ICCJ. Decizia nr. 4116/2004. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr.4116/2004
Dosar nr. 2923/2002
Şedinţa publică din 31 mai 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la 9 iulie 1998, la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti, U.M. şi U.D. au chemat în judecată Consiliul General al municipiului Bucureşti şi pe T.D.M. şi T.A.E., pentru a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 03031 din 25 martie 1997, încheiat între pârâţi, cu privire la spaţiul de locuit situat în Bucureşti, str. B.V., sector 2, şi a se dispune repunerea părţilor în situaţia anterioară.
Prin sentinţa civilă nr. 5015 din 26 aprilie 200 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, a fost admisă acţiunea în sensul solicitat, precum şi cererea reconvenţională formulată de pârâţi, dispunându-se obligarea reclamanţilor la plata sumei de 2630 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse locuinţei. A fost recunoscut dreptul de retenţie al pârâţilor asupra imobilului până la acoperirea creanţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, deşi reclamanţii au solicitat atribuirea în natură a imobilului, pârâţii au perfectat contractul de vânzare-cumpărare, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 112/1995, contractul fiind nul, deoarece a fost încheiat prin fraudă la lege.
Apelurile declarate de pârâţi, împotriva acestei sentinţe, au fost admise prin Decizia nr. 610 din 22 februarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost schimbată în tot sentinţa, în sensul respingerii acţiunii principale şi cererii reconvenţionale.
S-a avut în vedere că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună credinţă de către ambele părţi, cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995. S-a reţinut şi că hotărârile judecătoreşti de retrocedare sunt ulterioare vânzării şi, ca atare, nu sunt opozabile pârâţilor.
Recursul declarat de reclamanţi, împotriva acestei decizii, a fost admis prin Decizia nr. 2017 din 27 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care a fost modificată hotărârea, în sensul respingerii apelului pârâţilor împotriva sentinţei civile nr. 5015/2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Instanţa de recurs a decis că se impune anularea actului de vânzare-cumpărare încheiat la 25 martie 1997, întrucât, anterior, şi anume, la 17 iulie 1996, reclamanţii depuseseră, la comisia de specialitate, cerere de restituire a imobilului. S-a considerat că au fost nesocotite prevederile art. 17 şi 18 din Legea nr. 112/1995 şi că pârâţii au fost de rea credinţă, pentru că, cu minime diligenţe, ar fi putut să ia cunoştinţă de cererea de restituire formulată de adevăraţii proprietari.
Considerând că atât sentinţa, cât şi Decizia dată în recurs au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, totodată, fiind şi vădit netemeinice, prin recursul în anulare de faţă, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a solicitat casarea lor şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei competente pentru următoarele motive: în primul rând este invocată lipsa semnăturii părţilor de pe cererea de chemare în judecată, ceea ce atrage nulitatea acesteia, în condiţiile art. 133 C. proc. civ. Se susţine că instanţele au trecut la judecarea cauzei, fără a verifica legala sa învestire şi în lipsa unei procuri sau împuterniciri avocaţiale semnate de reclamanţi, existând, astfel, suspiciunea că aceştia nu au avut cunoştinţă de formularea acţiunii.
Apoi, se susţine, prin recursul în anulare, că nu se poate reţine, în speţă, vânzarea lucrului altuia, în situaţia în care nici una din părţi nu a avut o astfel de reprezentare.
De asemenea, în situaţia în care vânzarea s-a perfectat în condiţiile legii aplicabile, nu există fraudă la lege.
În legătură cu depunerea cererii de restituire de către reclamanţi, se consideră că această împrejurare nu schimbă caracterul vânzării, pentru că, potrivit art. 2 din lege, imobilele ocupate de chiriaşi nu se restituie în natură foştilor proprietari. Se arată în motivarea recursului în anulare că prezumţia de bună credinţă a cumpărătorilor nu a fost înlăturată, instanţele de fond şi recurs cerând greşit, celor ce aveau de partea lor legea şi principiile de drept, să probeze că nu au cunoscut despre cererea de retrocedare în natură.
Recursul în anulare este întemeiat, urmând a fi admis în sensul celor ce urmează:
Este exact că cererea de chemare în judecată nu este semnată de reclamanţi, înscrisul având o singură semnătură indescifrabilă. Nesemnarea cererii este sancţionată de prevederile art. 133 C. proc. civ.
Dar, în speţă, pârâţii nu au invocat lipsa semnăturii reclamanţilor de pe cerere şi nici nu puteau face acest lucru pentru că acţiunea era semnată. Aceasta aparţine avocatului B.C.D., care a fost împuternicit de reclamanţi să se ocupe de retrocedarea imobilului în litigiu (dosarul nr. 1679/2001 aflat la Curtea de Apel Bucureşti şi dosarul nr. 4607/2000 aflat la Tribunalul Bucureşti).
În această fază a procesului a fost depusă procura specială autentică, semnată în mod necontestat de reclamanţi, cu apostila „conform convenţiei de la Haga" din data de 16 iulie 2003, prin care reclamanţii „ratifică toate actele şi faptele juridice pe care le-a încheiat avocatul menţionat în apărarea şi păstrarea drepturilor obţinute în baza împuternicirii date la 5 iulie 1996".
În aceste condiţii, cauza de nulitate, invocată prin recursul în anulare şi care făcea necesară rejudecarea cauzei, nu mai subzistă, reprezentarea reclamanţilor în proces fiind făcută în condiţiile art. 67 şi 68 C. proc. civ.
Sunt întemeiate şi urmează a fi admise întocmai şi celelalte motive ale recursului în anulare.
Aşa cum rezultă şi din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, instanţa de recurs, care a confirmat soluţia adoptată de instanţa de fond, a avut în vedere, în esenţă, că actul de vânzare-cumpărare, cu privire la care s-a solicitat şi s-a admis constatarea nulităţii absolute pentru fraudă la lege, a fost încheiat cu nesocotirea prevederilor art. 17 şi 18 din Normele metodologice nr. 11 din 11 iulie 2001, de aplicare a Legii nr. 10/2001. În fapt, s-a reţinut că, anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 03031 din 25 martie 1997, reclamanţii înregistraseră, la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, o cerere de restituire în natură a imobilului. Situaţia este exactă, numai că instanţele au dat o altă semnificaţie juridică cererii depuse de foştii proprietari, decât aceea care rezultă din principiile şi textele aplicabile cuprinse în Legea nr. 112/1995.
Mai întâi este de observat că înregistrarea cererii la comisia de specialitate nu a fost adusă la cunoştinţa pârâţilor în nici un mod, iar aceştia, fiind chiriaşi ai locuinţei, nu aveau calitatea să facă investigaţii pentru a afla despre eventuala solicitare a foştilor proprietari. Ei aveau numai obligaţia de a depune diligenţe să cunoască dacă statul avea titlu, constatarea valabilităţii acestuia fiind de competenţa instanţelor de judecată, ce nu puteau fi sesizate de chiriaşi. Dar, în speţă, sunt incidente prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, potrivit căruia persoanele prevăzute la art. 1 beneficiază de restituirea în natură, prin redobândirea dreptului de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc în calitate de chiriaşi sau a celor care sunt libere, iar pentru celelalte apartamente primesc despăgubiri în condiţiile art. 12 din lege.
Prin urmare, restituirea în natură a fost condiţionată de ocuparea locuinţelor, în calitate de chiriaşi, ceea ce, în mod clar, nu este cazul în speţă.
În aceste condiţii, rezultă că înregistrarea cererii de restituire nu afectează în nici un mod valabilitatea încheierii actului de vânzare-cumpărare, dacă acesta a fost perfectat în condiţiile legii.
De altfel, nu se contestă, în cauză, faptul că pârâţii ocupau locuinţa în calitate de chiriaşi de mai mulţi ani, fiind, la rândul lor, expropriaţi şi că întruneau cerinţele art. 9 şi urm. din lege, pentru a putea cumpăra locuinţa.
Este de reţinut că toate celelalte demersuri ale reclamanţilor, pentru redobândirea proprietăţii, au fost ulterioare încheierii vânzării.
Astfel, după încheierea vânzării, la 25 martie 1997, şi transcrierii actului în Registrul de transcripţiuni sub nr. 6284 din 31 martie 1997, reclamanţii au formulat acţiunea în revendicare, anume, la 16 mai 1997, finalizată prin hotărârile judecătoreşti nr. 7286 şi 7287 din 23 iunie 1997 ale Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, prin care Consiliul General al municipiului Bucureşti a fost obligat să lase reclamanţilor, în deplină proprietate şi posesie, imobilul în litigiu. Or, la această dată, cel chemat în judecată nu deţinea imobilul în drept sau în fapt, dreptul de proprietate aparţinând pârâţilor şi potrivit Normelor de publicitate în vigoare.
Prin urmare, hotărârile menţionate nu sunt opozabile pârâţilor, care nu au fost chemaţi în judecată, nu au fost părţi în acele litigii.
De altfel, împrejurarea că, ulterior, prin hotărâre judecătorească, se stabileşte că titlul în baza căruia statul a devenit proprietar asupra imobilului pe care îl înstrăinase subdobânditorului de bună credinţă, este nevalabil, este irelevantă în ceea ce-l priveşte pe acesta din urmă.
În situaţia în care încheierea vânzării s-a realizat cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data perfectării actului, acesta este protejat de buna credinţă a dobânditorului, prevăzută, cu titlu de principiu, de art. 1898 C. civ. şi reiterată prin art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Cum, în speţă, prezumţia de bună credinţă nu a fost înlăturată prin nici un mijloc de probă, rezultă că sunt netemeinice hotărârile atacate prin recursul în anulare de faţă, prin care s-a constatat nulitatea actului de înstrăinare încheiat în 1997.
Aşa fiind, reţinându-se, în raport cu cele ce preced, că hotărârile atacate au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, urmează să se admită recursul în anulare de faţă, în sensul casării deciziei date în recurs şi respingerea recursului declarat de reclamanţi, împotriva deciziei date în apel.
Astfel, se menţine soluţia adoptată de tribunal, de respingere a acţiunii, cum s-a solicitat prin recursul în anulare. Reluarea judecăţii, pentru a se verifica motivul de nulitate dedus din nesemnarea acţiunii de către reclamanţi, nu mai este necesară faţă de ratificarea de către cei în drept a împuternicirii date apărătorului ales.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare, declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, împotriva sentinţei civile nr. 5015 din 26 aprilie 2000 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti şi deciziei civile nr.2017 din 27 iunie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia atacată prin recursul în anulare şi respinge recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei nr. 610 din 22 februarie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 31 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4007/2004. Civil. Ordonanta presedintiala.... | ICCJ. Decizia nr. 3926/2004. Civil. Litigiu munca. Recurs în... → |
|---|
