ICCJ. Decizia nr. 5154/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin contestația înregistrată la 8 martie 2004, reclamanții D.N. și D.S.Ș. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanța ca prin hotărârea ce se va da să se dispună anularea dispoziției nr. 158 din 28 ianuarie 2004 emisă de pârât și obligarea acestuia la restituire în natură a terenului situat în stațiunea Mamaia, în suprafață de 398,25 mp.
în subsidiar reclamanții au solicitat instanței ca în situația în care terenul este afectat de detalii de sistematizare, să fie obligat pârâtul la un schimb de terenuri într-o zonă similară sau la plata echivalentului bănesc al imobilului în sumă de 150.000 dolari SUA.
în drept au fost invocate prevederile art. 24 alin. (7) și urm. din Legea 10/2001.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că terenul în litigiu a fost în proprietatea bunicului acestora, D.G., care l-a dobândit în baza actului de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 4922/1937.
S-a mai susținut că imobilul nu a intrat în mod valabil în proprietatea statului, iar decizia nr. 22043/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Orașului Constanța nu putea avea ca efect desființarea contractelor de vânzare-cumpărare referitoare la terenurile de pe plaja Mamaia.
Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 1354 din 10 noiembrie 2004 a admis acțiunea reclamanților, a anulat dispoziția nr. 158 din 28 ianuarie 2004 a Primarului Municipiului Constanța și a obligat pârâtul să restituie reclamanților în natură terenul în litigiu.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că reclamanții au probat calitatea de moștenitori legali de gradul II ai defunctului D.G. și dreptul de proprietate al acestuia asupra terenului în litigiu, care face parte din suprafața cedată Primăriei Municipiului Constanța în anul 1905 de către Ministerul Agriculturilor și Domeniilor, în zona Mamaia, și asupra căreia Autoritatea Locală a dispus prin vânzare, cu condiția ca beneficiarii actelor de înstrăinare să construiască în termen de 4 ani.
Prin decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958, Comitetul Popular al orașului Constanța a declarat desființate și reziliate de plin drept actele de vânzare de loturi de pe plaja Mamaia pentru nerespectarea clauzelor prevăzute în actele normative și în contractele de vânzare-cumpărare, atât cu privire la neplata prețului, cât și cu privire la neefectuarea construcțiilor în termenele fixate.
Instanța de fond a apreciat că o asemenea sancțiune nu putea opera, câtă vreme părțile nu au convenit asupra incidenței unui pact comisoriu de gradul IV.
Constatând că terenul nu este afectat de lucrări de interes public și nu este ocupat de construcții, cu aplicarea dispozițiilor art. 7 din Legea 10/2001, instanța de fond a obligat Primarul Municipiului Constanța la restituirea terenului în litigiu către reclamanți.
în termen legal, Primarul Municipiului Constanța a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 1353 din 10 noiembrie 2004 a Tribunalului Constanța.
Apelantul a adus critici cu privire la nelegalitatea și netemeinicia hotărârii dată de instanța de fond arătând că s-a făcut o greșită aplicare a legii și au fost ignorate probatoriile administrate.
în motivare s-a susținut, în esență că reclamanții nu au făcut dovada calității de persoane îndreptățite, că rezilierea contractului a intervenit ca urmare a convenției părților contractante și că dreptul de proprietate asupra terenului nu s-a transmis niciodată în mod valabil în patrimoniul cumpărătorilor.
Prin decizia civilă nr. 284/C din 2 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Constanța s-a admis apelul pârâtului Primarul Municipiului Constanța, a fost schimbată în tot sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii ca nefondată, fiind obligați intimații la plata cheltuielilor de judecată.
Instanța de apel a reținut că terenul în litigiu a fost cumpărat de către autorul reclamanților de la Primăria Constanța și făcea parte din categoria terenurilor înstrăinate conform deciziei nr. 25 din 30 decembrie 1905 a Primăriei Constanța, care a prevăzut obligația cumpărătorilor de a construii în termen de 4 ani de la încheierea contractului de vânzare, iar în caz contrar terenul, deși plătit rămâne fără somațiune sau judecată și fără nici un drept de despăgubire pentru cumpărător în proprietatea comunei .
Așadar instanța de apel a apreciat că în speță părțile se află în prezența unui pact comisoriu de gradul IV care are drept efect desființarea necondiționată a contractului de îndată ce a expirat termenul de executare fără ca obligația să fi fost dusă la îndeplinire.
împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanții întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Recurenții au arătat în motivare că instanța de apel a reținut greșit raportul juridic dedus judecății și a apreciat în mod eronat probatoriile cu înscrisuri administrate în cauză, astfel că a pronunțat o hotărâre vădit netemeinică și nelegală.
S-a mai arătat că existența unui pact comisoriu ar fi trebuit să fie probată de către intimatul pârât cu extras din contractul de vânzare-cumpărare și că decizia nr. 22043 din 1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Orașului Constanța, este un act administrativ cu caracter general care nu se referă în mod special la contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu autorul reclamanților.
Recursul este nefondat.
Pactele comisorii reprezintă clauze contractuale exprese referitoare la rezoluțiune, prin care se derogă de la prevederile art. 1021 C. civ., care consacră caracterul juridic al rezoluțiunii și care urmăresc să reducă sau să înlăture rolul instanțelor judecătorești în pronunțarea rezoluțiunii contractelor.
în speță s-a reținut că părțile au prevăzut desființarea de plin drept a contractului în cazul neexecutării obligațiilor asumate de cumpărător fără îndeplinirea nici unei formalități și fără curs de judecată potrivit voinței exprimată a părților, deci sancțiunea rezoluțiunii intervine indiferent de natura fortuită a neexecutării sau culpa cumpărătorului.
Din materialul probator rezultă că recurenții reclamanți au confirmat inserarea în cuprinsul contractului a unui pact comisoriu, contestate fiind doar efectele acestuia prin invocarea unui pact de gradul III care ar impune aprecierea instanței de judecată asupra posibilității pronunțării rezoluțiunii.
Cu privire la această critică, instanța nu o poate reține atâta vreme cât reclamanții nu au făcut dovada că în contractul de vânzare-cumpărare s-a făcut distincție între cauzele culpabile sau fortuite care pot avea drept consecință neexecutarea obligației de a construi, obligație asumată de cumpărător.
Față de cele ce preced, criticile recurenților sunt nefondate considerent pentru care în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul a fost respins ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5147/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5149/2006. Civil → |
|---|
