul S., împotriva Sentinței civile nr. 117 din 16 octombrie 2012, a Judecătoriei J., pronunțată în dosarul civil nr._, având ca obiect - exercitarea autorității părintești -.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta apelantei-reclamante, avocat: P. M. substituind pe avocat P. M. cu de legație de substituire, fila 9 din dosar, lipsă fiind intimatul-pârât A. W.
D. și intimat-autoritatea tutelară C. Local J. . Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că, dosarul se află la primul termen de judecată, iar apelul nu este timbrat.
Reprezentanta apelantei-reclamante avocat: P. M., depune taxa judiciară de timbru în valoare de 6,00 lei, și timbru judiciar în valoare de 0,6 lei.
Constatând că nu mai sunt de formulat cereri în probațiune, instanța acordă cuvântul pe fond privind apelul.
Reprezentanta apelantei solicită admiterea apelului așa cum a fost formulat, arătând că: tatăl copilului este în Spania, mama copilului muncește în Spania ; interesul este ca acest copil să fie supravegheat de ambii părinți, iar tatăl refuză și nu permite mamei s-ă ducă copilul în Spania.
Apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, instanța consideră că dosarul se află în stare de judecată și reține cauza în pronunțare.
T R I B U N A L U L
Prin Sentința civilă nr. 117 din 16 octombrie 2012, a Judecătoriei J., s-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta P. I.
E.
, în contradictoriu cu pârâtul A. W. b D.
.
S-a stabilit domiciliul minorului DP A. W. b, născut la data de _
, în J., str. P., nr.28, județul S. , sub supravegherea bunicului matern P. Florea care va exercita supravegherea minorului și va îndeplini toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura sa.
S-a respins ca neîntemeiată cererea privind exercitarea autorității părintești doar de către mamă.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele:
Pârâtul nu a depus întâmpinare și nu s-a prezentat în fața instanței de judecată pentru a-și exprima poziția față de cererea reclamantei. A fost citat la adresa indicată de reclamantă și i-a fost comunicată cererea tradusă în limba franceză, oficială în țara de origine și în limba spaniolă, oficială în țara de reședință.
În cauză a fost efectuată ancheta socială la domiciliul minorului, a fost audiat martorul P. Florea și a fost administrată proba prin înscrisuri.
Din actele dosarului rezultă că minorul DP A. W. b este fiul reclamantei și al pârâtului. Conform susținerilor reclamantei din cererea introductivă confirmate prin declarația martorului audiat în cauză, de la vârsta de 11 luni minorul se află la domiciliul bunicilor materni, în prezent fiind doar în grija bunicului. Copilul a fost înscris la grădiniță iar ancheta socială evidențiază exista condițiilor materiale și morale optime pentru dezvoltarea fizică și intelectuală a minorului.
Având în vedere că de aproximativ 5 ani de zile copilul locuiește în J. iar în prezent se află în grija bunicului matern, în baza art.496 alin.3 și art.400 alin.3 cod civil a stabilit locuința minorului DP A. W. b, născut la data de_ în J., str. P., nr.28, județul S., sub supravegherea bunicului matern P. Florea care va exercita supravegherea minorului și va îndeplini toate actele obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura sa. De precizat că bunicul matern
și-a dat acordul pentru ca minorul să se afle în continuare sub supravegherea sa.
Reclamanta a motivat cererea formulată prin aceea că pârâtul nu se preocupă de situația minorului, nu participă la întreținerea acestuia și nu își dă acordul pentru ca reclamanta să îl ia pe minor în străinătate.
Faptul că pârâtul nu participă la întreținerea minorului și nu se interesează de situația acestuia a fost dovedit prin declarația martorului audiat, însă nici nu s-a dovedit de către reclamantă că pârâtul ar avea cunoștință de domiciliul minorului, iar faptul că pârâtul nu a depus întâmpinare la cererea de chemare în judecată comunicată în limbile pe care le cunoaște și nici nu a întreprins demersuri legale prin instituțiile abilitate care i-ar fi permis să-l identifice pe minor, dovedește pasivitatea acestuia în relația cu minorul. Însă lipsa de interes și de participare materială la întreținerea copilului nu reprezintă motive temeinice pentru ca autoritatea părintească să fie exercitată doar de către mamă, întrucât tatăl poate fi obligat pe cale judiciară să-și îndeplinească obligația de întreținere față de minor.
S-a arătat în cererea introductivă că pârâtul nu dorește să-și dea acordul pentru ca minorul să plece în Spania împreună cu mama sa, însă refuzul tatălui de a-și da acordul pentru emiterea pașaportului și plecarea minorului din țară poate fi cenzurat de către instanța de judecată, în condițiile și cu procedura expresă stabilită prin art.17 și 30 din Legea nr.248/2005.
Rezultă că exercitarea comună a autorității părintești asupra minorului nu împiedică realizarea scopului urmărit de reclamantă, însă motivele invocate nu pot fi valorificate decât prin acțiunile reglementate expres de lege și nu prin scindarea autorității părintești. De menționat că față de conținutul legal al noțiunii de autoritate părintească, reglementat conform art. 487 și urm Cod civil, se constată că nici reclamanta nu își îndeplinește toate îndatoririle ce îi revin față de minor, acesta aflându-se sub supravegherea bunicului matern.
Instituirea autorității părintești comune are în vedere, în primul rând, principiul interesului superior al copilului care îi dă dreptul acestuia de a se afla sub protecția egală a ambilor părinți. În cazul de față, exercitarea comună a autorității părintești se impune și datorită faptului că se intenționează ca minorul să locuiască cu mama sa în Spania, care este și țara de reședință a pârâtului.
Pentru toate aceste considerente cererea privind scindarea autorității părintești va fi respinsă.
Pretențiile reclamantei fiind admise în parte, în baza art.274 alin.1 Cod de procedură civilă pârâtul va fi obligat să-i plătească suma de 506,3 lei, din care 500 lei reprezintă jumătate din onorariul avocațial, 6 lei reprezintă taxa judiciară de timbru și 0,3 lei reprezintă timbrul judiciar, conform capătului de cerere admis.
Împotriva acestei sentințe reclamanta P. I. -E. a formulat apel solicitând admiterea acestuia și admiterea tuturor capetelor de cerere formulate.
În motivarea apelului se arată că :
Instanța de fond a admis doar capătul de cerere privind stabilirea locuinței minorului și nu și cel privind exercitarea autorității părintești.
Instanța nu a reținut faptul că pârâtul nu și-a văzut nici măcar o dată copilul de când a plecat din România, mai precis din anul 2008.
Deși acesta a avut cunoștință de existența procesului, nu și-a exprimat în nici un fel opinia față de cele solicitate de subsemnata.
Lipsa de interes în privința tuturor aspectelor legate de minor este un caz excepțional, că impune exercitarea autorității părintești de către un singur părinte.
A. ul este nefondat pentru următoarele:
Conform art.398 alin.1 Cod civil prevede că "Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți";.
Așadar regula este exercitarea autorității părintești de către ambii părinți.
Art. 507 Cod civil prevede situațiile în care autoritatea părintească se exercită de către un singur părinte: "Dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în neputință de a-și exprima voința, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească";.
Așadar motivele exercitării de către un singur părinte a autorității părintești nu sunt motive ce țin de persoana soțului sau a raportului dintre soți ci sunt motive obiective prevăzute de lege.
Pe de altă parte analizând cererea reclamantei, instanța va urmări în permanență principiul interesului superior al copilului consacrat de art.263 din Codul Civil si art.2 alin.3 din Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului care va prevala în toate demersurile și deciziile care privesc
copiii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instanțele judecătorești, acestui principiu urmând a i se subordona măsura stabilirii locuinței minorei și exercitării autorității părintești, în condițiile în care părțile nu au ajuns la un acord.
Instanța va avea în vedere, pe lângă dispozițiile legale expuse anterior și dispozițiile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ce fac parte din integrantă din dreptul intern conform art. 11 alin. 2 și art. 20 din Constituție. În cauza Eriksson contra Suediei, Curtea Europeană a statuat cu valoare de principiu, că în lumina drepturilor garantate de Convenție, contactele reciproc acceptate ale copilului cu părintele său constituie un element fundamental al vieții de familie. Același principiu a fost aplicat și în cauza Monory contra României și în cauza Ignaccolo-Zenide contra României, subliniindu-se că în cazul în care copii nu sunt suficient de maturi pentru a-și exprima ei înșiși în mod clar propriile preferințe, instanța trebuie să promoveze interesele superioare ale acestora.
Pentru determinarea interesului superior al copilului, instanța apreciază că trebuie avut în vedere întregul complex de împrejurări menite să asigure copilului o dezvoltare fizică, morală și intelectuală armonioasă, interesând vârsta acestuia, legăturile afective statornicite între părinți și copil, atașamentul și preocuparea manifestată de către fiecare dintre părinți, mijloacele materiale și condițiile de locuit de care dispun fiecare dintre părinți, interesul minorului trebuind a fi evaluat în concret, prin conjugarea tuturor acestor elemente.
Totodată, instanța are în vedere și disp. art. 14 alin.(1) si art.30 si urm. din Legea nr.242/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, potrivit cărora copilul are dreptul de a menține relații personale și contacte directe cu ambii părinți, rudele, precum si cu alte persoane fata de care copilul a dezvoltat legături de atașament. Din ansamblul acestor dispoziții legale rezulta ca legiuitorul consacra atât dreptul părintelui de a menține legături personale cu copilul său, având în vedere că acest părinte are aceeași răspundere în ce privește creșterea și educarea copilului, cât și dreptul copilului care, pentru a-si dezvolta armonios personalitatea și a avea un psihic echilibrat, are dreptul de a menține legături personale atât cu ambii părinți, cât si cu rudele sale si cu alte persoane fata de care copilul a dezvoltat legături de apropiate, dat fiind ca între drepturile copilului se înscrie și acela de a crește în familie.
In cauza Amanalachioai contra Romaniei (privind in special, imposibilitatea înapoierii fiicei minore a reclamantului), Curtea a reiterat importanta păstrării unui just echilibru intre interesele copilului și cele ale tatălui, masurile restrictive trebuind să se bazeze pe considerente inspirate de interesul copilului care au suficientă greutate și soliditate, să corespundă unor circumstanțe cu totul excepționale care să poată justifica o ruptură a legăturii dintre copil și părinte, existând riscul unei înstrăinări crescânde și definitive care nu poate fi deloc considerată ca fiind în interesul superior al copilului.
Prin prisma dispozițiilor art.4 din Convenția asupra relațiilor personale care privesc copiii, adoptată la Strasbourg la_ și ratificată de România prin Legea nr.87/2007 si art.16 din Legea nr.272/2004 privind promovarea drepturilor copilului, relațiile personale constante dintre copil și părinții săi nu pot fi restrânse sau excluse decât atunci când există motive temeinice, de natură a periclita
dezvoltarea fizica, mentala, spirituala, morala sau sociala a copilului.
Cum, în speță, nu s-a făcut dovada unor atare împrejurări care să justifice luarea unei astfel de măsuri și având în vederea considerentele expuse anterior, precum și textele legale indicate, instanța apreciază că cererea reclamantei nu este întemeiată, minorul nefiind într-o situație care să reclame acordarea custodiei exclusive mamei prin hotărârea de divorț.
Starea de indiferență manifestată de pârât față de minor nu poate justifica, dat fiind timpul scurt de la nașterea copilului, lipsirea de prerogativele exercitării autorității părintești față de copilul său, asumarea condiției de părinte necesitând în unele cazuri un anumit timp pentru înțelegere și responsabilizare.
Sigur că ori de câte ori se vor ivi divergențe majore între foștii soți în legătură cu exercitarea drepturilor și obligațiilor părintești, fie datorită exercițiului abuziv, fie din cauza "rezistenței"; părintelui în a cărui grijă efectivă se află copilul, care împiedică exercitarea drepturilor în discuție, soluționarea lor va cădea în sarcina instanței. Exercitarea abuzivă de către oricare dintre părinți a drepturilor ce i-au fost conferite față de persoana copilului, de natură a stânjeni sau a periclita
procesul de creștere, educare, formare și instruire a acestuia, îndreptățește instanța sesizată de celălalt părinte să dispună limitarea sau chiar suprimarea acestor drepturi, în funcție de natura abaterilor constatate.
Cum nici una din condițiile prevăzute de art. 507 Cod civil nu subzistă în cauză, nu există motiv întemeiat și interesul superior al minorului nu cere ca autoritatea părintească să fie exercitată doar de către mamă, astfel că prima instanță în mod legal a stabilit exercitarea autorității părintești asupra minorului de către ambii părinți.
Având în vedere aceste considerente în baza art.296 Cod procedură civilă urmează a se respinge apelul reclamantei și a se menține ca legală și temeinică hotărârea primei instanțe.
Pentru aceste motive,
În numele L E G I I, D E C I D E :
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta P. I. E.
împotriva Sentinței civile nr. 117 din 16 octombrie 2013, a Judecătoriei J. .
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din 30 aprilie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, GREFIER,
K. M. D. G. H. A.
Red. K.M. / _
Dact. H.A. /_ / 5 ex. Jud fond: M. C.
| ← Decizia civilă nr. 169/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti | Decizia civilă nr. 508/2013. Exercitarea autorităţii părinteşti → |
|---|
