ICCJ. Decizia nr. 7836/2007. Civil
| Comentarii |
|
După un prim ciclu procesual, înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia civilă nr. 1761 din 16 februarie 2006, a stabilit că soluționarea cererii formulată de reclamanta P.M.G. de obligare a pârâților Primarul General al Municipiului București și Primăria Municipiului București- Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 să se pronunțe printr-o dispoziție motivată asupra cererii reclamantei formulată prin notificarea nr. 3175 din 12 octombrie 2006 este de competența Tribunalului București și nu a Judecătoriei sectorului 5.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 740 din 6 iunie 2006, a admis acțiunea și a obligat pe pârâtul Primarul General al Municipiului București să emită dispoziție motivată de soluționare a cererii de restituire în natură formulată de reclamantă prin notificarea înregistrată de BEJ A.P. sub nr. 3175 din 12 octombrie 2001, față de conținutul dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora unitatea deținătoare este obligată să respecte termenul de 60 de zile pentru a soluționa notificarea.
Apelul declarat de apelantul Municipiul București prin Primarul General împotriva sentinței a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 40/A din 19 februarie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII- a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.
Curtea de Apel, prin partea introductivă a deciziei a respins în principiu cererea de intervenție formulată de M.P. și M.V. în interesul apelantului cu motivarea că interesul petiționarelor nu este actual față de dispozițiile hotărârii atacate, ce nu privesc fondul cauzei.
Cu privire la apelul declarat de pârât, instanța a reținut că apelantul avea obligația de a se pronunța asupra fondului cererii formulate, respectiv avea obligația de a analiza actele depuse și de a se pronunța în ce măsură se justifică acordarea de despăgubiri prin echivalent asupra imobilului.
Curtea apreciază că termenul de 60 de zile instituit pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare este imperativ, din dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 rezultând că acceptarea unei prorogări tacite a termenului de soluționare a notificării se poate obține fie în cazul în care, după comunicarea de către unitatea deținătoare a necesității suplimentării probelor, persoana îndreptățită comunică faptul că nu mai are alte acte de depus.
împotriva deciziei au declarat recurs unitatea administrativ- teritorială și petenții M.V. și M.P.
1. Prin recursul declarat de Municipiul București, decizia este atacată pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. deoarece termenul de 60 de zile dispus de art. 23 din Legea nr. 10/2001 poate avea două date de referință, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare. în speță reclamanta nu a arătat care este data depunerii ultimului înscris și nici nu a făcut dovada existenței unei astfel de precizări, context în care obligația de a emite dispoziția de restituire este prematură.
2. Petiționarii M. critică decizia pentru nelegalitate pentru motivele prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ. pentru considerentele ce urmează.
Hotărârea atacată nu este temeinic motivată, ajungând la o motivare străină pricinii, atâta timp cât s-a făcut dovada lipsei calității de persoană îndreptățită a reclamantei, astfel cum s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat prin sentința pronunțată de Judecătoria sectorului 3.
Instanța a interpretat greșit actele deduse judecății din care rezultă că reclamanta nu este moștenitoarea acceptantă în termen legal.
Recursurile nu sunt întemeiate.
1. La data formulării notificării, reclamanta a anexat actele doveditoare de care se prevalează pentru soluționarea acesteia, respectiv actul de vânzare-cumpărare pentru imobilul naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 ce a aparținut autoarei sale B.C. precum și certificatul de moștenitor nr. 1580 din 19 iulie 1995 ce atestă calitatea de reclamanți de moștenitoare a proprietarei deposedate abuziv.
Ulterior reclamanta a formulat mai multe memorii adresate recurentei prin care a solicitat emiterea dispoziției motivate de soluționare a notificării, pe baza actelor depuse la dosar, dispoziție care nu a fost emisă nici până în prezent.
Așadar, criticile formulate în sensul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 nu au acoperire în probatoriul administrat în cauză.
Curtea de Apel, atunci când a reținut că dispozițiile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 plasează reclamanta în calitate de creditoare a obligației de soluționare a notificării în termenul de 60 de zile instituit de art. 23 din lege, a aplicat și interpretat corect legea de reparație.
Pentru considerentele arătate, înalta Curte reținând că dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.
2. Conform dispozițiilor art. 49 C. proc. civ. oricine are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane.
Intervenția pentru apărarea drepturilor unuia dintre părți se poate face doar dacă intervenientul are un interes legitim, născut și actual.
Apelanții M., proprietari în temeiul Legii nr. 112/1995 a imobilului asupra căruia se solicită răspuns, nu au în cauza de față un interes actual, întrucât nu se discută fondul dreptului, ci doar obligația pe care unitatea investită cu soluționarea notificării o avea și anume aceea de emite decizie sau, după caz, dispoziție motivată cu privire la pretențiile formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Soluția pronunțată de Curtea de Apel este corect și temeinic motivată, așa încât nemulțumirile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt nefondate.
Petiționarii invocă și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. referitoare la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății de către instanță, ori la schimbarea naturii ori înțelesului lămurit, omițând că în prezenta cauză instanța nu a fost investită să se pronunțe cu privire la vreun act juridic, al cărui conținut să-l fi interpretat greșit.
Obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost fixat de reclamant, este o obligație de a face, respectiv obligarea pârâtului de a se pronunța asupra notificării depuse de intimată.
Pentru considerentele arătate, înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7954/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7871/2007. Civil → |
|---|
