ICCJ. Decizia nr. 6367/2004. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la 29 noiembrie 1999, reclamanții G.C., G.L.E., D.G.Ș. și G.M., au solicitat instanței, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, RAEDPP Constanța, Municipiul Constanța, prin Primar și Consiliul local Constanța, obligarea pârâților de a le lăsa în deplină proprietate și netulburată posesie, imobilul situat în Constanța, compus din teren în suprafață de 279 mp și construcție (parter + 3 etaje), trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat în esență că au dobândit imobilul prin act de donație autentificat sub nr. 3181 din 25 noiembrie 1940 de Tribunalul Constanța, în cote egale de la autorul lor G.S. iar naționalizarea bunului s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor Decretului nr. 92/1950 întrucât, la data preluării, erau intelectuali profesioniști și funcționau în unități de producție și învățământ, de stat.
La termenul din 12 aprilie 2000, reclamanții au înțeles să extindă cadrul procesual prin chemarea în judecată în calitate de pârâți a foștilor chiriași cărora RAEDPP Constanța le-a vândut imobilul în baza Legii nr. 112/1995, respectiv I.M. și F., G.I. și D., B.I. și A. și P.I.
Urmare decesului pârâților B.I. și B.A. au fost introduși în cauză, B.I., B.O., C.A., precum și Consum Coop Constanța, P.L.D. și L.D.
La 10 ianuarie 2001, reclamantele au extins cadrul procesual prin chemarea în judecată în calitate de pârât și a lui D.V., care deținea o parte din imobilul revendicat.
Pârâții P.L.D. și L.D. au chemat în garanție Consiliul local Constanța, Municipiul Constanța, prin Primar și RAEDPP Constanța, solicitând repartizarea unui alt spațiu comercial, cu aceeași suprafață și utilități.
Pârâții I.M. și F., G.I. și D., B.I. și P.I. au chemat în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul Constanța, prin Primar, Consiliul local Constanța și RAEDPP Constanța, solicitând restituirea sumelor achitate ca preț al apartamentelor cumpărate în baza Legii nr. 112/1995.
Aceeași pârâți au formulat și cerere reconvențională solicitând obligarea reclamanților la plata contravalorii îmbunătățirilor efectuate la apartamentele din imobil și instituirea unui drept de retenție până la achitarea acestor sume.
RAEDPP Constanța a chemat în garanție Administrația Financiară Constanța și DGFP Constanța, pentru ca plata prețului, reactualizat să se facă de acestea deoarece conform dispozițiilor art. 7 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, prețul s-a vărsat în contul acestora.
La termenul din 30 mai 2001, urmare decesului reclamantei G.M., s-a dispus introducerea în cauză a moștenitorului acesteia C.A.S.M., care a declarat că înțelege să continue acțiunea promovată de autoarea sa.
Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 724 din 13 noiembrie 2001, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Consum Coop Constanța și a respins acțiunea formulată împotriva acestei pârâte ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
A respins acțiunea reclamanților, formulată în contradictoriu cu ceilalți pârâți, ca nefondată.
A disjuns cererile de chemare în garanție și cererile reconvenționale formulate în cauză, fixând termen în vederea soluționării acestora.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că imobilul revendicat (atât construcția cât și terenul) nu este individualizat și identificat cu certitudine.
Astfel, din sarcina probei revine reclamanților, potrivit art. 1169 Cod civil, aceștia nu au înțeles să solicite administrarea probei cu expertiză tehnică imobiliară, prin care să identifice imobilul revendicat.
Prin decizia nr. 71/C din 24 iunie 2003, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a admis apelul reclamanților și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a luat act de renunțarea reclamanților la judecata acțiunii.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs în termen legal pârâții L.D. și P.L.D., susținând, în speță, că: au fost încălcate dispozițiile art. 246 C. proc. civ.
în sensul că renunțarea la judecată nu s-a făcut personal de reclamanți iar pe de altă parte, nu s-a luat act de acordul celorlalte părți, în condițiile în care se intrase în dezbaterea fondului.
Se mai susține că instanța, în virtutea rolului său activ, avea obligația să verifice poziția reclamanților, în raport de dispozițiile art. 47 din Legea nr. 10/2001, nefiind posibilă continuarea procesului pornit pe calea dreptului comun în condițiile în care reclamanții formulaseră și cerere de restituire în natură în baza dispozițiilor acestei legi speciale.
Recursul este nefondat.
Art. 246 C. proc. civ., este o exprimare a principiului disponibilității procesuale care conferă părților dreptul de a se desista de la judecată.
Renunțarea reclamantului se poate produce în orice moment procesual, textul impunând și condiții restrictive, enunțate în alin. (1) și (4).
Astfel, fiind un incident procedural ce se înfățișează ca un important act de dispoziție al părții, renunțarea la judecată trebuie făcută fie personal, "verbal în ședință", sau prin mandatar, fie prin cerere scrisă.
O altă condiție restrictivă privește acordul celeilalte părți, dacă s-a intrat în cercetarea fondului, soluție menită să evite promovarea unor acțiuni cu caracter șicanatoriu.
în speță, la termenul din 24 iunie 2003, s-au prezentat personal apelantele reclamante G.C. și D.G.Ș.C., ultima și în calitate de mandatar al reclamanților G.L.E.C. și C.A.S.M. care, înainte de a se intra în dezbaterea fondului, au solicitat să se ia act de renunțarea reclamanților la judecata acțiunii, în baza dispozițiilor art. 246 C. proc. civ., motivat de restituirea în natură a imobilului (cu excepția spațiilor înstrăinate foștilor chiriași, în baza Legii nr. 112/1995) prin dispoziția nr. 1278 din 12 iunie 2003, a Primarului Municipiului Constanța.
în acest sens, cele două reclamante, s-au legitimat și au semnat procesul verbal din caietul grefierului de ședință.
De altfel, avocatul recurenților, prezent după apelul părților, a declarat că nu se opune cererii formulată de reclamanți în temeiul art. 246 C. proc. civ., în privința acestui acord fiind incidente dispozițiile art. 3 din Legea nr. 51/1995 și respectiv art. 68 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora mandatul este presupus dat pentru toate actele judecății, chiar dacă nu cuprinde nici o arătare în această privință.
Nefondată este și critica referitoare la lipsa de rol activ a instanțelor referitoare la lămurirea poziției reclamanților, în raport de dispozițiile art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Prevederile enunțate consacră dreptul excesiv al persoanelor îndreptățite care au formulat, anterior apariției Legii nr. 10/2001, acțiune în revendicare, pentru redobândirea proprietății asupra imobilelor preluate abuziv, de a alege calea acestei legi.
Legea nu condiționează însă formularea notificării de suspendarea cauzei aflată pe rolul instanței și nici nu prevede posibilitatea suspendării din oficiu a proceselor în astfel de situații.
Ca atare, în lipsa unor prevederi exprese, nu este exclusă posibilitatea ca judecarea procesului să continue și după formularea cererii pentru acordarea măsurilor reparatorii, alegerea uneia sau alteia dintre proceduri, fiind un act de dispoziție ce aparține exclusiv persoanei îndreptățite.
în considerarea celor ce preced, recursul a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6480/2004. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6437/2004. Civil → |
|---|
