ICCJ. Decizia nr. 7713/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7713/2007
Dosar nr. 8007/111/200.
Şedinţa publică din 14 noiembrie 2007
Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la 8 noiembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bihor reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene, pentru o perioadă de cel mult 3 ani, pentru pârâtul L.A.
Acţiunea a fost motivată în drept pe dispoziţiile art. 38 lit. a), art. 39 şi art. 52 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată de OG nr. 5/2006.
În fapt s-a arătat că pârâtul a fost returnat din Franţa la data de 21 septembrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară şi ratificat prin HG nr. 278/1994.
Tribunalul Bihor prin sentinţa civilă nr. 236/C din 26 februarie 2007 a respins acţiunea ca nefondată.
Instanţa, în motivarea hotărârii, a reţinut în esenţă dispoziţiile art. 38 din Lega nr. 248/2005 nu sunt imperative, motivele pentru care se cere luarea acestei măsuri nefiind dovedite în cauză în sensul că ar afecta sănătatea, siguranţa sau securitatea publică.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia civilă nr. 295/A din 13 iunie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
In considerentele deciziei s-a reţinut că dreptul la liberă circulaţie este un drept fundamental iar măsura expulzării nu atrage prin ea însăşi aplicarea restricţiei care nu se impune în raport de dispoziţiile art. 48 din Tratatul C.E.E. şi art. 4 din Directiva 2004/38/CE.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs în termenul prevăzut de lege, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Criticile în fapt s-au referit, în esenţă, la împrejurarea că exercitarea dreptului la liberă circulaţie are loc cu respectarea unor obligaţii impuse de lege. S-a mai susţinut că limitările aduse acestui drept, permise de Legea nr. 248/2005, nu contravin nici normelor constituţionale (după cum s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006), nici reglementările internaţionale care consacră acest drept (art. 13 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 12 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului).
S-a mai arătat că migraţia ilegală, care presupune o deplasare a persoanelor care au intrat ilegal pe teritoriul unui stat, sau care nu mai îndeplinesc condiţiile de şedere în acel stat, este o problemă de interes public şi deci supusă limitărilor.
S-a mai susţinut că împrejurarea că România a devenit stat membru al Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007, nu face inaplicabilă Legea nr. 248/2005. Când legiuitorul a dorit ca anumite dispoziţii să nu se mai aplice după această dată, a menţionat-o în mod expres, cum a fost cazul art. 52, o interpretare per a contrario a acestui articol conducând la concluzia că după 1 ianuarie 2007 se vor avea în vedere doar dispoziţiile art. 39 al legii în sensul că restrângerea operează numai pentru statul din care persoana a fost returnată şi nu pentru toată Europa.
Recurenta a mai subliniat faptul că măsura returnării nu poate fi cenzurată de statul de cetăţenie al persoanei în cauză. Autorităţile acestui din urmă stat au competenţa de a lua act de măsura returnării şi de a pune în executare prevederile corespunzătoare din legislaţia naţională care stabileşte „îngrădirile" cărora cetăţenii români, rară discriminare, trebuie să li se supună.
Criticile formulate se pot încadra în motivele prevăzute de codul de procedură civilă în art. 304 pct. 9.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, s-a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.
Reclamanta a investit - în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 - tribunalul, instanţă competentă să judece asemenea cereri, potrivit art. 39 alin. (1) din aceeaşi lege, cu o cerere de restrângerea exercitării dreptului intimatului la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene.
Ca urmare, această măsură, fiind dată în competenţa instanţelor de judecată acestea sunt competente să aprecieze şi să analizeze, în funcţie de materialul probator administrat, oportunitatea măsurii solicitate.
Dreptul la liberă circulaţie a cetăţenilor români nu este un drept absolut el se exercită cu respectarea cerinţelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituţie. Legea nr. 248/2005 nu stabileşte că prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetăţean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulaţie. O altă interpretare, în lipsa unor dispoziţii exprese care să instituie o restrângere care să opereze de drept, nu poate fi făcută.
În legislaţia primară, art. 18.1 TCE se prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de Tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea acestuia.
În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulaţie şi rezidenţa cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68, directivă publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din Legea nr. 158 din 30 aprilie 2004, stabileşte că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Această Directivă a fost transpusă şi în legislaţia română, prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, şi care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană, potrivit art. 35 al documentului normativ menţionat.
Principiul consacrat de art. 20 alin. (2) din Constituţia României stabileşte regula preeminenţei normei internaţionale (în speţă, normei comunitare), în raport de norma internă, în caz de neconcordanţă a acestor din urmă reglementări cu dispoziţiile din pactele şi tratatele internaţionale la care România este parte.
În cauza dedusă judecăţii nu s-a probat existenţa vreuneia din cauzele de limitare prevăzute de Directivă care să impună aplicarea măsurii solicitate de reclamantă.
Cât priveşte termenele negociate de România cu unele state membre, la diferite capitole, prin Tratatul de aderare, acestea se referă la măsurile luate de autorităţile altor state, pe teritoriul lor, faţă de cetăţenii români. Această reglementare priveşte aşadar situaţii situate în afara ariei de competenţă a instanţelor române.
Ca urmare, instanţele de judecată au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză, fără ca prin aceasta să aducă atingere hotărârii de readmisie luată de autorităţile străine cu privire la intimat. Aprecierea instanţei române s-a limitat la oportunitatea aplicării măsurii solicitate de reclamantă şi nu la Decizia de returnare a cetăţeanului român în ţara de origine.
Având în vedere aceste considerente, se constată că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, ca urmare, văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 295 A din 13 iunie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7666/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7615/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
