ICCJ. Decizia nr. 418/2005. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la 5 aprilie 2002, reclamantele S.C.E. și P.D. au solicitat, în contradictoriu cu SC M. SA Ploiești și A.P.A.P.S., să se constate dreptul lor de proprietate, în cote-părți de 1 fiecare, asupra imobilului situat în Ploiești, cu obligarea pârâtelor la restituirea în deplină proprietate și liniștită folosință a imobilului respectiv, urmând a se dispune suspendarea procedurilor de vânzare a acestuia inițiate de pârâta A.P.A.P.S., licitația acțiunilor având termen la 18 aprilie 2002.
în motivarea cererii, reclamantele au arătat că imobilul în litigiu, compus din teren în suprafață de 1757 mp și două clădiri, a fost proprietatea autorului lor G.M.(fosta Fabrică de Țesături R.), fiind naționalizat în baza Legii nr. 119/1948. S-a mai arătat că, în prezent, imobilul se află în proprietatea SC M. SA Ploiești, societate comercială cu capital majoritar de stat, și că, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 10/2001 au solicitat, prin notificări adresate celor două pârâte, restituirea în natură.
Reclamantele și-au completat acțiunea solicitând instituirea unui sechestru judiciar asupra imobilului, pe motiv că acesta a fost, în mod abuziv, scos la privatizare prin licitație.
La termenul din 10 mai 2002, reclamantele au depus o completare-precizare a cererii formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, solicitând anularea dispoziției nr. 542 din 16 aprilie 2002 emisă de SC M. SA Ploiești, după introducerea acțiunii, cu obligarea pârâtelor la restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Tribunalul Prahova, secția civilă, prin sentința nr. 274 din 12 iunie 2002, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a A.P.A.P.S.; a admis în parte contestația constatând că reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în cote de 1 fiecare, corespunzător valorii imobilului situat în Ploiești, de la A.P.A.P.S.; a anulat dispoziția nr. 542/2002; a respins capătul de cerere privind restituirea în natură și cererea de instituire a sechestrului judiciar, ca neîntemeiat; a respins cererea privind suspendarea procedurilor de vânzare a imobilului, ca rămasă fără obiect.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorului reclamantelor și că face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv de stat, prevăzute în art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001.
S-a mai reținut că, în prezent, restituirea în natură nu este posibilă, ca urmare a privatizării SC M. SA, iar în raport cu dispozițiile art. 24 alin. (1), (7), și (8) din Legea nr. 10/2001 reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, în cote de 1 fiecare, corespunzător valorii imobilului în litigiu, de la A.P.A.P.S.
Cu privire la cererea de suspendare a procedurii de vânzare a imobilului s-a reținut că la data de 18 aprilie 2002 a avut loc licitația organizată pentru vânzarea pachetului de acțiuni deținut de A.P.A.P.S., iar cererea de instituire a sechestrului judiciar a fost respinsă întrucât în cauză nu sunt îndeplinite prevederile art. 598 - 600 C. proc. civ.
împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamantele, precum și pârâta A.P.A.P.S.
Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 100 din 26 septembrie 2002, a respins apelurile, ca nefondate, reținând, în esență, că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a legii.
Reclamantele S.C.E. și P.D. , precum și pârâta A.P.A.P.S. au declarat recurs împotriva acestei decizii.
Reclamantele și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând, în esență, că deși instanța a reținut corect situația de fapt, a făcut o greșită aplicare a legii (art. 20 și art. 27 din Legea nr. 10/2001) ceea ce a condus la o concluzie eronată.
în recursul său pârâta A.P.A.P.S. a susținut, invocând prevederile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., că instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut. Astfel, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat exclusiv restituirea în natură a imobilului, iar instanța a acordat despăgubiri prin echivalent, ignorând dispozițiile art. 27 alin. (1), art. 28 alin. (1) și art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. A mai susținut pârâta că pentru a putea beneficia de măsuri reparatorii, reclamantele trebuiau să notifice în acest sens unitatea deținătoare.
Recursul declarat de reclamante este întemeiat.
Imobilul situat în Ploiești, fosta fabrică de țesături R., a fost naționalizat în temeiul Legii nr. 119/1948 astfel că, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv de stat.
în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, imobilele, terenuri și construcții, preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi (14 februarie 2001) de o regie autonomă, o societate sau o companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.
Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 arată la pct. 20.1 că prevederea alin. (1) al art. 20 din lege statuează indisponibilizarea imobilelor restituibile pe calea prevăzută de lege cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze imobilul respectiv către alte persoane decât cele îndreptățite potrivit legii.
Potrivit acelorași norme, indisponibilizarea operează începând cu data de 14 februarie 2001 chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară (în speță la 11 mai 2001) și are drept scop primordial îndeplinirea obligației de restituire în natură către adevăratul proprietar; restituirea în natură este obligatorie în cazul în care unitatea deținătoare este, printre altele, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar.
Astfel că, în speță, dreptul reclamantelor la restituirea în natură a imobilului s-a născut încă de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. De la aceeași dată unitatea deținătoare, SC M. SA societate cu capital majoritar de stat, avea obligația de a indisponibiliza imobilul preluat abuziv.
Este adevărat că normele metodologice precizează că nu au obligația restituirii în natură societățile comerciale privatizate integral care au dobândit astfel de bunuri după privatizare, dacă sunt dobânditori de bună-credință.
în speță, însă, privatizarea unității deținătoare a imobilului în litigiu a avut loc la 7 mai 2002, adică după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 și când procesul inițiat de reclamante era deja pe rolul instanței judecătorești.
Schimbarea structurii acționariatului la SC M. SA nu are relevanță în ceea ce privește obligația de restituire în natură a imobilului, atât timp cât acesta are statutul de bun indisponibilizat încă din 14 februarie 2001, în scopul primordial de a fi restituit în natură persoanelor îndreptățite, adică reclamantelor ca moștenitoare ale fostului proprietar M.G.
Singurele care potrivit dispozițiilor legii menționate nu pot fi obligate să restituie în natură imobile preluate cu titlu valabil sunt societățile comerciale deja privatizate la data de 14 februarie 2001 (art. 27 din Legea nr. 10/2001).
în consecință, având în vedere situația de fapt și dispozițiile legale anterior menționate, se reține că greșit instanța de fond a respins cererea de restituire în natură a imobilului constatând că reclamantele au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, soluție menținută și în apel.
Față de cele ce preced recursul a fost admis, au fost casate hotărârile pronunțate în cauză, iar pe fond a fost admisă contestația în sensul obligării unității deținătoare la restituirea în natură a imobilului în litigiu către reclamante.
Pentru considerentele arătate cu ocazia analizării recursului reclamantelor, recursul pârâtei A.P.A.P.S. apare ca nefondat și a fost respins ca atare.
Dealtfel, nu mai prezintă relevanță motivele invocate de pârâtă atât timp cât instanța de recurs a reformat hotărârea instanței de fond, astfel cum s-a arătat mai sus.
| ← ICCJ. Decizia nr. 415/2005. Civil | ICCJ. Decizia nr. 424/2005. Civil → |
|---|
