ICCJ. Decizia nr. 7611/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7611/200.
Dosar nr. 40798/1/2004
Nr. vechi 18094/2004
Şedinţa publică din 12 noiembrie 2007
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele
Prin cererea înregistrată sub nr. 2124 din 5 aprilie 2002 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta H.J.C. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a solicitat să se constate că imobilul compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 11.613 mp, situat în Bucureşti, a fost preluat abuziv de la autorul său I.P. şi pârâtul să fie obligat să i-1 lase în deplină proprietate şi paşnică posesie.
În motivarea acţiunii s-a arătat că imobilul în litigiu a aparţinut tatălui reclamantei, în baza actului de adjudecare nr. 98 din 26 noiembrie 1941 şi a fost inclus în mod abuziv pe lista anexă a Decretului nr. 92/1950, deşi proprietarul făcea parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată de la naţionalizare, fiind intelectual.
Întrucât reclamantei i-a fost imposibil să clarifice cine este deţinătorul actual al imobilului, a adresat notificarea, în temeiul Legii nr. 10/2001, Primăriei municipiului Bucureşti. Prin adresa nr. 16034 din 7 august 2001, emisă de Consiliul General al Municipiului Bucureşti i s-a comunicat că imobilul nu figurează în evidenţele sale.
La termenul din 15 aprilie 2002, reclamanta a renunţat la primul capăt de cerere şi la 10 iunie 2002 a formulat o cerere de intervenţie forţată, potrivit art. 57 C. proc. civ. a SC E. SA şi a solicitat obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate şi paşnică posesie terenul şi construcţia indicate mai sus şi să se constate nulitatea absolută parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate în favoarea intervenientei.
În motivarea acestei cereri s-a arătat că, prin adresa nr. 2216 din 9 mai 2002, emisă de către intervenientă, s-a comunicat reclamantei că dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu aparţine intervenientei, conform certificatului de atestare a dreptuluidin 16 august 1993.
A mai arătat reclamanta că certificatul menţionat a fost emis cu încălcarea art. 19 şi art. 20 din Legea nr. 15/1990, potrivit cărora pentru emiterea legală a certificatului de atestare a dreptului de proprietate trebuiau îndeplinite două condiţii, şi anume: terenul să se afle în patrimoniul societăţii la data înfiinţării şi să fie necesar desfăşurării activităţii potrivit obiectului de activitate, condiţii neîndeplinite, imobilul fiind abandonat chiar şi la data judecării litigiului.
Intervenienta a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat să se constate că are un drept de proprietate asupra imobilului în litigiu şi a chemat în garanţie A.P.A.P.S. pentru ca în ipoteza în care se va admite cererea reclamantei, chemata în garanţie să fie obligată să restituie valoarea preţului bunului imobil la valoarea de pe piaţa imobiliară.
Prin sentinţa nr. 292 din 1 aprilie 2003, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea principală ca nefondată şi ca lipsite de interes cererile reconvenţională şi de chemare în garanţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada faptului că autorul său era exceptat de la naţionalizare în calitate de intelectual, actul depus la dosare evidenţiind că I.P. era lăcătuş, dar nu a făcut dovezi în acest sens. Mai mult, în urma actului de adjudecare a fost înregistrat în evidenţele fiscale ca proprietar al întreprinderii „S.C.", ale cărei active le-a cumpărat.
Constatând că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind restituirea în natură a imobilului, iar reclamanta nu a solicitat restituirea prin echivalent, instanţa a apreciat că nu se poate substitui voinţei reclamantei pentru a analiza dacă sunt îndeplinite condiţiile restituirii prin echivalent şi eventualele modalităţi de restituire.
Cererea pentru constatarea nulităţii absolute parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate al SC E. SA s-a reţinut ca nefondată, întrucât nu s-a făcut dovada încălcării dispoziţiilor legale la momentul emiterii acestuia, nefăcându-se dovada faptului că bunul nu se afla în patrimoniul societăţii şi că nu era necesar desfăşurării activităţii acesteia.
Nu s-a putut reţine reaua-credinţă a pârâtei la dobândirea imobilului prin cumpărarea acţiunilor, ce constituie capitalul social în care este inclus şi imobilul în cauză, potrivit HG nr. 834/1991, întrucât la momentul respectiv nu era înregistrată pe rolul instanţelor judecătoreşti nicio acţiune în revendicare din partea reclamantei şi nu se formulase nicio cerere de restituire, astfel, cumpărătoarea nu putea cunoaşte eventualele vicii ale titlului vânzătorului, cu atât mai mult, cu cât în oferta de vânzare de acţiuni s-a menţionat că bunul nu este revendicat sau revendicabil.
Cât priveşte cererea reconvenţională şi cererea de chemate în garanţie, având în vedere caracterul subsidiar al acestora faţă de acţiunea principală s-a constatat că interesul în promovarea acestora nu este născut şi actual în raport cu respingerea cererii principale ca nefondată.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta şi intervenienta, invocând excepţii şi formulând şi critici privind fondul cauzei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta intervenienta SC E. SA împotriva sentinţei civile nr. 292 din 1 aprilie 2003 a Tribunalului Bucureşti şi a anulat în parte această hotărâre.
A fost admisă cererea reconvenţională şi s-a constatat că SC E. SA este proprietara imobilului situat în Bucureşti, sector 4.
A fost respins apelul formulat de reclamantă, cât şi excepţiile invocate de intimata A.P.A.P.S., menţinându-se celelalte dispoziţii ale hotărârii, în privinţa cererii principale şi a cererii de chemare în garanţie.
În criticile formulate, reclamanta a susţinut că a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului în litigiu şi a demonstrat că acesta a trecut abuziv în proprietatea statului, prin încălcarea art. II din Decretul nr. 92/1950, tatăl său făcând parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată de la naţionalizare.
De asemenea, a arătat că dintr-o eroare materială, în acţiunea introductivă, s-a consemnat că tatăl reclamantei a fost intelectual, în loc de meseriaş.
Un alt motiv pentru exceptarea de la naţionalizare a arătat că îl constituie împrejurarea că, veniturile autorului său proveneau din muncă, iar faptul că în evidenţele fiscale figura ca proprietar al întreprinderii „S.C." ar fi lipsit de relevanţă, câtă vreme autorul ei era mic meseriaş şi dobândise imobilul prin venituri obţinute din muncă proprie.
A mai susţinut că, instanţa greşit nu a avut în vedere destinaţia imobilului, care nu era de locuinţă, astfel că preluarea s-a făcut cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950, care s-a aplicat în exclusivitate imobilelor cu destinaţie de locuinţă.
Preluarea fără titlu a imobilului conduce la concluzia că titlul de proprietate al autorului să nu a fost desfiinţat niciodată.
Cu privire la certificatul de atestare a cărui anulare s-a solicitat, a susţinut că nu poate fi inclus în categoria actelor translative de proprietate şi că pentru a aprecia asupra valabilităţii lui, era necesară analiza condiţiilor impuse de HG nr. 834/1991.
În fine, a mai arătat că pârâta nu a susţinut şi nici nu a dovedit existenţa pe teren a unor spaţii de producţie ori cel puţin a unor anexe cu caracter funcţional. Dimpotrivă, din conţinutul raportului de expertiză efectuat în cauză a rezultat că terenul este părăsit, iar construcţiile se află într-o stare avansată de degradare.
Pârâta SC E. SA, după prezentarea evoluţiei în timp a situaţiei juridice a imobilului, a criticat hotărârea instanţei de fond pentru că în mod greşit a reţinut că cererea reconvenţională este lipsită de interes în raport de dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Prin întâmpinare, intimata A.P.A.P.S. a invocat excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie a sa, excepţia lipsei calităţii procesuale active a SC E. SA şi a lipsei calităţii procesuale pasive a A.P.A.P.S.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă următoarele:
Analizând cu prioritate excepţiile invocate, prin prisma soluţiei date de prima instanţă cererii de chemare în judecată a apreciat-o ca lipsită de interes.
A avut în vedere că, interesul procesual fiind definit ca folosul practic urmărit prin declanşarea procedurii judiciare, intimata nu ar obţine niciun avantaj din respingerea cererii de chemare în garanţie, ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală ori ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală.
Practic, s-a apreciat că s-ar respinge cererea pentru lipsa altei condiţii de exerciţiu decât cea reţinută de prima instanţă.
Pe de altă parte, excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie s-a învederat că nu poate fi invocată direct în apel, de vreme ce sancţiunea depunerii tardive a cererii de intervenţie, conform art. 135 C. proc. civ., este judecarea separată, afară de cazul în care părţile sunt de acord să se judece împreună. Prin neinvocarea excepţiei tardivităţii, prin întâmpinarea din 10 decembrie 2002, chemata în garanţie este decăzută din dreptul de a mai invoca ulterior această neregularitate procedurală, fiind prezumată că a înţeles să participe la dezlegarea raportului juridic dintre părţi la instanţa sesizată.
Apelul reclamantei s-a reţinut ca neîntemeiat, deoarece aceasta, deşi a dezinvestit instanţa de analiza aspectului privitor la preluarea abuzivă a imobilului în litigiu, a formulat totuşi critici în acest sens.
S-a reţinut că, în respectarea principiului disponibilităţii, instanţa nu mai poate să compare titlurile părţilor şi nici să aprecieze în ce măsură sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care au ca obiect imobilele preluate abuziv.
Pe de altă parte nu s-a dovedit că certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M03 nr. 0406 din 16 august 1993 a fost eliberat cu încălcarea dispoziţiilor art. 19-20 din Legea nr. 15/1990 şi a dispoziţiilor HG nr. 834/1991.
Faptul că prin expertiză s-a concluzionat că pe terenul în litigiu se află construcţii aflate în paragină, s-a apreciat că nu înseamnă că în anul 1993 ele nu au fost necesare pârâtei SC E. SA pentru desfăşurarea activităţii conform obiectului său concret de activitate. întrucât s-a invocat nulitatea unui act juridic, cauza de nulitate trebuia să existe la întocmirea respectivului act. Cu toate acestea s-a dovedit că la data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate, îşi desfăşura activitatea secţia EMARS, care producea antene pentru satelit.
Apelul SC E. SA s-a reţinut ca întemeiat, întrucât cererea formulată are natura unei acţiuni în constatare provocatorie, deoarece reclamanta i-a contestat dreptul de proprietate.
În asemenea condiţii, instanţa a considerat că avea interes în promovarea acţiunii, motiv pentru care, în condiţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., a admis apelul şi a anulat sentinţa în partea privitoare la cererea reconvenţională.
Fiind evocat fondul, s-a reţinut că prin Ordinul nr. 94/1982 al Ministerului Industriei de Maşini, Unelte, Electrotehnică şi Electronică, şcolile profesionale, şcolile de maiştri şi atelierele pentru pregătirea practică din liceele industriale au fost trecute în subordinea întreprinderilor de profil. Prin Ordinul de transfer pentru fonduri fixe nr. 15108 din 8 aprilie 1987 al Ministerului Industriei Electronice s-a transmis în administrarea întreprinderii E. - Liceul Industrial nr. 14, cu următorul fond fix: corp I şi II clădiri în suprafaţă construită de 804,5 mp, inclusiv curtea cu suprafaţă de 742 mp şi ambele corpuri de clădiri.
Întrucât E. a fost o unitate de stat s-a constituit ca societate pe acţiuni în temeiul Legii nr. 15/1990.
La data intrării în vigoare a legii, imobilul în litigiu se afla în administrarea apelantei, astfel că, în condiţiile art. 20 alin. (29 din legea precizată, a devenit proprietatea acesteia.
La data reorganizării, în capitalul social a fost introdusă numai valoarea construcţiilor, terenul fiind inclus ulterior, aşa cum rezultă din procesul - verbal, încheiat la 14 mai 1993 de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, aspecte pentru care în temeiul art. 111 s-a constatat că intervenienta este proprietara imobilului în litigiu.
De asemenea, instanţa de apel a reţinut că reclamanta are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent conform art. 27 din Legea nr. 10/2001, nefiind însă formulată o cerere în acest sens.
În ceea ce priveşte soluţia dată cererii reconvenţionale, s-a apreciat că se impune menţinerea sentinţei referitor la rezolvarea pe care a primit-o cererea de chemare în garanţie.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamanta H.J.C., care a solicitat admiterea lui, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului declarat de ea împotriva hotărârii instanţei de fond şi respingerea apelului formulat de pârâta SC E. SA.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta reclamantă reiterează de fapt criticile din apel, invocând în esenţă că a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său asupra imobilului în litigiu, cât şi a trecerii abuzive în proprietatea statului prin încălcarea Decretului nr. 92/1950 - art. II, în condiţiile în care tatăl său făcea parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată de la naţionalizare, fiind simplu meseriaş (lăcătuş), care şi-a dobândit imobilul în anul 1941 cu venituri ce proveneau din muncă proprie. În acest sens, a invocat Brevetul de meserii, eliberat în anul 1943, unde autorul recurentei era menţionat ca lăcătuş, meserie exceptată de la naţionalizare.
Mai arată că, din eroare în loc de meseriaş, în acţiune s-a consemnat a fi intelectual, astfel că niciodată titlul de proprietate nu a fost desfiinţat, preluarea fiind fără titlu, iar prin compararea titlurilor, titlul său este preferabil.
O a doua critică vizează aplicarea greşită a art. 46 din Legea nr. 10/2001 cu privire la actele de înstrăinare în procesul de privatizare.
Se mai susţine că certificatul de atestare a cărui anulare s-a solicitat nu poate fi inclus în categoria actelor translative de proprietate, situaţie în care era necesară analiza condiţiilor impuse de HG nr. 834/1991 pentru a aprecia asupra valabilităţii acestuia.
Mai arată recurenta că, nu s-au făcut dovezi cu privire la situaţia terenului la data atestării, dacă era necesar desfăşurării activităţii conform obiectului de activitate al societăţii, cerinţă ce rezultă din formularea legii şi constituie o condiţie indispensabilă pentru obţinerea certificatului de atestare a dreptului de proprietate.
Mai mult decât atât, se arată că, potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în cauză, terenul este părăsit, iar construcţiile de pe el sunt într-o avansată stare de degradare.
Recursul este nefondat.
Fără a trece la analiza primului motiv de recurs, trebuie avut în vedere că recurenta reclamantă, deşi a dezinvestit instanţa cu privire la capătul de cerere privitor la preluarea abuzivă a imobilului în litigiu, a formulat totuşi critici, atât în apel, cât şi în recurs, dar, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, în respectarea principiului disponibilităţii, instanţa nu mai are putinţa să compare titlurile părţilor şi nici să aprecieze măsura în care ar fi aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 ce vizează imobilele preluate abuziv.
Sub acest aspect, nici controlul judiciar pe calea recursului nu mai poate fi exercitat.
În ceea ce priveşte invocarea art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se va avea în vedere că, potrivit actelor din dosar, terenul în litigiu se afla în patrimoniul intimatei încă din anul 1987, întrucât clădirile construite pe el erau necesare pentru desfăşurarea activităţilor didactice, respectiv ateliere şcolare, care reprezentau secţii de producţie, unde elevii făceau practică, fiind transferate intimatei pârâte conform procesului-verbal de predare-primire din 11 aprilie 1987.
La data emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru terenul situat în (în litigiu) pe teren existau clădiri în care se desfăşura activitate productivă, conform obiectului de activitate al intimatei (împrejurări confirmate prin procesul-verbal încheiat la 14 mai 1993, cu ocazia recepţiei unei lucrări şi anexa 2 a certificatului de atestare a dreptului de proprietate, vizată de Compartimentul pentru Urbanism şi Amenajarea Teritoriului şi Oficiul de cadastru şi Organizarea Teritoriului, cu menţiunea că este „necesară desfăşurării obiectului de activitate suprafaţa de 1.595 mp" - activitate desfăşurată de Secţia Antene Satelit).
Această împrejurare este reţinută corect de către instanţa de apel, în sensul că în imobilul în litigiu îşi desfăşura activitatea la momentul emiterii certificatului de atestare, Secţia EMARS pentru care, la data de 5 iunie 1992 Consiliul de Administraţie a hotărât să-şi păstreze întregul personal. Deoarece avea perfectate contracte de vânzare-cumpărare, pe baza cărora se permitea menţinerea acestuia, la 3 decembrie 1993 secţia avea angajate 50 de persoane, contracte în valoare de 150000000 lei, şi în aceeaşi perioadă a solicitat Consiliului Directorilor Executivi aprobarea amenajărilor necesare obţinerii autorizaţiei de funcţionare.
Nu s-a dovedit în cauză că certificatul de atestare a dreptului de proprietate s-a eliberat cu încălcarea dispoziţiilor art. 19-20 din Legea nr. 15/1990 şi a dispoziţiilor HG nr. 834/1991.
Concluzionând cu privire la această critică, corect a reţinut instanţa de apel că, prin raportul de expertiză întocmit în cauză s-a evidenţiat că pe terenul în litigiu se află construcţii degradate, dar aceasta nu înseamnă că ele nu erau necesare pentru buna desfăşurare a activităţii intimatei pârâte SC E. SA, potrivit obiectului său de activitate avut la acel moment.
Este adevărat, că s-a invocat nulitatea unui act juridic, dar trebuie avut în vedere că acea cauză ce conduce la constatarea nulităţii, se impune să existe la data întocmirii actului şi nu la data promovării acţiunii având un astfel de obiect.
Nu există un temei legal în baza căruia să se poată constata nulitatea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, emis cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, dacă ulterior emiterii nu mai sunt îndeplinite condiţiile de la acea dată.
Pentru considerente expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta H.J.C. împotriva deciziei nr. 817 din 10 mai 2004, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 12 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7615/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7543/2007. Civil → |
|---|
