ICCJ. Decizia nr. 6105/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 114/2005, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată contestația precizată, formulată de contestatoarea C.I.Ș., în contradictoriu cu Primăria Municipiului București.
Pentru a da această soluție, prima instanță a reținut că din vânzările succesive invocate în cauză, intervenite în anul 1935 și 1936, nu rezultă cu claritate bunul imobil individualizat asupra căruia Ț.I. a dobândit dreptul de proprietate, deoarece, inițial a dobândit un drept de proprietate indiviz, apoi fracțiuni din alte drepturi indivize, fără a se putea cunoaște exact întinderea ideală și abstractă a dreptului său de proprietate, iar pe de altă parte, bunul imobil individual determinat asupra căruia poartă dreptul de proprietate.
S-a considerat că nu a fost dovedit de către contestatoare dreptul de proprietate al autorului său cu atât mai mult cu cât nu a demonstrat nici identitatea imobilului a cărui restituire o solicită, de vreme ce în înscrisurile prezentate este vorba despre imobilul din șoseaua V. nr. 32, iar în certificatul de moștenitor nr. 241/1970 se face doar dovada calității de moștenitor, iar nu a vreunui drept real, se face referire la imobilul situat în București, b-dul M., compus din teren în suprafață de 642 mp și construcție, iar prin notificare s-a solicitat restituirea imobilului situat în București, b-dul B..
Contestatoarea a declarat apel împotriva acestei sentințe.
Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 758/A din 30 noiembrie 2005 a admis apelul, a schimbat în tot sentința, a admis contestația formulată de contestatoare, a anulat dispoziția Primarului general nr. 2565 din 25 februarie 2004 și a obligat pârâta să restituie în natură reclamantei cota de 3/16 din imobilul situat în b-dul B., București, compus din construcție și teren în suprafață totală de 642 mp
Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că, prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 12907/1936, contestatoarea a probat că I.P. a vândut tatălui său, I.Ț. și lui M.Ț. 3 parcele în str. V., ulterior M.Ț. vânzând drepturile sale indivize către I.Ț., care, astfel, a devenit unic proprietar al imobilului.
în ceea ce privește dreptul de proprietate, instanța de apel a reținut că la dosarul de fond contestatoarea a depus acte doveditoare în sensul dispozițiilor art. 22 alin. (1) lit. a) și c) din H.G. nr. 493/2003, respectiv acte juridice translative de proprietate (act de vânzare-cumpărare) care atestă deținerea proprietății de către autorul său, acte care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă (decizia nr. 2383/1982 de preluare a imobilului în litigiu de la contestatoare, în baza Decretului nr. 223/1974), fiind fondată critica adusă hotărârii de fond sub acest aspect.
Referitor la identitatea imobilului, din actele depuse la dosar (adresa Direcției Venituri Buget Local sector 2, certificatul de moștenitor nr. 241/1970 și decizia nr. 2383/1982 a CPMB) rezultă cu precizie că B-dul B. nr. 98 a purtat anterior denumirea B-dul M. nr. 98, respectiv Șoseaua V. nr. 32, aspect confirmat și de raportul de expertiză contabilă topografică, efectuat în apel, care a identificat imobilul în litigiu.
S-a reținut că imobilul nu a fost înstrăinat de stat către o terță persoană și că preluarea în baza Decretului nr. 223/1974, fără plată, a fost abuzivă.
Pârâtul Municipiul București, prin Primarul general a declarat recurs împotriva acestei decizii, invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și susținând că a respins notificarea prin care reclamanta a cerut cota de 3/16 din imobilul situat în B-dul B. nr. 98, ce i-a fost confiscată abuziv, întrucât nu a făcut dovada dreptului de proprietate și nici a calității de moștenitor.
A mai susținut recurentul că actele doveditoare se puteau depune de către reclamantă, numai dacă recurenta, în calitate de unitate deținătoare, i-ar fi comunicat acesteia că "emiterea dispoziției de restituire este condiționată de depunerea actelor solicitate".
Criticile exprimate sunt nefondate.
Din culpa recurentului notificarea a fost soluționată după 2 ani și jumătate, fără să i se comunice reclamantei faptul că s-a considerat că actele depuse sunt insuficiente.
Cu atât mai mult cu cât, chiar prin notificare, reclamanta a precizat că "în cazul în care mai este necesar vreun act să i se comunice".
De altfel, așa cum s-a reținut, reclamanta a revenit și a mai trimis un set de acte la 4 februarie 2004, tot fără a primi vreun răspuns de la Primărie.
Or, recurenta nu și-a respectat obligația prevăzută de Legea nr. 10/2001 de a invita reclamanta să-și susțină notificarea.
Criticile formulate, fiind neîntemeiate, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5982/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6113/2006. Civil → |
|---|
