ICCJ. Decizia nr. 10077/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10077
Dosar nr. 11188/2005
Şedinţa publică din 2 decembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea la data de 7 septembrie 2001 s-a contestat Decizia nr. 7 din 8 iunie 2001 emisă de intimata SC O. SA prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului preluat prin Decretul de expropriere nr. 344 din 13 iulie 1957, cu motivarea că se pot obţine doar despăgubiri băneşti.
Prin sentinţa civilă nr. 398 din 21 iunie 2002 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, s-a admis acţiunea formulată de reclamanţii L.A.M., S.F.A. şi N.D.T., dispunându-se obligarea pârâtei să restituie în natură suprafaţa de 393,09 mp teren, astfel cum a fost individualizată prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Prin Decizia civilă nr. 58/A din 3 octombrie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, s-a respins ca nefondat apelul formulat de către reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 398 din 21 iunie 2002 pronunţată de Tribunalul Vâlcea.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a pronunţat Decizia civilă nr. 5797 din 21 octombrie 2004 prin care a admis recursul formulat de către reclamanţi împotriva deciziei de apel, dispunându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
La pronunţarea deciziei de recurs s-au reţinut următoarele considerente:
Prin acţiune a fost invocată şi nulitatea absolută a actului de privatizare al pârâtei în temeiul art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, solicitându-se desfiinţarea acestuia. S-a învederat atât nelegalitatea titlului statului asupra imobilului în discuţie cât şi faptul că pârâta declanşând ulterior notificării procedura obţinerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate pe care, de altfel, l-a şi obţinut în timpul derulării litigiului, 18 decembrie 2001, nu mai poate invoca buna credinţă menţionată de art. 42 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Instanţa de fond nu a analizat acest capăt de cerere iar în apel s-a reţinut că procesul de privatizare a pârâtei a avut loc în anul 1990, astfel încât în patrimoniul acesteia a intrat şi suprafaţa de 222 mp din terenul expropriat de la autoarea reclamanţilor.
Totodată, s-a apreciat că cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu putea fi primită pentru că terenul în discuţie a fost preluat de stat cu titlu, expropriere, iar determinat era momentul în care terenul a intrat în patrimoniul pârâtei şi nu cel al atestării dreptului de proprietate prin procedura reglementată de HG nr. 834/1991.
Dezvoltând această teză, instanţa de apel a conchis că terenul de 222 mp avea natura juridică a unui teren preluat de stat cu titlu valabil şi transmis în proprietatea unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale.
Or, din dosar rezultă că instanţele nu au examinat prin probe dacă preluarea terenului în discuţie în baza Decretului nr. 344/1957 s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data exproprierii, între care figurează şi art. 481 C. civ.
Mai mult, prin sentinţa civilă nr. 1758 din 5 martie 2001 a Judecătoriei Rm. Vâlcea, devenită irevocabilă, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că SC O. SA are un drept de administrare asupra suprafeţei de 41.121,83 mp teren aferent imobilelor societăţii situate în Olăneşti, cu referire la documentaţia tehnică. În documentaţie figurează şi Pensiunea nr. 277 seră amplasată pe suprafaţa de 1417,64 mp teren în discuţie.
Din cele expuse rezultă că la data promovării acţiunii, 7 septembrie 2001, pârâta avea doar un drept de administrare asupra terenului menţionat şi prin urmare greşit instanţa de apel a reţinut că pârâta l-ar fi dobândit în proprietate încă din anul 1990.
În adevăr, potrivit Ordinului nr. 154 din 26 aprilie 1991 emis de Ministerul Construcţiilor şi Turismului pârâta deţinea în proprietate doar construcţiile cuprinse în lista anexă la ordin, între care figura şi Pensiunea nr. 2.
Din această perspectivă, este reală susţinerea reclamanţilor potrivit căreia pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra menţionatului teren, posterior notificării ce i-a fost adresată, respectiv în timpul soluţionării litigiului la instanţa de fond.
În aceste condiţii, instanţele aveau obligaţia de a analiza atât dacă imobilul în cauză a fost preluat de stat cu titlu valabil, în sensul că au fost respectate legile în vigoare la data preluării, ori dimpotrivă, preluarea s-a făcut fără titlu valabil. După clarificarea acestui aspect se impunea examinarea şi a celui de-al treilea capăt de cerere al acţiunii şi anume incidenţa dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, capăt de cerere care nu a fost soluţionat de instanţa de fond, iar în apel a fost expediat cu menţiunea că nu putea fi primit fără însă a se şi argumenta cu probe o astfel de poziţie.
Cu ocazia rejudecării apelului urmând a se examina şi poziţia procesuală a comoştenitorilor S.F.A. şi N.T.D., avându-se în vedere precizările făcute de reclamanta L.A.M. în faţa instanţei de fond, cât şi faptul că aceştia nu figurează ca semnatari ai notificării.
Prin Decizia nr. 407/A din 4 iulie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, după rejudecare, s-a respins ca nefondat apelul, reţinându-se următoarele motive:
Terenul în suprafaţă de 617,50 mp, proprietatea autoarei reclamanţilor, a fost expropriată prin Decretul de expropriere nr. 344 din 13 iulie 1957.
Autoarea T.T. a fost despăgubită pentru terenul expropriat cu suma de 5937 lei în anul 1959, fără a mai avea vreo pretenţie.
Drept urmare, moştenitorii acesteia, reclamanţi în cauza de faţă nu mai pot contesta actul de expropriere iar în aceste condiţii, imobilul în litigiu se consideră că a trecut în proprietatea statului în baza unui titlu valabil, Decretul de expropriere nr. 344/1957.
Din suprafaţa preluată astfel, o parte este evidenţiată în patrimoniul societăţii pârâte, fiind cuprinsă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate, aşa cum rezultă şi din raportul de expertiză efectuat în cauză, teren pe care se află o seră.
Cu referire la actele dosarului şi la prevederile Legii nr. 15/1990 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001, s-a apreciat că nu este întemeiat capătul de cerere vizând constatarea nulităţii absolute a actului juridic prin care s-a privatizat societatea pârâtă.
Argumentat pe actele dosarului s-a reţinut că toţi reclamanţii din cauza de faţă au calitate procesuală activă, cu toate că notificarea a fost semnată doar de către reclamanta L.A.M., în calitate de moştenitoare a autoarei T.T.
Împotriva deciziei de apel au formulat recurs apelanţii-reclamanţi criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., printre care şi greşita apreciere a valabilităţii titlului statului asupra imobilului în litigiu.
Exproprierea s-a făcut nelegal, încălcându-se dispoziţiile constituţionale, ale Codului civil art. 481, Convenţiei Universale a Drepturilor Omului art. 17 pct. 1 şi Primul Protocol la Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale art. 1.
Se detaliază în cadrul recursului dispoziţiile legale invocate a fi încălcate, printre care art. 481 C. civ. care prevede că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Asupra recursului, Înalta Curte constată următoarele:
Analizarea valabilităţii titlului de preluare a imobilului în litigiu în raport de dispoziţiile în vigoare la data Decretului de expropriere, cu referire expresă la art. 481 C. civ., a fost impusă prin Decizia de recurs pronunţată în cauză de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În aprecierea titlului statului, instanţa de apel a făcut referire numai la decretul de expropriere şi acordarea de despăgubiri autoarei reclamanţilor.
Prin urmare, valabilitatea preluării imobilului nu a fost analizată în limitele impuse de Decizia de recurs care a făcut trimitere expresă, în contextul dispoziţiilor legale în vigoare la data decretului de expropriere care trebuiau analizate, la art. 481 C. civ. şi care prevede că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire".
În acest context, se constată că instanţa de apel, procedând la rejudecarea apelului, a încălcat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
În consecinţă, Curtea urmează a admite recursul formulat şi a trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, ocazie cu care se vor avea în vedere pe lângă dispoziţiile anterioare ale instanţei de recurs şi celelalte critici formulate în cauză.
Cheltuielile de judecată solicitate nu pot fi acordate în această fază procesuală faţă de modul de soluţionare dispus, urmând a fi avute în vedere la soluţionarea litigiului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii L.A.M., S.F.A. şi N.D.T. împotriva deciziei civile nr. 407 A din 4 iulie 2005 a Curţii de Apel Piteşti.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 decembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10086/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7745/2005. Civil → |
|---|
