ICCJ. Decizia nr. 4134/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 878/2003, reclamanta D.G.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor restituirea în natură sau echivalent a terenului în suprafață de 660 mp situat în Eforie Nord, lot 174 precum și a terenului în suprafață de 392,40 mp situat în Constanța, lot 30, careu 362, și anularea actelor de înstrăinare.
în drept și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1 și următoarele din Legea nr. 10/2001 (modificată) pe dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, art. 20 alin. (2) și art. 21 din Constituția României.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că terenul din Constanța a fost dobândit de tatăl său V.V. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentic încheiat cu Primăria Orașului Constanța, transcris sub nr. 4401/1924 la Grefa Tribunalului Constanța.
Referitor la terenul din Eforie Nord, a arătat că acesta a fost dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare autentic încheiat cu Eforia Spitalelor Civile din București, transcris sub nr. 4127 din 17 noiembrie 1928 la Grefa Tribunalului Constanța, preluat abuziv, fără titlu valabil de către Statul Român.
Calitatea de moștenitoare a reclamantei rezultă din certificatul de moștenitor nr. 509/1964 eliberat de notariatul de Stat cât și din certificatul de moștenitor suplimentar, având numărul 1171 din 8 noiembrie 1973.
La termenul de judecată din data de 15 mai 2003, reclamanta și-a modificat cererea chemând în judecată, în calitate de pârâți, Primăria Constanța și Consiliul Local Eforie, iar la termenul din 20 noiembrie 2003, a renunțat la capătul de cerere având ca obiect anularea actelor de înstrăinare.
Din oficiu, la termenul de judecată din data de 15 ianuarie 2004, instanța a invocat excepția prematurității cererii.
Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 46 din 15 ianuarie 2004, a respins acțiunea reclamantei ca prematur formulată, cu motivarea că, în cauză nu a fost emisă o decizie sau după caz o dispoziție de către unitatea deținătoare a imobilelor.
Soluția tribunalului a fost confirmată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, care, prin decizia nr. 571/C/din 26 mai 2004, a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Pentru a decide astfel, a reținut, în esență, că nici unul din textele Legii nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea de a ataca în justiție un alt act decât decizia sau dispoziția prevăzută de art. 23 alin. (1) și nici refuzul sau întârzierea de a răspunde a unității deținătoare, sesizată cu notificarea, după cum legea nu prevede sancțiuni în cazul nerespectării termenului prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Singura dispoziție cu caracter general sancționator este cea prevăzută de art. 41 din lege, potrivit căreia încălcarea dispozițiilor prezentei legi atrage după caz răspunderea disciplinară, administrativă, civilă sau penală.
A mai constatat că, reclamanta a indicat ca temei de drept, printre altele, dispozițiile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, adică tocmai textele de lege care reglementează contestația pe cale judecătorească a actelor emise de unitățile deținătoare.
Cum în cauza dedusă judecății un asemenea act (decizie sau dispoziție) nu fusese emis, rezultă că această cerere este lipsită de obiect sub aspect juridic, întrucât nu poate fi contestat un act care nu a fost emis, iar potrivit textelor de lege sus menționate, numai un asemenea act poate fi contestat și poate face obiectul controlului judecătoresc.
împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat recursul de față, considerând că prin soluția adoptată s-a dat o interpretare greșită prevederilor art. 24 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, și că argumentele invocate cu privire la prematuritatea acțiunii în justiție, condiționează accesul la justiție de emiterea unei decizii sau după caz dispoziții motivate de către unitatea deținătoare, ceea ce încalcă în mod flagrant art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Recursul este fondat.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
în conformitate cu art. 24 alin. (1) din lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, unitatea deținătoare este obligată, în termenul prevăzut în articolul menționat, ca prin decizie sau după caz prin dispoziție, să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.
în raport cu prevederile legale citate, rezultă că termenul, în care unitatea deținătoare este obligată să răspundă la notificări, este imperativ și nu un termen de recomandare.
Altfel, s-ar ajunge ca acest termen să se transforme într-unul sine die, titularul dreptului fiind în imposibilitate de a și-l exercita, ignorându-se dreptul la reparații.
Soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, ca prematură, este greșită, în situația în care la data introducerii acțiunii, 17 martie 2003, termenul de 60 zile expirase, întrucât reclamanta a notificat Primăria Constanța în data de 30 iulie 2001, prin intermediul executorului judecătoresc S.C.A. atât pentru terenul din Constanța cât și pentru cel din Eforie.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat restituirea în natură sau prin echivalent, a terenului în suprafața de 392, 40 mp situat în Constanța, lotul 30, careu 362, și a terenului în suprafață de 660 mp situat în Eforie Nord, lot 174, de unde rezultă că, cererea astfel formulată, este o contestație împotriva refuzului tacit de restituire în natură, partea solicitând pe această cale, obligarea pârâților la restituirea în natură a terenurilor.
în consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) în referire la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantă a fost admis, a fost casată decizia civilă nr. 571/C din 26 mai 2004, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță.
Instanța de apel, va analiza pe fond cererea de restituire a celor două terenuri, fiind de necontestat refuzul de a răspunde la notificările adresate de către reclamantă, ceea ce echivalează cu lipsa unei rezolvări.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4169/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4132/2005. Civil → |
|---|
