ICCJ. Decizia nr. 1097/2008. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Constanța, P.V.D., ș.a., au acționat în judecată SC C.S. SA, solicitând anularea deciziei nr. 22 din 10 octombrie 2003 emisă în temeiul Legii nr. 10/2001 și obligarea societății la restituirea în natură a imobilului teren și construcții din Eforie și lăsarea acestuia în deplină proprietate și posesie reclamanților.
în susținerea acțiunii, contestatorii arată că motivarea deciziei, de respingere a contestației este contradictorie, deoarece după ce recunoaște implicit dreptul acestora asupra unora dintre loturile pe care societatea le deține, se reține în final ca unic motiv al respingerii notificării, împrejurarea că notificatorii nu și-au probat dreptul de proprietate asupra terenului ce formează lotul nr. 799 și asupra vilelor O. și R. edificate pe acesta.
în prima zi de înfățișare, reclamanții și-au precizat cererea de chemare în judecată și și-au completat acțiunea.
Precizările au vizat calitatea reclamanților, obiectul notificărilor și al acțiunii, proprietatea terenurilor și construcțiilor ce se solicită a fi restituite.
Prin sentința civilă nr. 689 din 27 mai 2004, Tribunalul Constanța a respins ca nefondată excepția lipsei de legitimare procesuală pasivă a SC C.S. SA invocată de aceasta, și a admis în parte acțiunea reclamanților, anulând decizia nr. 798 din 10 octombrie 2001, emisă de societatea pârâtă, în cadrul procedurii de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Pe cale de consecință, societatea pârâtă a fost obligată să restituie reclamanților două construcții tip vilă cu parter și etaj, situate în Eforie, (pe terenul identificat ca fiind lotul nr. 799 din fosta parcelare a stațiunii C.S. în suprafață de 600 mp) construcții având o suprafață de 142,75 mp și respectiv 80,49 mp și cunoscute sub denumirea de vilele "R. " și "O. ".
Prin aceeași sentință, instanța a respins restituirea în natură a imobilelor, terenuri ce constituie loturile nr. 797, nr. 798, nr. 799 și nr. 800 din planul parcelar al orașului Eforie Sud, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că reclamanții în calitate de moștenitori ai autoarei A.G. au inițial procedura instituită de Legea nr. 10/2001 în vederea restituirii imobilelor ce s-au aflat în proprietatea defunctei, respectiv loturile nr. 797, nr. 798, nr. 799, nr. 800 și a construcțiilor tip vilă, R. și O., precum și a unui corp de case, situate în Eforie Nord.
Prin decizia nr. 22 din 10 octombrie 2003 societatea pârâtă a respins cererea de restituire a imobilelor, pe considerentul că reclamanții nu și-au probat dreptul de proprietate asupra terenului ce formează lotul nr. 799 și asupra celor două vile aflate pe acest teren, iar celelalte terenuri din lotul nr. 797, nr. 798 și nr. 800 nu sunt deținute de această societate.
Autoarea reclamanților a edificat pe terenul lotul 799 două construcții tip vilă, denumite inițial vila F. și A. (în prezent R. și O.) trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950. Preluarea imobilelor prin naționalizare a fost una abuzivă, deoarece Decretul nr. 92/1950, contravenea flagrant dispozițiunilor constituționale din aceea perioadă.
Cu înscrisurile aflate la dosar, s-a stabilit că defuncta A.G. a fost proprietara celor două construcții, edificate pe terenul alcătuind lotul nr. 799, cunoscute în acte și în istoricul de rol ca fiind vilele G. Ca urmare, instanța a concluzionat că în mod greșit societatea pârâtă a respins cererea de restituire a celor două construcții.
Cu privire la lotul nr. 799, instanța a stabilit că petiționarii nu au probat dreptul de proprietate al autoarei lor, deoarece înscrisul sub semnătură privată intitulat "chitanță", din iulie 1915 în care se face referire la lotul nr. 799, atestă doar plata unui acont în vederea perfectării ulterioare a vânzării cumpărării, în timp ce actul autentic încheiat după aceea se referă doar la transferul dreptului de proprietate a terenurilor alcătuind loturile nr. 797 și nr. 798.
Curtea de Apel Constanța, prin decizia nr. 123 din 2 februarie 2005 a respins ca nefondat apelul declarat de SC C.S. SA Eforie Sud împotriva sentinței nr. 689 din 27 mai 2005.
Prin aceeași decizie apelul declarat de reclamanți a fost admis, schimbându-se în parte sentința apelată. Societatea pârâtă a fost obligată să restituie reclamanților în natură, terenul în suprafață de 1200 mp, reprezentând loturile nr. 797 și nr. 798 astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză M.E. Restul dispozițiilor sentinței au fost menținute.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că prin decizia nr. 196 din 28 mai 1973 a fostului Comitet Executiv al județului Constanța terenurile formând cele două loturi nr. 798 și nr. 797 au fost transmise din administrarea orașului Eforie în administrarea IMR Eforie Sud, și odată cu acestea pista de popice, vestiarul cu grupul sanitar și postul trafo, amplasate pe cele două terenuri. în prezent, societatea pârâtă deține două terenuri transmise prin decizia susmenționată, astfel că aceasta are calitatea de unitate deținătoare, în sensul art. 20 din Legea nr. 10/2001.
Cât privește terenul de 600 mp formând lotul nr. 799, chitanța de care fac vorbire reclamanții, nu poate fi reținută ca titlu de proprietate, în fapt fiind o eroare în consemnarea loturilor nr. 798 și nr. 799, întrucât convenția autentificată la 31 august 1915 privea loturile nr. 797 și nr. 798 în suprafața de 1200 mp, pentru prețul de 4000 lei.
Mai mult, arată instanța, chiar dacă nu s-ar reține această interpretare pentru chitanța din 15 iunie 1915, în cauză nu s-a probat achitarea diferenței de preț și încheierea contractului de vânzare-cumpărare între părțile convenției.
Ca urmare, inadvertențele intre actele de proprietate ale reclamanților au condus la respingerea cererii privind lotul nr. 799, deoarece reclamanții nu au depus titlul de proprietate în privința acestuia în sensul legii.
Curtea a respins recursul societății pârâte- reținând că reclamanții au probat cu certificatul din 2 iunie 1916 că autoarea lor A.G. a terminat complet construcțiile în anul 1912 și că tot aceasta figurează și în brevetul nr. 712/1924 emis de Ministerul Muncii și Cercetării Sociale, în baza legii din 1921 de încurajare a construcțiilor de clădiri, brevet care se referă la aceleași imobile solicitate de succesorii acesteia în temeiul Legii nr. 10/2001.
împrejurarea potrivit căreia în procesul verbal din 20 aprilie 1948 cele două vile apar ca fiind proprietatea lui E. și nu A.G., nu este de natură să conducă la concluzia că proprietatea construcțiilor a fost transmisă, de vreme ce E., era soțul autoarei reclamanților, care figura în calitate de proprietară atât în certificatul fiscal nr. 6716/1996 cât și în matricola cu imobilele naționalizate.
în temeiul acestor înscrisuri, Curtea a concluzionat ca în mod corect instanța de fond a reținut că reclamanții au probat dreptul de proprietate al autoarei lor A.G. asupra construcțiilor pe care le-a edificat, respingând în consecință apelul societății pârâte.
în termenul legal, au declarat recurs împotriva deciziei nr. 123/C din 2 februarie 2005 a Curții de Apel Constanța, atât reclamanții cât și societatea pârâtă.
Recursul reclamanților, motivat în drept pe dispozițiunile art. 304 pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. vizează doar modul de soluționare al capătului de cerere privind terenul de 600 mp formând lotul nr. 799.
în motivarea recursului se susține în esență că lipsa unui act autentic de vânzare-cumpărare în privința terenului nu echivalează în mod automat cu inexistența dreptului de proprietate, de vreme ce lotul nr. 799 a fost naționalizat din patrimoniul autoarei A.G. și distinct de aceasta, la data naționalizării, în favoarea acesteia O. termenul general de prescripție achizitivă de 30 ani, ca mod de dobândire a dreptului de proprietate.
în recursul declarat de SC C.S. SA și nemotivat în drept, se critică legalitatea deciziei nr. 123/C din 2 februarie 2005 a Curții de Apel Constanța solicitându-se casarea acesteia și pe fond respingerea contestației împotriva deciziei nr. 1978 din 10 octombrie 2001 de respingere a notificării.
în motivarea recursului, societatea contestă calitatea sa de unitate deținătoare a terenului formând loturile nr. 797 și nr. 798, arătând că acestea aparțin domeniului privat al orașului Eforie și că societatea în virtutea dreptului de folosință nu poate face acte de dispoziție în sensul scoaterii lor din patrimoniul unității administrativ teritoriale, fără abilitarea acesteia.
în cel de al doilea motiv de recurs, societatea susține că în temeiul unui material probator contradictoriu a fost obligată la restituirea celor două vile, deoarece reclamanții nu au depus actul de proprietate al autoarei lor în privința terenului formând lotul nr. 799 iar expertiza efectuată în cauză nu atestă identitatea între imobilele revendicate și cele aflate în proprietatea sa.
Mai mult, reclamanții nu și-au legitimat calitatea de succesori ai lui E.G., care potrivit procesului verbal din 20 aprilie 1948 avea calitatea de proprietar a celor două construcții, vila O. și vila R.
Recursul societății pârâte este nefondat.
în accepțiunea art. 22 din Legea nr. 10/2001, unitatea deținătoare este aceea care, având personalitate juridică exercită în numele statului dreptul de proprietate publică sau privată cu privire la un bun ce face obiectul legii, fie cea care are înregistrat în patrimoniul său , "indiferent de titlul" un astfel de lucru.
Așa cum corect a reținut instanța de apel, SC C.S. SA are calitatea de unitate deținătoare în sensul art. 22 din Legea nr. 10/2001 în privința loturilor nr. 797 și nr. 798.
Prin decizia nr. 196 din 28 mai 1973, fostul Comitet executiv al județului Constanța a transmis din administrarea orașului Eforie, în administrarea IMR Eforie Sud 2 terenuri, unul formând lotul nr. 797 pe care se afla pista de popice iar celălalt formând lotul nr. 798, pe care era amplasat vestiarul cu grupul sanitar, chioșcul și postul trafo, proprietatea FRE Constanța.
Protocolul de devizare nr. 2930/2000 atestă faptul că societatea pârâtă în calitate de unitate succesoare a IMR Constanța, a preluat în patrimoniul său cele două terenuri formând loturile nr. 797 și nr. 798, iar la dosarul cauzei nu există niciun alt act ulterior care să confirme existența vreunui drept sau titlu de deținere a terenurilor de către o altă unitate sau de către orașul Eforie.
împrejurarea potrivit căreia recurenta deține terenurile alcătuitoare a celor două loturi cu titlu de "folosință", nu constituie un fine de neprimire a cererii de acordare a măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, de vreme ce textul legal nu circumstanțiază titlul sub care unitatea notificată obligată la acordarea măsurilor reparatorii "deține" bunul imobil; important este ca imobilul să figureze în patrimoniul unității sub orice titlu.
în cuprinsul Legii nr. 10/2001 nu există nici o dispoziție sau ipoteză în care restituirea sa se realizeze de către stat, titular al pretinsului drept de proprietate ce face obiectul legii. Restituirea se face fie de către cel care exercită în numele statului dreptul de proprietate, fie de către deținătorul cu "orice titlu" a bunului statului, în speță societatea comercială care îl are în administrare sau folosință.
Cu privire la cele două construcții, greșit se susține existența unei inadvertențe între certificatul nr. 548/2061916 eliberat de Primăria Tuzla, care atestă edificarea și terminarea lucrărilor de construcție în 1912 și brevetele nr. 712 și nr. 713 din 19 decembrie 1924 care certifică restaurarea imobilelor respective de către A.G., autoarea reclamanților. "Calitatea acesteia de proprietară a celor două vile este confirmată și de istoricul rolului fiscal, de procesele verbale succesive de impunere a veniturilor imobilelor până la data naționalizării, de actele de preluare precum și de certificatul fiscal nr. 6716/1996.
împrejurarea potrivit căreia în procesul verbal din 20 aprilie 1948 cele două vile apar ca fiind proprietatea lui E. și nu A.G. nu prezintă relevanță, de vreme ce inadvertența comisă de membrii comisie de inventariere este infirmată de actele de proprietate ale autoarei reclamanților, care atestă că dreptul de proprietate al acesteia nu a fost transferat anterior. Oricum această eroare nu este total lipsită de suportul real, deoarece E.G., care figura și în actul autentic de vânzare-cumpărare alături de A.G., era soțul acesteia.
Susținerea finală din recursul societății pârâte cum că, din expertiza efectuată în cauză nu rezultă identitatea dintre construcțiile revendicate de reclamanți și acelea din patrimoniul acesteia, este totalmente nejustificată, contrară realității, rezultând din cuprinsul expertizei și poziției anterioare a recurentei, care nu a contestat concluziile expertizei administrată la instanța de fond.
Mai mult, procesul verbal nr. 434 din 29 iulie 2005, încheiat prin consens, prin care reclamanții au fost puși în posesia celor două construcții, în executarea parțială a deciziei pronunțată în apel, este o dovadă grăitoare privitoare la caracterul formal al criticilor formulate de societatea recurentă în cel de al doilea motiv de apel și a caracterului de necontestat a concluziilor expertizei efectuată în cauză.
Recursul declarat de reclamante este întemeiat, astfel cum se va arăta în cele ce urmează.
Pe terenul în suprafață de 600 mp formând lotul nr. 799 sunt edificate cele două vile mai sus menționate.
Pentru acest lot, reclamanții au prezentat în exclusivitate chitanța din 15 iunie 1915, care are valoarea unui antecontract de vânzare-cumpărare, însă dovada dreptului de proprietate și asupra acestui lot, aflat în continuarea loturilor nr. 797 și nr. 798 (pentru care reclamanții au înfățișat instanței actele autentice), reiese în mod evident din certificatul de terminare a construcțiilor și Brevetul nr. 712/1924 a căror eliberare nu ar fi fost posibilă, dacă dreptul de proprietate sau un dezmembrământ al acestui drept nu ar fi existat.
Față de imposibilitatea reclamanților de a-și dovedi dreptul de proprietate asupra lotului nr. 799, printr-un act autentic, aceștia beneficiază, în absența unor probe contrare, de prezumția relativă instituită de art. 24 din Legea nr. 10/2001 intervenită după declararea recursului, (prin amendarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005), de imediată aplicare.
în temeiul textului de referință, existența și întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi una recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Prin naționalizare, statul a preluat de la autoarea reclamanților- printre alte bunuri imobile și cele două vile O. și R. aflate pe terenul de 600 mp, formând lotul nr. 799 cu care acesta figura în registrele fiscale.
Dovada în acest sens este și situația mijloacelor fixe transmise către SC C.S. SA, în baza protocolului nr. 2930 (nr. 266 dosar fond), printre care cele două vile, figurează cu terenul aferent.
Incidența prezumției de proprietate decurge și din faptul posesiei îndelungate de peste 30 ani asupra terenului formând lotul nr. 799, de vreme ce în favoarea autoarei reclamanților operează prevederile art. 1854 și art. 1850 C. civ., (în absența unor probe contrare), privind posesia utilă, începând cu data încheierii antecontractului 1915 și până la naționalizare, în 1950.
Pentru considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 314 C. proc. civ. recursul reclamanților a foost admis, casându-se parțial decizia atacată. Societatea pârâtă va restitui reclamanților în natură suprafața de 600 mp, teren reprezentând lotul 799 (conform expertizei M.E.) menținând restul dispozițiunilor deciziei.
în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul societății pârâta C.S. SA a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1156/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1067/2008. Civil → |
|---|
