ICCJ. Decizia nr. 1390/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea formulată la data de 19 iulie 1999 și precizată ulterior, reclamanții D.C., D.D. și D.S. au chemat în judecată, SC S. SA Alexandria, Consiliul Județean Teleorman, Prefectura Județului Teleorman, Consiliul Local Bogdana și SC D. SRL Alexandria solicitând copie de pe hotărârea ce se va da, să li se restituie în deplină proprietate o moară țărănească, utilajele de producție aferente și terenul în suprafață de 4.500 mp; să se constate nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nr. 0018 - 1 R, eliberat de Consiliul Județean Teleorman.
în motivarea acțiunii reclamanții au arătat că aceste bunuri au aparținut autorului lor, defunctul D.A. , fiind naționalizate abuziv în baza Legii nr. 118/1948.
După un prim ciclu procesual, Tribunalul Teleorman, prin sentința civilă nr. 1988 din 29 iulie 2002, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtele SC S. SA Alexandria și SC D. SRL Alexandria să lase reclamanților în deplină proprietate și pașnică folosință, o moară țărănească și utilajele aferente, situate în comuna Bogdana, sat Ulmeni, pe un teren în suprafață de 1.500 mp (suprafața construită fiind de 312,09 mp); a constatat nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor seria TR nr. 0018, eliberat de Consiliul Județean Teleorman, pentru suprafața de 1.500 mp.
S-a reținut pentru aceasta că:
Imobilul în litigiu, moară țărănească și presa de ulei, a fost naționalizat abuziv în baza Legii nr. 119/1948, întrucât nu a fost emisă decizia, de teren în administrarea primăriilor, nu s-au acordat despăgubiri conforme aceleiași legi, imobilul netrecând imediat în proprietatea statului.
Moara s-a aflat în posesia pârâtului SC S. SA Alexandria până la data de 11 august 200, când a fost înstrăinată către SC D. SRL, deși fusese revendicată de către reclamanți.
Cu privire la terenul pe care este situată moara, deși recurenții au revendicat suprafața de 4.500 mp, în certificatul de atestare a dreptului de proprietate se precizează că terenul aferent morii este de 1.500 mp, urmând a se constata nulitatea actului prin care terenul a fost preluat abuziv de către stat, cu nerespectarea Legii nr. 119/1948,art. 77 și art. 11.
Prin decizia civilă nr. 292 din 11 iunie 2003, Curtea de Apel București, a respins apelurile declarate împotriva sentinței de către Consiliul Județean Teleorman, SC D. SRL Alexandria și SC S. SA Alexandria.
Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
- în mod corect tribunalul a stabilit că imobilul a aparținut în proprietatea autorului reclamanților, fiind preluat cu nerespectarea dispozițiilor Legii nr. 119/1948 și a Codului civil;
- imobilul a fost înstrăinat SC D. SRL în temeiul unui act de vânzare-cumpărare întocmit după promovarea acțiunii în revendicare, încă din 1997 reclamanții adresându-se tuturor forurilor administrative.
- SC D. SRL a fost introdusă în cauză cu respectarea dispozițiilor procedurale.
- reclamanții nu aveau obligativitatea de a face dovada unei fapte negative, aceea de a nu fi primit despăgubirile;
- înstrăinarea bunului în timpul derulării procesului a îngreunat practic vinderea unui bun litigios, iar față de actul încheiat, reclamanții au calitatea de terți, urmând ca toate chestiunile legate de valabilitatea acestui act să fie puse în discuție, într-un alt, eventual, proces.
împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții SC D. SRL Alexandria, SC S. SA Alexandria și Consiliul Județean Teleorman.
Recursul promovat de SC D. SRL este întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., instanța a încălcat formele de procedură prevăzute, sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., reținându-se greșit că tribunalul a respectat dispozițiile procedurale de introducere în cauză și citare a recursului, care, astfel, a fost privată de dreptul de apărare și de posibilitatea de a formula cerere de chemare în garanție pentru evicțiune.
- art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în, ce privește respingerea cererilor de chemare în garanție formulate de SC D. SRL și SC S. SA în apel, o eventuală respingere pe fond a acestora neputându-se face decât după anularea sentinței.
- art. 304 pct. 9, reținându-se greșit că dreptul de proprietate al autorului reclamanților nu a fost pierdut, contrar existenței deciziei Consiliului de miniștri 1307/1948 care atestă că lucrurile revendicate au trecut în administrația primăriei și a faptului că, prezumția relativă, cuprinsă în Legea nr. 10/2001, pentru preluarea legală, cu titlu, a imobilelor în baza Legii nr. 119/1948, nu a fost răsturnată prin probe.
Se solicită de recurentă, respingerea acțiunii ca nefondată, iar, în cazul admiterii acțiunii, să se admită cererea de chemare în garanție.
în recursul SC S. SA, se susține deasemeni că:
- hotărârea nu este motivată în ce privește respingerea cererii de chemare în garanție a A.P.A.P.S., de către SC S. SA, cerere care este temeinică și legală, trebuind să fie admisă de către instanța de recurs prin obligarea chematei în garanție la despăgubiri;
- au fost încălcate dispozițiile imperative privitoare la citarea și asigurarea dreptului la apărare a SC D. SRL:
- acțiunea a fost admisă cu ignorarea titlurilor pe care SC S. SA și SC D. SRL le au asupra imobilului;
- greșit s-a considerat că statul nu a deținut titlu legal asupra imobilului;
- Instanța nu s-a pronunțat asupra unei dovezi administrate, hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv decizia Consiliului de miniștri 1307/1948 care atestă că imobilul a intrat în patrimoniul statului prin și cu respectarea Legii nr. 119/1948, ca și asupra excepțiilor invocate privind neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de Legea nr. 29/1990 și lipsa arătării dreptului ce le-a fost încălcat reclamanților prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Se solicită deasemeni, respingerea acțiunii, sau, în subsidiar, obligarea A.P.A.P.S. la plata despăgubirilor.
Consiliul Județean Teleorman în recursul declarat și întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. susține că
- nu s-a efectuat procedura prealabilă prevăzută de art. 5 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, ca act administrativ de autoritate, fiind supus controlului judecătoresc al instanței speciale de contencios administrativ;
- nu exista niciun impediment, la acea dată, pentru emiterea actului, care, astfel a fost emis legal.
Recursurile nu sunt întemeiate.
Motivele invocate vor fi analizate împreună, cele trei recursuri, în principal, cuprinzând aceleași considerente.
Prin referirile la procedura și dispozițiile Legii nr. 29/1990, recurentele susțin, esențial că cererea privind constatarea nulității certificatului de atestare a dreptului de proprietate nu poate fi solicitată în acest cadru procesual pe calea dreptului comun.
Dar, sub acest aspect, este de observat că această chestiune de drept și de fapt rezolvată în primul ciclu procesual, prin Decizia civilă nr. 4570/2001 a Curții Supreme de Justiție, de admitere a recursului și casare cu trimitere spre rejudecare, printre altele, stabilindu-se și asupra competenței materiale în ce privește cererea de care se face vorbire.
Așadar, mai departe, prezenta judecată este ținută de cele stabilite astfel, sub acest aspect, referirile din recurs în ce privește nerealizarea procedurii prevăzute de legea contenciosului administrativ, rămânând fără semnificație.
Celelalte chestiuni invocate de actul procedural, sunt deasemeni nefondate.
Astfel, instanța de apel, a apreciat corect că, în primă instanță, SC D. SRL a fost introdusă în cauză, ca pârâtă, cu respectarea dispozițiilor procedurale.
în acest sens, este de observat, raportat la cele invocate în recurs că citarea pârâtei-recurente, introdusă în cauză, urmare invocării de către reclamant a nevalabilității contractului de vânzare-cumpărare, s-a făcut legal și cu respectarea prevederilor art. 89 C. proc. civ.
Este adevărat că, raportat la dispozițiile art. 114 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., citația care nu a fost înmânată părții cu cel puțin 15 zile înainte de termenul de judecată fixat însă această împrejurare nu poate duce la concluzia privind nulitatea actului de procedură în condițiile art. 105 alin. (2), aceasta întrucât, nimic nu împiedică partea să se prezinte în instanță și, eventual, să facă uz de prevederile art. 89 alin. (2) teza a II, potrivit cărora era în drept să ceară amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea și a formula astfel, orice alte cereri pe care le găsea de cuviință, inclusiv cererea de chemare în garanție.
în ce privește criticile de chemare în garanție, formulate în apel, hotărârea cuprinde motivele pe care se sprijină, chiar dacă acestea se rezumă la faptul că în opinia instanței, partea a mai susținut în dezbaterea în fond aceste cereri.
Tocmai de aceea, trebuie reținut că astfel nu a avut loc o soluționare pe fond a celor două cereri de chemare în garanție ci, dimpotrivă acestea nu au făcut obiect de judecată. De altfel, ele erau inadmisibile în această fază de judecată în raport de prevederile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.
Cu atât mai mult, în recurs, cu referire la cele solicitate în acest sens, nu s-ar putea dispune, pentru cele deja reținute pe fond asupra a acestora, cererile respective putând face eventual, obiect de judecată separată.
în ce privește fondului litigiului, sub aspect probator, instanța de apel, confirmând astfel sentința a apreciat desigur asupra tuturor probelor administrate, încheierile asupra deciziei Consiliului de miniștrii 4.1307/1948, de care se face vorbire și care, de altfel, cuprinde numai lista imobilelor preluate de stat în temeiul Legii nr. 119/1948.
în acest cadru, este nefondată susținerea că, în ce privește titlul statului, reclamanții nu au răsturnat prezumția instituită de Legea nr. 10/2001, de preluare cu titlu valabil, în primul rând pentru că, potrivit art. 2 lit. a) din lege, preluarea este nicicum abuzivă, iar potrivit dreptului comun, sub incidența căruia a fost promovată acțiunea, art. 480 C. civ., nu s-a făcut dovada despăgubirii reclamanților în schimbul naționalizării, așa cum concret au apreciat instanțele.
Contrar celor susținute, din acest punct de vedere, în adevăr, nu reclamanții erau cei care trebuiau să facă dovada contrară a acestui fapt.
Astfel, instanțele s-au pronunțat și în considerarea titlurilor de proprietate deținute de pârâtele recurate, prin anularea justificată a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis pentru pârâta SC S. SA Alexandria și prin aprecierea făcută asupra contractului de vânzare-cumpărare încheiat de aceasta cu pârâta SC D. SRL în sensul că, nu poate fi opus reclamanților, date fiind împrejurările în care a fost încheiat.
Față de cele arătate, în temeiul prevederilor art. 312 C. proc. civ., recursurile au fost respinse.
| ← ICCJ. Decizia nr. 169/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 128/2005. Civil → |
|---|
