ICCJ. Decizia nr. 10268/2005. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10268
Dosar nr. 18927/2//2005
Şedinţa publică din 12 decembrie 2006
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 la 10 decembrie 1998, reclamanţii C.A.T. şi D.A.E. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti.
În motivarea cererii s-a arătat că bunica reclamanţilor a cumpărat prin act autentic terenul în suprafaţă de 206,90 mp din Bucureşti. Pe acest teren a fost edificată o construcţie care a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950.
La data de 19 ianuarie 1999 G.M.I. şi P.Ş. au formulat cerere de intervenţie în interes propriu solicitând să se constate că sunt proprietarii apartamentelor cumpărate, situate în imobil.
În motivarea cererilor de intervenţie s-a arătat că prin sentinţa civilă nr. 4104/1994 Judecătoria sectorului 2 a retrocedat imobilul în litigiu foştilor proprietari. Ca urmare a admiterii recursului în anulare, sentinţa a fost anulată iar Primarul General al Capitalei a emis decizie privind reintrarea imobilului în proprietatea statului. După data de 17 iunie 1998 imobilul a încetat să mai fie în litigiu iar chiriaşii puteau să cumpere apartamentele în baza Legii nr. 112/1995.
Faţă de valoarea obiectului litigiului judecata a fost declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti.
La 28 noiembrie 2000 reclamanţii şi-au completat acţiunea solicitând, în contradictoriu cu pârâţii, să se constate că trecerea în proprietatea statului s-a făcut fără titlu.
Prin sentinţa civilă nr. 73 A din 30 ianuarie 2001 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a respins cererea principală şi a admis cererea de intervenţie, constatând titlul valabil al acestora.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că autorii reclamanţilor s-ar putea încadra în art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 92/1950, din anexă rezultând că li s-au naţionalizat şase apartamente.
Apelul declarat de reclamanţi împotriva acestei hotărâri a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 40 A din 29 ianuarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs pe care Curtea Supremă de Justiţie l-a admis prin Decizia civilă nr. 4280 din 28 octombrie 2003. Au fost casate ambele hotărâri şi cauza a fost trimisă spre rejudecare la acelaşi tribunal.
În considerentele deciziei sale, instanţa supremă a arătat că în cauză nu s-a făcut o identificare corectă a imobilului revendicat iar instanţa de apel nu a răspuns criticii reclamanţilor referitoare la faptul că nu există identitate între persoana menţionată ca proprietar în listele anexă la decret şi adevăratul proprietar la data naţionalizării.
Reclamanţii înţeles să invoce frauda la lege cu ocazia încheierii de către intervenienţi a contractelor de vânzare-cumpărare. Aşa fiind, în rejudecare, instanţa de trimitere urmează a analiza dacă susţinerile intervenienţilor din întâmpinare, în sensul că s-ar fi dispus de către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 acordarea de despăgubiri către reclamanţi, au suport real şi dacă hotărârea de acordare a acestor despăgubiri a rămas irevocabilă sau dacă cererea reclamanţilor nu a fost soluţionată.
Cu ocazia rejudecării instanţa de trimitere urma să pună în discuţie şi împrejurarea că G.M.I. şi P.Ş. au solicitat să se constate calitatea lor de proprietari exclusivi deşi în contractele de vânzare-cumpărare figurează şi alte persoane.
În fond după casare, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 34 din 18 ianuarie 2005 prin care a admis în parte acţiunea şi a obligat Consiliul General al Municipiului Bucureşti să le lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, mai puţin suprafeţele ce formează obiectul contractelor de vânzare-cumpărare N 2472 din 22 iulie 1998 şi N 2515 din 6 august 1998. Au fost respinse cererile de intervenţie în interes propriu ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că măsura naţionalizării a fost abuzivă, astfel încât pârâtul a fost obligat la restituirea acestuia, cu excepţia apartamentelor vândute, care nu se mai află în posesia pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Intervenienţii nu au fost de bună-credinţă la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare după ce, în urma recursului în anulare s-a desfiinţat sentinţa care retroceda foştilor proprietari imobilul.
În plus, reclamanţii au formulat cerere de restituire în natură a imobilului la data când intervenienţii au cumpărat. Ca atare, nu se poate reţine buna lor credinţă, chiar dacă nu exista un litigiu la acea dată sau intervenienţii nu fuseseră notificaţi să nu cumpere apartamentele pe care le ocupau în calitate de chiriaşi.
Apelurile declarate de reclamanţi, pârât şi de intervenienţi împotriva acestei sentinţe au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 759 A din 30 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
În considerentele hotărârii sale instanţa de apel a arătat că reclamanţii au introdus acţiunea numai în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, iar la data formulării acesteia apartamentele cumpărate de intervenienţi nu se mai aflau în posesia pârâtului. Pe parcursul procesului reclamanţii nu au formulat nici un capăt de cerere prin care să revendice locuinţele în discuţie de la cei care le-au cumpărat sau să solicite constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare.
Nu există autoritate de lucru judecat decurgând din hotărârea pronunţată în anul 1994 asupra acţiunii în revendicare, pentru că această hotărâre a fost desfiinţată prin admiterea recursului în anulare iar judecătorul nu s-a pronunţat asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii.
Autorii reclamanţilor erau pensionari şi se încadrau în prevederile art. II din decret.
Contractele de vânzare-cumpărare ale intervenienţilor au fost încheiate cu încălcarea unor dispoziţii legale esenţiale în vigoare la data întocmirii lor. Apartamentele erau părţi componente ale unui imobil preluat de stat fără titlu şi ca atare nu puteau fi vândute conform Legii nr. 112/1995.
La data încheierii contractelor nu fusese rezolvată cererea reclamanţilor de a li se restitui în natură întregul imobil, cerere formulată în temeiul Legii nr. 112/1995.
Decizia instanţei de apel a fost recurată atât de reclamanţi cât şi de intervenienţi.
Recursul reclamanţilor, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează, în esenţă, următoarele aspecte:
Niciuna dintre instanţele de fond nu a luat în considerare cererile reclamanţilor depuse la termenele din 19 octombrie 2004, 11 ianuarie 2005 şi 18 ianuarie 2005 prin care au solicitat anularea actelor de vânzare-cumpărare pentru fraudă la lege. De asemenea, instanţa de apel nu a ţinut cont de cererea depusă la termenul din 24 noiembrie 2005.
Intervenienţii au criticat hotărârea pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocând următoarele aspecte:
Instanţa de apel a reţinut în mod greşit că în cauză sunt aplicabile prevederile art. II din decretul nr. 92/1950. În spiritul Decretului nr. 92/1950 prevalează şi sunt aplicabile dispoziţiile art. I pct. 2 din decret.
Din actele depuse la dosar rezultă că foştii proprietari exploatau locuinţele din imobilul situat în sector 2.
Soluţia de respingere a cererii de intervenţie este nelegală întrucât valabilitatea şi legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intervenienţi trebuie analizată în raport de cadrul normativ existent la data încheierii lor.
Înstrăinările efectuate în temeiul Legii nr. 112/1995 cu deplina respectare a condiţiilor legii până la apariţia Legii nr. 10/2001 au beneficiul deplin al protecţiei acesteia. Or, actele de vânzare-cumpărare ale intervenienţilor au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Nelegal a reţinut instanţa de apel că intervenienţii nu au fost de bună credinţă la momentul cumpărării apartamentelor pe care le deţineau în calitate de chiriaşi. Intervenienţii au acţionat cu bună credinţă, cunoscând că statul este proprietar şi că, potrivit Legii nr. 112/1995, pot cumpăra apartamentele pe care le ocupau.
La data încheierii contactelor de vânzare-cumpărare nu exista nici un litigiu cu privire la acest imobil şi nici o hotărâre care să stabilească nevalabilitatea titlului statului. Anterior întocmirii actelor de vânzare-cumpărare intervenienţii nu au fost notificaţi de către reclamanţi în sensul de a nu cumpăra apartamentele pe care le deţineau. Împrejurarea că reclamanţii făcuseră la organele administrative o cerere de restituire în natură a imobilului nu constituie o interdicţie de vânzare.
Prin întâmpinări, reclamanţii şi intervenienţii au solicitat respingerea recursului adversarului.
Analizând hotărârea instanţei de apel, în limitele criticii formulate prin motivele de recurs şi în raport de dovezile administrate înaintea instanţelor de fond, Înalta Curte a reţinut următoarele:
1. Recursul reclamanţilor este întemeiat.
Prin cererea înregistrată la 28 noiembrie 2000 reclamanţii şi-au completat acţiunea introductivă de instanţă solicitând, „în contradictoriu cu pârâţii din această cauză" să se constate că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, reclamanţii revendicând acest imobil.
La data când a fost depusă cererea completatoare fuseseră formulate deja cererile de intervenţie. De vreme ce iniţial fusese chemat în judecată un singur pârât, instanţele trebuiau să aprecieze că expresia „pârâţii" din cererea completatoare îi viza pe intervenienţi, scopul urmărit fiind revendicarea întregului imobil.
Din acest punct de vedere, aprecierea instanţei de apel în sensul că nu a dispus şi restituirea celor două apartamente întrucât reclamanţii nu au formulat nici un capăt de cerere prin care să revendice locuinţele de la cei ce le cumpăraseră, este eronată, fiind consecinţa eludării cererii completatoare.
Ca atare, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. recursul reclamanţilor va fi admis şi hotărârea instanţei de apel va fi casată în partea privitoare la apelul reclamanţilor.
În raport de dispoziţiile art. 297 C. proc. civ. sentinţa va fi desfiinţată în parte şi cauza va fi trimisă la acelaşi tribunal spre rejudecarea cererii având ca obiect revendicarea apartamentelor înstrăinate în temeiul contractelor de vânzare-cumpărare N 2472/1998 şi N 2515/1998.
Reclamanţii nu au învestit însă instanţele, în condiţiile impuse de art. 132 alin. (1) C. proc. civ., cu cereri de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare ale intervenienţilor. Faptul că în notele scrise depuse după închiderea dezbaterilor în primă instanţă au invocat, ca argument suplimentar pentru temeinicia acţiunii lor, nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, nu era de natură să oblige instanţele să analizeze o asemenea cerere. Drept urmare, pentru a obţine analizarea valabilităţii contractelor de vânzare-cumpărare, reclamanţii trebuie să formuleze o cerere separată, pe cale principală;
2. Recursul intervenienţilor nu este întemeiat.
Conform art. 1 lit. a) din Legea nr. 10/2001, în sensul acestei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege imobilele naţionalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naţionalizarea unor imobile, cu modificările şi completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, precum şi prin alte acte normative de naţionalizare.
În aceste condiţii, susţinerea intervenienţilor în sensul că autorii reclamanţilor ar fi fost exploatatori de locuinţe pentru că şi-au rezervat pentru uzul personal o locuinţă iar cele situate la etajul 1, 2 şi mansardă au fost închiriate, nu este de acceptat.
Instanţele de fond au reţinut în mod corect faptul că naţionalizarea s-a făcut chiar cu încălcarea prevederilor art. II din decret, autorii reclamanţilor fiind pensionari.
Nu este întemeiată nici critica privitoare la nereţinerea bunei credinţe a intervenienţilor la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare.
Astfel, aşa cum au arătat chiar prin motivele de recurs, la data cumpărării chiriaşii cunoşteau că imobilul mai fusese revendicat, că acţiunea fusese admisă dar că, ulterior, fusese admis recursul în anulare prin care sentinţa a fost desfiinţată.
Motivul admiterii recursului în anulare l-a constituit necompetenţa instanţelor judecătoreşti de a se pronunţa asupra acţiunii în revendicare, până la apariţia unei legi speciale de reparaţie.
Mai mult, la data încheierii contractelor la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 se afla cererea prin care reclamanţii solicitaseră restituirea în natură a întregului imobil.
Aceste aspecte sunt de natură să fi format convingerea chiriaşilor că foştii proprietari sunt interesaţi de redobândirea în natură a imobilului, demersurile întreprinse fiind în acest scop.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul intervenienţilor va fi respins ca nefondat.
Ca atare, urmează să fie păstrate dispoziţiile deciziei şi sentinţei în partea privitoare la soluţia dată apelului pârâtului şi intervenienţilor, respectiv la soluţia dată de prima instanţă cererilor de intervenţie.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE.
Admite recursul declarat de reclamanţii C.A.T. şi D.A.E. împotriva deciziei civile nr. 759 A din 30 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, şi în consecinţă:
Casează în parte Decizia în sensul că admite apelul reclamanţilor împotriva sentinţei civile nr. 34 din 18 ianuarie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Desfiinţează în parte sentinţa şi trimite cauza la acelaşi tribunal spre rejudecarea acţiunii în revendicare şi cu privire la suprafeţele ce formează obiectul contractelor de vânzare-cumpărare N 2472 din 22 iulie 1998 şi N 2515 din 6 august 1998.
Respinge ca nefondat recursul declarat de intervenienţii P.E., P.Ş., G.M.I. şi G.V. împotriva aceleiaşi decizii.
Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 decembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10400/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 10199/2005. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
