ICCJ. Decizia nr. 3426/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 2 iunie 2005 reclamantul B.D.D. a chemat în judecată pe pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-1 oblige pe pârât la plata de daune materiale, constând în salariul care i s-ar fi cuvenit pe perioada în care a fost arestat pe nedrept, precum și la plata sumei de 50 000 Euro, daune morale pentru atingerea adusă drepturilor sale nepatrimoniale.
Prin sentința civilă nr. 965 din 28 aprilie 2006 Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârât și, totodată, a respins acțiunea reclamantului ca nefondată.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:
Pentru acțiunile întemeiate pe dispozițiile art. 504-505 C. proc. pen. legiuitorul a prevăzut un termen de formulare de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare.
Decizia penală nr. 694 din 19 iunie 1998 a Tribunalului Constanța, prin care s-a dispus achitarea inculpaților, inclusiv a reclamantului, nu a fost comunicată acestuia, iar reclamantul nu a fost citat la judecarea apelului.
Cum reclamantul a intrat în posesia deciziei penale la data de 15 octombrie 2004, cererea de chemare în judecată pentru plata de despăgubiri apare ca fiind formulată în termenul legal.
Pe fond, tribunalul a reținut că cererea reclamantului nu întrunește condițiile art. 504-505 C. proc. pen., deoarece achitarea acestuia s-a dispus pentru motivul că fapta săvârșită de el nu întrunește gradul de pericol social al unei infracțiuni, și nu pentru că fapta nu există sau nu a fost săvârșită de reclamant.
Prin urmare, nu se poate reține că în cauză a avut loc o reținere sau o arestare pe nedrept, care să dea posibilitatea reclamantului să solicite obligarea statului la plata de daune.
Prin decizia civilă nr. 359 din 29 noiembrie 2006, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamant, a schimbat sentința, a admis în parte acțiunea și 1-a obligat pe pârât la plata sumei de 2000 RON cu titlul de daune către reclamant, precum și la plata sumei de 200 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut următoarele:
Curtea Constituțională a statuat prin decizia nr. 45/1998 că dispozițiile art. 504 alin. (1)-(2) C. proc. pen. sunt neconstituționale în măsura în care limitează răspunderea statului la ipotezele achitării condamnatului pentru că nu a săvârșit fapta imputată ori pentru că fapta nu există, precum și în măsura în care limitează răspunderea față de persoana față de care s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost scoasă de sub urmărire penală sau a fost achitată pentru aceleași motive limitate.
în cauză, reclamantul a fost judecat și condamnat prin sentința penală nr. 3446 din 5 noiembrie 1997 a Judecătoriei Constanța, pentru comiterea infracțiunii de furt calificat în dauna avutului privat, la o pedeapsă privativă de libertate de un an și interzicerea unor drepturi prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
La data de 16 ianuarie 1998 reclamantul a fost încarcerat în baza mandatului de arestare, iar la data de 23 iulie 1998 a fost eliberat ca urmare a achitării dispuse în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) cu referire la art. 10 lit. b) C. proc. pen., prin decizia penală nr. 694/1998 a Tribunalului Constanța.
în atare condiții, curtea de apel a reținut că s-a săvârșit o eroare judiciară, reclamantul fiind privat de libertate aproximativ 7 luni, după care a fost achitat, drept pentru care reclamantului i se cuvine o reparație echitabilă pentru prejudiciul moral și material suferit.
Referitor la prejudiciul material, curtea de apel a reținut că, la data arestării, reclamantul era angajat în funcția de conducător auto și avea un salariu de aproximativ un milion de lei lunar; că, deși reclamantul a susținut că după liberarea din închisoare a încercat să se angajeze și nu a mai reușit, nu a făcut nicio dovadă în acest sens.
în ceea ce privește prejudiciul moral, curtea de apel a arătat că acesta ține de persoana reclamantului, de consecințele negative suferite, de importanța valorilor morale lezate și de intensitatea cu care au fost percepute de către acesta.
Deși reclamantul nu a făcut nici sub acest aspect vreo probă, curtea de apel a decis să acorde reclamantului suma globală de 2000 RON, care, alături de constatarea violării dreptului la libertate al reclamantului, reprezintă în opinia curții o satisfacție echitabilă suficientă.
împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în sensul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii.
în dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul arată că în fața primei instanțe a administrat proba testimonială, precum și proba cu înscrisuri pentru a demonstra că, din cauza cazierului judiciar și a traumei psihice produse de arestarea sa, nu s-a putut angaja nici în perioada în care a fost liberat condiționat și nici ulterior.
în mod greșit instanța de apel reține că reclamantul nu a administrat nicio probă pe acest aspect.
De asemenea, a dovedit că la data arestării era angajat ca șofer profesionist, având un salariu lunar de un milion lei.
în ce privește prejudiciul moral, curtea de apel nu a arătat care sunt motivele pentru care a considerat suma de 2000 RON ca fiind suficientă, în condițiile în care prin privarea de libertate timp de 7 luni s-a adus atingere cinstei, onoarei, reputației reclamantului, fiindu-i provocate totodată suferințe fizice și psihice care nu pot fi cuantificate, dar care trebuie avute în vedere la stabilirea despăgubirilor care i se cuvin.
Intimatul nu a depus la dosar întâmpinare.
Recursul este fondat.
în fața primei instanțe reclamantul a depus la dosar înscrisuri și a solicitat, iar tribunalul a încuviințat proba cu martori, care a și fost administrată în cauză.
Acest material probator nu a fost analizat de către tribunal care, în aplicarea strictă a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., a stabilit că cererea reclamantului nu se încadrează, de plano, în textul de lege menționat, dat fiind motivul pentru care s-a dispus achitarea sa.
Curtea de apel, admițând apelul reclamantului și stabilind în sens contrar că reclamantul este persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, ca fiind victima unei erori judiciare, nu a analizat în niciun fel materialul probator al cauzei, limitându-se să arate că reclamantul nu a administrat dovezi.
Apelul fiind o cale de atac devolutivă permitea însă curții de apel să se pronunțe în temeiul probelor administrate în fața primei instanțe, completate sau nu în faza apelului.
Or, în speță curtea de apel nu a arătat de ce declarațiile martorilor și înscrisurile depuse la dosar de reclamant nu pot servi ca probă a pretențiilor acestuia.
Pe de altă parte, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de reclamant, are două capete de cerere distincte, unul prin care se solicită despăgubiri pentru prejudiciul material, iar celălalt prin care se solicită despăgubiri pentru prejudiciul moral, cu privire la care instanța avea obligația de a se pronunța distinct și de a argumenta corespunzător soluția adoptată.
Referitor la primul capăt de cerere, înalta Curte constată că suma solicitată de reclamant, deși nu a fost precizată, constă în salariul de care a fost privat reclamantul ca urmare a arestării pe nedrept.
Dacă pentru perioada ulterioară liberării din penitenciar, curtea de apel reține că reclamantul nu a dovedit pretențiile, respectiv încercarea sa eșuată de a se reangaja, pentru perioada arestării curtea de apel avea elemente pentru a determina cuantumul despăgubirilor, din moment ce a reținut că reclamantul a fost privat de libertate timp de aproximativ 7 luni, iar salariul pe care acesta îl avea la încadrare era de aproximativ un milion lei lunar.
în fine, deși reține care sunt în general criteriile pe baza cărora se poate determina prejudiciul moral, curtea de apel nu arată în ce fel a aplicat aceste criterii la situația de fapt a reclamantului, atunci când a stabilit că reclamantului nu i se poate acorda suma cerută, aceea de 50 000 Euro, ci numai suma de 2000 RON.
Cum în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor, pentru considerente arătate, decizia curții de apel apare ca fiind nemotivată, iar situația de fapt neclarificată pe deplin, înalta Curte în baza art. 304 pct. 7 C. proc. civ., art. 312 alin. (5) și art. 314 C. proc. civ., a admis recursul, a casat decizia și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.
Cu ocazia rejudecării, pe baza probelor administrate și, eventual, a unor probe noi, curtea de apel se va pronunța distinct asupra celor două capete de cerere referitoare la repararea prejudiciului material și, respectiv, a prejudiciului moral.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3422/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3747/2007. Civil → |
|---|
