ICCJ. Decizia nr. 6191/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6191/200.
Dosar nr. 41/118/2006
Şedinţa publică din 1 octombrie 2007
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 2244 din 14 noiembrie 2006, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea modificată, formulată de reclamanţii G.G., G.M. şi R.S. în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului Constanţa.
A fost obligat pârâtul să emită decizie motivată prin care să fie soluţionată notificarea nr. 2209 din 5 noiembrie 2001, formulată de reclamanţi.
În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul a fost obligat să plătească reclamanţilor suma de 300 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin notificarea nr. 2209 din 5 noiembrie 2001, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului teren în suprafaţă de 1500 mp, situat în municipiul Constanţa, preluat abuziv de la antecesorii lor, notificare la care nu s-a răspuns nici până în prezent.
Faţă de dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pârâta avea obligaţia ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificări, sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 44/C din 5 februarie 2007 a respins apelul declarat de pârât împotriva acestei sentinţe, reţinând că acesta nu a respectat obligaţia stabilită prin art. 23 din Legea nr. 10/2001 de a se pronunţa, în termen de 60 de zile, prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de acordare a măsurilor reparatorii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că procedura administrativă prealabilă are caracter obligatoriu, iar soluţia obligării de a emite decizie este nelegală, deoarece reclamanţii „nu au înţeles să respecte condiţiile art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 10/2001", dosarul administrativ fiind incomplet, nefiind depuse toate înscrisurile necesare prevăzute de lege pentru soluţionarea notificării.
Mai arată că, instanţa de apel a omis în totalitate să analizeze şi a reţinut greşit că persoana notificată a rămas în pasivitate în mod culpabil şi a soluţionat apelul pe baza unor înscrisuri insuficiente care să-i formeze convingerea în sensul soluţiei abordate.
Analizând recursul, în limita criticilor formulate, care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Prin Legea nr. 10/2001 a fost reglementat regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi prin art. 20 - 33 sunt reglementate procedurile de restituire.
În mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, procedura administrativă constituie o primă etapă obligatorie, însă, în prezenta cauză, intimaţii reclamanţi au declanşat această procedură, formulând în termenul prevăzut de lege notificare pentru imobilul a cărui restituire o solicită.
În finalul notificării, există menţiunea că se anexează actele care dovedesc calitatea de proprietari ai bunurilor, respectiv certificatele de moştenitor nr. 340 din 4 noiembrie 1971, nr. 587 din 29 iunie 1981, certificatul de atestare fiscală nr. 74581/1996 prin care se confirmă că autorii reclamanţilor au figurat cu suprafaţa de 1500 mp teren în foaia matricolă, foaia matricolă din care rezultă înscrierea proprietăţii pe numele G.N. şi alte acte referitoare la calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite şi a dreptului de proprietate pretins.
Finalitatea procedurii administrative se realizează prin emiterea dispoziţiei, sau, după caz, a deciziei de către unitatea notificată, iar în prezenta cauză intimaţii reclamanţi nu sunt în culpă pentru nefinalizarea acestei proceduri.
Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe asupra notificării în termen de 60 de zile de la data înregistrării, sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.
Prin lege, sunt stabilite două date de referinţă, pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii notificate de a se pronunţa asupra notificării, însă, în cazul în care persoana îndreptăţită a depus actele pe care le posedă şi arată că nu deţine alte acte, unitatea notificată este obligată să se pronunţe numai pe baza actelor depuse.
Termenul pentru îndeplinirea obligaţiei nu poate fi prorogat fără acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite.
Prorogarea este posibilă numai dacă entitatea obligată să soluţioneze notificarea, în urma analizei actelor doveditoare, deja depuse, comunică notificatorului, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei.
Or, în prezenta cauză, recurentul nu a comunicat intimaţilor în termenul de 60 de zile de la înregistrarea notificării, faptul că documentaţia depusă este insuficientă.
În cauză, reclamanţii, considerându-se persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, au înregistrat notificarea la 5 noiembrie 2001, iar în acţiunea înregistrată la tribunal, au precizat că au depus actele prin care fac dovada calităţii de proprietari ai bunului, a dreptului de proprietate şi a preluării abuzive.
Până la data de 5 octombrie 2006, când reclamanţii s-au adresat justiţiei, unitatea notificată nu a răspuns în nici un mod notificării, încălcând în acest fel obligaţia ce îi revenea, potrivit dispoziţiei legale enunţate mai sus, de a se pronunţa, în termen de 60 de zile, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură a imobilului.
Chiar dacă, prin lege, nu s-a instituit o sancţiune pentru nerespectarea termenului de 60 de zile, unitatea deţinătoare nu poate nesocoti obligaţia ce-i revine.
Cum, unitatea deţinătoare a adoptat în cauză, o atitudine vădită de încălcare a dispoziţiei legale, refuzând o perioadă de aproape 5 ani să se pronunţe asupra cererii de restituire în natură a imobilului, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au hotărât, în mod corect, admiterea acţiunii, aceasta având obligaţia să se pronunţe cu privire la notificare pe baza actelor depuse de reclamanţi.
Astfel, şi recurenta a fost obligată să soluţioneze notificarea în raport de actele depuse de intimaţii reclamanţi prin emiterea unei decizii sau dispoziţii motivate.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de pârât va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanţa împotriva deciziei nr. 44/C din 5 februarie 2007 a Curţii de Apel Constanta, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6195/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6189/2007. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
