ICCJ. Decizia nr. 6047/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată sub nr. 7381 din 14 iulie 1998 reclamanții S.G. și S.M. au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului București pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța pârâtul să fie obligat să-i lase în proprietate și posesie apartamentul nr. 42 luat abuziv situat în București.
în motivarea cererii, reclamantul a arătat că este proprietarul imobilului menționat, fiind contractat numai de reclamant (înainte de căsătorie) la 13 mai 1974 cu ICLV și trecut în proprietatea statului prin decizia nr. 1347 din 14 iulie 1987 fără plată în baza Decretului nr. 223/1974.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 7533 din 20 noiembrie 1997 apartamentul a fost cumpărat de B.M. și B.E. cu suma de 27.074.477 lei.
La data de 21 mai 2001 reclamantul cheamă în judecată pe pârâții B.M. și E. pentru a se constata că nulitatea contractului de vânzare cumpărare și că acesta este inopozabil.
La 13 septembrie 2001, intervenienții B.M. și B.E. formulează o cerere de chemare în garanție a Consiliului General al Municipiului București și SC T.A. SA pentru ipoteza în care vor fi evinși în ce privește proprietatea ce le-a fost transmisă prin actul de vânzare cumpărare nr. 7533 din 20 noiembrie 1997, iar în subsidiar să li se dea alt apartament.
De asemenea, la 13 septembrie 2001 B.M. și B.E. formulează o cerere de intervenție principală prin care au solicitat, în baza art. 111 C. proc. civ. să se constate că sunt proprietarii apartamentului în baza contractului de vânzare cumpărare nr. 7533 din 20 noiembrie 1997.
La cererea pârâtelor s-a efectuat o expertiză tehnică imobilului care a evaluat imobilul în litigiu la suma de 528.333.875 (16.038 USD) iar valoarea îmbunătățirilor efectuate de familia Badea la suma de 41.349.518 lei.
Prin sentința civilă nr. 592 din 29 aprilie 2002 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea principală în revendicare formulată de reclamanții S.G. și S.M. împotriva pârâților Municipiul București prin Primarul General, B.M. și B.E., precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de B.M. și B.E., ca și cererea de chemare în garanție.
Instanța a reținut că pârâții au încheiat contractul de vânzare cumpărare cu respectarea Legii nr. 112/1995, după expirarea termenului de 6 luni și cu respectarea prevederilor art. 948 C. civ.
De asemenea s-a respectat prevederile Decretului nr. 223/1974 și cele constituționale de la acea dată.
Proprietatea era legată de cetățenie și rezidență în România.
Conform Legii nr. 10/2001, actul de vânzare cumpărare s-a încheiat cu bună credință.
împotriva sus numitei sentințe a tribunalului au declarat apel reclamanții M.S. și S.M. și pârâții B.M. și B.E.
Prin decizia nr. 110 din 12 martie 2003 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins apelurile declarate de reclamanți și de intervenienți.
Recursurile au fost declarate în termenul legal de reclamantul S.G. și de intervenții B.M. și B.E., primul criticând soluția sub aspectul că nu i-a fost comunicată decizia de preluare a imobilului de către fostul Consiliu Popular, precum și de aplicarea retroactivă a Legii nr. 10/2001, iar cei de ai doilea, criticând soluția legată de respingerea cererii de intervenție și a apelului pentru "lipsa de interes".
Recursurile sunt fondate.
în mod greșit instanța de apel a statuat că dobândirea de către stat a imobilului în discuție de la fostul proprietar s-a făcut cu respectarea dispozițiilor Decretului nr. 223/1974 și a Constituției din anul 1965, că decizia administrativă, prin care imobilul a fost preluat de stat a fost comunicată reclamantului, care ar fi putut s-o atace în termen legal în justiție, astfel că în mod nelegal s-a reținut că statul a devenit un proprietar legitim, de la care reclamantul nu mai putea cere revendicarea proprietății.
Cu referire la cazul în speță, reclamantul a susținut constant că titlul de proprietate al statului pentru imobilul în discuție, respectiv decizia nr. 1347 din 14 iulie 1987 emisă de fostul Consiliu Popular al sectorului 4 București, nefiindu-i comunicată, este lovită de nulitate și pe cale de consecință nu putea produse efecte juridice în baza Decretului nr. 223/1974.
De asemenea, decizia nefiind opozabilă reclamantului ea nu poate nici în prezent opera asupra transferului la stat a proprietății sale.
Din această perspectivă criticile formulate de recurent cu privire la caracterul constructiv de drepturi al respectivei decizii dacă produce efecte și dacă comunicarea constituie o condiție de valabilitate a actului este relevantă cauzei, deoarece pentru a produce efecte juridice trebuia comunicată reclamantului, ca acesta, să o poată ataca în justiție așa cum rezultă fără echivoc din prevederile art. 4 din Decretul nr. 223/1974.
Reclamantul părăsind țara fără acordul organelor competente, este real că nu și-a indicat noul domiciliu, dar obligația de comunicare a deciziei subzistă în sarcina organului emitent potrivit art. 4 alin. (2) din Decretul nr. 223/1974.
Instanța de apel a considerat că nu s-a dovedit reaua credință a cumpărătorilor, corect dispozițiile art. 46 din Legea nr. 10/2001 care proteja buna credință.
Potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 actele juridice de înstrăinare inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile care cad sub incidența prevederilor prezentei legi sunt valabile dacă sunt încheiate cu respectarea deciziilor în vigoare la data înstrăinării, ori imobilul în litigiu s-a trecut în proprietatea statului încheindu-se ulterior în mod nelegal, cu pârâții, un contract de vânzare cumpărare întemeiat pe dispozițiile Legii nr. 112/1995, care numai putea opera în condițiile în care nu s-au respectat dispozițiile art. 4 din Decretul nr. 223/1974.
în consecință, recursurile au fost admise, a fost casată decizia și s-a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6039/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6038/2004. Civil → |
|---|
