ICCJ. Decizia nr. 6276/2004. Civil
| Comentarii |
|
La data de 24 septembrie 2003 s-a înregistrat pe rolul Curții Supreme de Justiție recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă această instanță împotriva deciziei civile nr. 781 din 23 mai 2003 pronunțată de Tribunalul Iași.
S-a susținut că această hotărâre încalcă în mod esențial legea, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond și că este și vădit netemeinică.
A fost atașat dosarul cauzei, înalta Curte reținând în esență următoarele:
Prin acțiunea adresată Judecătoriei Iași, reclamanta B.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul de Interne și Inspectoratul Județean al Poliției de Frontieră Iași obligarea acestora la plata sumei de 68.871.637 lei reprezentând impozit nelegal perceput la data trecerii în rezervă cu drept de pensie, actualizată în raport cu indicele de inflație.
în motivarea acțiunii reclamanta a arătat că a fost trecută în rezervă la data de 28 martie 2000, beneficiind de prevederile art. 31 din Legea nr. 138/1999.
Ministerul de Interne a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii, precum și cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.
Judecătoria Iași, prin sentința civilă nr. 23708 din 2 decembrie 2002, a respins atât acțiunea principală cât și cererea de chemare în garanție cu motivarea că impozitarea ajutorului bănesc s-a făcut cu respectarea dispozițiilor legale.
Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost admis prin decizia civilă nr. 781 din 23 mai 2003 a Tribunalului Iași; a fost modificată în totalitate hotărârea, admițându-se atât acțiunea principală cât și cererea de chemare în garanție și dispunându-se obligarea pârâților să plătească reclamantei suma de 70.157.098 lei reactualizată în raport cu indicele de inflație la data plății.
Tribunalul a reținut în esență că ajutorul la trecerea în rezervă nu intră în categoria surselor de venit supuse impozitării, fiind incidente prevederile art. 31 din Legea nr. 138/1999.
Prin recursul în anulare s-a susținut în principal că instanța de recurs a aplicat dispoziții care la data soluționării cauzei erau abrogate. Astfel, s-a arătat că în speță sunt incidente dispozițiile O.G. nr. 37/1999 privind impozitul pe venit, reglementare derogatorie cu caracter special care înlătură incidența art. 31 din Legea nr. 138/1999. Drept urmare, la data când s-a născut pentru reclamantă dreptul la plăți compensatorii și ajutoare, care coincide cu data pensionării, acestea nu mai erau scutite de impozit.
Pe de altă parte, cum ajutoarele prevăzute de art. 31 alin. (1) din Legea nr. 138/1999 au fost stabilite în raport de solda lunară brută și nu netă, conform prevederilor art. 6 lit. f) din O.G. nr. 73/1999, acestea nu sunt scutite de impozit pe venit.
Pe parcursul soluționării recursului în anulare s-a făcut dovada că obligația stabilită prin decizie în sarcina pârâților a fost integral stinsă prin plată.
Cu prilejul dezbaterii recursului în anulare intimata-reclamantă a formulat excepția inadmisibilității acestuia în raport de împrejurarea că a fost declarat după intrarea în vigoare a O.G. nr. 58/2003.
Examinând cu prioritate această excepție, care precede oricărei alte cercetări a temeiniciei recursului în anulare, înalta Curte constată că ea nu este fondată. Hotărârea atacată a fost pronunțată ca irevocabilă la data de 23 mai 2003, deci anterior apariției O.G. nr. 58/2003, astfel încât în raport de prevederile art. II alin. (3) din acest act normativ, coroborat cu dispozițiile art. 725 alin. (4) C. proc. civ. ea este susceptibilă de a forma obiect al recursului în anulare.
Recursul în anulare nu este întemeiat.
Probatoriile administrate atestă că Tribunalul Iași a pronunțat o decizie corectă, aplicând dispozițiile legale în vigoare la momentul trecerii în rezervă a reclamantei, astfel încât în nici un caz nu se constată vreo încălcare esențială a legii ori o vădită netemeinicie în sensul prevederilor art. 330 C. proc. civ.
în recursul în anulare se susține în mod nejustificat că dispozițiile art. 31 din Legea nr. 138/1999 erau abrogate la data pronunțării deciziile atacate, învederându-se prevederile art. 86 din O.G. nr. 73/1999. Or, simpla lectură a acestui text atestă că el conține o enumerare a actelor normative abrogate, care se referă inclusiv la situația neimpozitării unor cadre militare, în baza O.U.G. nr. 100/1999. Prin urmare, dacă ar fi intenționat să abroge textul art. 31 din Legea nr. 138/1999, legiuitorul ar fi predat în consecință și l-ar fi abrogat expres, așa cum a făcut și cu celelalte acte normative prevăzute în art. 86. Nu s-a întâmplat astfel și textul art. 31 din Legea 138/1999 a fost menținut și a rămas în vigoare în forma adoptată inițial până la data de 22 septembrie 2000, când a intrat în vigoare O.U.G. nr. 136/2000.
Dimpotrivă, se poate considera că textul O.U.G. nr. 136/2000 confirmă o dată în plus că textul art. 31 din Legea nr. 138/1999 era în vigoare la 28 martie 2000, data trecerii în rezervă a reclamantei. Mai mult, O.U.G. nr. 136/2000 nu modifică nici acum, după adoptarea O.G. 73/1999, caracterul neimpozabil al ajutorului acordat la trecerea în rezervă. Se modifică doar modul de calcul al acestuia: nu se mai raportează la solda lunară brută ci la cea netă.
în consecință, pe perioada care s-a scurs între intrarea în vigoare a Legii nr. 138/1999 și modificarea ei prin O.U.G. 136/2000 a fost însă în vigoare textul inițial al art. 31, acest text fiind aplicabil tuturor persoanelor, inclusiv reclamantei, care au fost trecute în rezervă în această perioadă.
Așa fiind, cum decizia atacată este legală și temeinică, recursul în anulare a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9174/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6288/2004. Civil → |
|---|
