ICCJ. Decizia nr. 5237/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5237/2008
Dosar nr. 27029/3/200.
Şedinţa publică din 26 septembrie 2008
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 4 august 2006 reclamanta SC C. SA Buzău a chemat în judecată pe pârâţii SC E. SA Bucureşti şi O.S.I.M. solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea următoarelor certificate de înregistrare marcă având ca titular pe pârâta:
1. Certificatul de marca nr. 58473 cu denumirea RG înregistrat pentru clasa 9 - aparate electrice, contactoare, valabil de la 7 octombrie 2003 până la 7 octombrie 2013;
2. Certificatul de marca nr. 57716 cu denumirea TCA înregistrat pentru clasa 9 - aparate electrice, contactoare, valabil de la 7 octombrie 2003 până la 7 octombrie 2013;
3. Certificatul de marca nr. 60835 cu denumirea TSA înregistrat pentru clasa 9 - aparate electrice, relee termice, valabil de la 7.05.2004 până la 7.05.2014;
4. Certificatul de marca nr. 58274 cu denumirea DRG înregistrat pentru clasa 9 - aparate electrice, demaroare electromagnetice pentru regim greu, valabil de la 7 octombrie 2003 până la 7 octombrie 2013;
5.Certificatul de marca nr. 57009 cu denumirea CONTEX înregistrat pentru clasa 9, valabil de la 7 octombrie 2003 până la 7 octombrie 2013;
Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 48 lit. a şi c şi art. 5 lit. a, b, c şi d din Legea nr. 84/ 1998.
Prin sentinţa civilă nr. 290/20.02.2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a IV-a civilă s-a respins acţiunea ca nefondată, în motivare reţinându-se următoarele:
Motivele pentru care s-a solicitat anularea mărcilor sunt cele precizate de art. 48 din Legea nr. 84/1998, respectiv pentru neîndeplinirea prevederilor art. 5 lit. a, b, c, şi d.
Conform art. 5 lit. a şi b din Legea nr. 84/1998, sunt excluse de la protecţie şi nu pot fi înregistrate „mărcile care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 1 lit. a; - marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane; pot constitui mărci semne distinctive cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi în special forma produsului sau al ambalajului său, combinaţii de culori, precum şi orice combinaţie a acestor semne.
Caracterul distinctiv al mărcilor pârâtei s-a apreciat luând în considerare toate elementele ce intră în componenţa lor, în ansamblul lor.
În speţă, mărcile reclamantei sunt mărci combinate.
Conform art. 5 alin. 2, dispoziţiile art. 1 lit. b, c, şi d nu se aplică dacă, înainte de data cererii de înregistrare a mărcii şi ca urmare a folosirii acesteia, marca a dobândit un caracter distinctiv, or, mărcile în discuţie dobândesc caracter distinctiv prin folosirea lor.
Pentru mărcile RG nr. 58473, TCA nr. 57716, TSA nr. 60835, BRG nr. 58274, CONTEX nr. 57009, distinctivitatea dobândită prin folosinţă a fost de necontestat potrivit actelor depuse la dosar, din care rezultă că pârâta este firma producătoare a acestora.
Ele s-au adresat unui segment de public specializat, produsele se vând în cadrul unor magazine sau raioane specializate, sau se livrează direct de firma SC E. SA către beneficiari.
Potrivit art. 5 alin. 1 lit. c din Legea nr. 84/1998 sunt excluse de la protecţie şi nu pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicaţii devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante; mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicaţii, putând servi în comerţ pentru a desemna specia, cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului sau alte caracteristici ale acestora.
Cu privire la marca RG nr. 58473 nu se poate spune că aceasta este uzuală, astfel cum rezultă din extrasele lucrărilor de specialitate depuse la dosar, aceasta fiind utilizată numai de către pârâtă.
în ceea ce priveşte reaua-credinţă la înregistrare, aceasta nu poate fi reţinută având în vedere că reclamanta nu a făcut dovada acesteia; deşi s-a desprins de unitatea pârâtă prin divizare, producând contactoare şi relee, aceasta nu a primit în patrimoniu dreptul asupra mărcilor înregistrate de pârâtă.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei primei instanţe a fost admis prin Decizia civilă nr. 247/A/18 octombrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală: S-a schimbat în tot sentinţa în sensul că s-a admis cererea şi s-a dispus anularea certificatelor de înregistrare a mărcilor nr. 58473 „RG"; nr. 57716 - „TCA"; nr. 60837 - „TSA"; nr. 58274 - „DRG" şi nr. 57009 -„CONTEX", emise de OSIM pentru clasa 9 de produse.
Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanta-apelantă a invocat mai multe motive de natură a se opune înregistrării de către O.S.I.M. a mărcilor purtând denumirile RG, TCA, DRG, TSA şi CONTEX.
Astfel, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998, argumentând în sensul că mărcile înregistrate de pârâtă, pentru produsele contactor şi, respectiv, relee, nu reprezintă semne care să poată servi la deosebirea produselor unei firme de cele ale alteia.
Reclamanta a invocat, de asemenea, dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. b), c) şi d) din Legea nr. 84/1998 susţinând, cu privire la toate mărcile în discuţie, că acestea sunt lipsite de caracter distinctiv, că se compun din indicaţii devenite uzuale în practicile comerciale; că, fiind însoţite în toate cazurile de alte date tehnice, sunt considerate de utilizatori specificaţii care desemnează destinaţia, calitatea şi alte caracteristici tehnice ale acestor tipuri de produse.
Tot astfel, reclamanta a susţinut prin cererea introductivă şi teza înregistrării mărcilor de către pârâtă cu rea-credinţă, pe temeiul dispoziţiilor art. 48 lit. c) din acelaşi act normativ.
Sub un prim aspect, Curtea, răspunzând argumentelor invocate de intimată în faţa instanţei de fond, cum şi prin concluziile scrise depuse în apel, a apreciat calea procesuală aleasă de către reclamanta apelantă, acţiunea în anularea înregistrării mărcilor, ca fiind una legală, prevăzută de dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 84/1998, potrivit cărora „Orice persoană interesată poate cere Tribunalului Bucureşti anularea înregistrării mărcii pentru oricare dintre motivele următoare: a) înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1); (....) c) înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credinţă".
Dispoziţiile anterior citate nu condiţionează în niciun fel dreptul de a formula o acţiune în anularea înregistrării unei mărci de alte proceduri anterioare, respectiv, de exercitarea dreptului la opoziţie în înregistrarea mărcii, în condiţiile art. 23 din acelaşi act normativ.
Nefiind impusă o asemenea îngrădire, nici nu i se poate opune reclamantei apelante vreo excepţie ţinând de admisibilitatea căii procesuale alese.
Revenind la criticile aduse sentinţei prin motivele de apel, Curtea a apreciat că instanţa de fond nu a răspuns argumentelor aduse de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, mulţumindu-se să invoce fie dispoziţii ale legii speciale, fie principii generale din această materie, fără însă a arăta modul în care acele dispoziţii legale sau acele principii sunt aplicabile speţei, într-o manieră convingătoare şi care să justifice soluţia de respingere a acţiunii.
Astfel, aserţiunea potrivit căreia mărcile reclamantei sunt mărci combinate, caracterul distinctiv apreciindu-se prin luarea în considerare a tuturor elementelor ce intră în componenţa lor, nu este suficientă prin ea însăşi să lămurească conflictul de drepturi ivit din înregistrarea ca mărci a denumirilor cu privire la care reclamanta apelantă îşi invocă propriile drepturi.
Elementul figurativ al fiecăreia din mărcile analizate constă în scrierea acestora, fără elemente grafice speciale, fonturile utilizate fiind comune, menite să susţină numai elementele verbale ale mărcilor.
Aşa fiind, în analiza distinctivităţii mărcilor, elementul verbal a fost cel dominant, în măsură să confere distinctivitate şi nu elementul grafic, scriere uzuală, fără capacitate de a asigura minimă distinctivitate produselor.
în acest context, a deduce din simplul fapt că mărcile sunt combinate caracterul distinctiv al acestora, reprezintă o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998, potrivit cărora marca este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane.
Dacă este de principiu că analiza distinctivităţii unei mărci se face prin luarea în considerare a tuturor elementelor acesteia, nu este mai puţin adevărat că unele elemente sunt apte să confere un grad mai mare sau mai mic de distinctivitate, iar în cadrul acestora se numără şi elementele grafice comune şi în special scrierea comună, în fonturi care nu conţin niciun element fantezist, aspect ce se regăseşte în speţă în privinţa tuturor mărcilor aflate în discuţie.
Întemeiate sunt şi criticile formulate de apelantă în legătură cu incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 5 alin. (2) potrivit cărora dispoziţiile alin. (1) lit. b), c) şi d) nu se aplică dacă, înainte de data cererii de înregistrare a mărcii şi ca urmare a folosirii acesteia, marca a dobândit un caracter distinctiv.
Faptul că pârâta-intimată este firma producătoare a produselor purtând semnele RG, TCA, TSA, DRG şi CONTEX, nu este suficientă prin ea însăşi să conducă la concluzia dedusă de instanţa de fond, potrivit căreia acestea au căpătat prin folosinţă distinctivitate de necontestat.
Incidenţa acestei excepţii de la regulile instituite prin dispoziţiile alin. (1) ale art. 5 ar fi fost de analizat exclusiv în ipoteza în care numai intimata pârâtă ar fi utilizat însemnele înregistrate ulterior ca mărci.
Situaţia în cauză nu este însă aceasta, iar probele administrate de către reclamanta-apelantă au fost semnificative în acest sens, fără ca instanţa de fond să fi răspuns într-un mod argumentat cu privire la puterea doveditoare a acestora.
Apelanta provine, din punct de vedere organizatoric, din divizarea la care a fost supusă fosta întreprindere din care s-a constituit ulterior societatea pârâtă, mai precis o secţie de producţie a acesteia, astfel cum rezultă din dispoziţiile HCM nr. 947/1974 prin care au fost aprobaţi principalii indicatori ai investiţiei întreprinderea de Contactoare Buzău.
Obiectul de activitate al noii întreprinderi astfel constituite a fost tocmai acela al fabricării de aparataj electric de joasă tensiune de comandă şi protecţie.
Lista anexă actului normativ de constituire cuprinde secţiile subunităţi ale noii întreprinderi înfiinţate, între care se regăsesc Secţia a 3-a asamblare contactoare şi Secţia a 4-a asamblare relee, potrivit actelor aflate la filele 31-33 din dosarul de fond.
Prin urmare, indiferent de momentul la care au fost omologate produsele sub denumirile RG, TCA, TSA, DRG, CONTEX, reclamanta apelantă a fost aceea care, dat fiind obiectul său de activitate, a fost cea care a produs de-a lungul timpului şi a livrat produse sub aceste denumiri, astfel cum o dovedesc, atât pentru perioada anterioară anului 1989, cât şi ulterior acestuia, contractele şi anexele la contracte încheiate cu diverşi beneficiari SC H. SA, U.M. Vălenii de Munte, E.
Prin urmare, probe concludente neanalizate de instanţa de fond, au făcut dovada faptului că nu folosirea mărcilor în activitatea exclusiv a pârâtei intimate ar fi condus la dobândirea caracterului distinctiv, anterior datei lor de înregistrare, situaţie în care exclusiv aceasta ar fi fost îndreptăţită la înregistrare, reclamanta apelantă fiind şi ea una dintre persoanele juridice care au folosit în activitatea curentă şi corespunzător propriului obiect de activitate semnele respective.
Această împrejurare face inaplicabile în privinţa pârâtei dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, în sensul că nu o poate îndreptăţi pe aceasta să-şi apropie semnele anterior utilizate, sub formă de marcă, pentru a obţine în acest mod protecţia de care se bucură exclusiv mărcile, în detrimentul unor utilizatori anteriori ai aceloraşi semne, câtă vreme distinctivitatea nu se poate susţine că ar fi fost dobândită prin însuşi faptul personal al intimatei-pârâtei ci ea poate proveni din partea celorlalţi utilizatori.
În acest context, trebuia analizat de către prima instanţă şi motivul de anulare invocat de reclamantă pe temeiul art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, respectiv reaua-credinţă la înregistrarea mărcilor.
Cunoaşterea de către pârâtă a faptului că nu este singura utilizatoare a unor semne cu privire la care a solicitat înregistrarea lor ca mărci, a faptului că, procedând în acest mod, paralizează activitatea comercială a societăţii reclamante, pe care o afectează în ceea ce priveşte însăşi obiectul de activitate, reprezintă un element ce se circumscrie relei-credinţe la înregistrare, precum şi unor practici comerciale neloiale, fiind de natură prin însăşi recunoaşterea lor să conducă la anularea înregistrărilor efectuate.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 lit. b), c), şi d), din Legea nr. 84/1998 sunt excluse de la protecţie şi nu pot fi înregistrate mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv (b) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicaţii devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale şi constante (c) mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicaţii, putând servi în comerţ pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora (d).
Mărcile în discuţie se includ în categoriile analizate prin dispoziţiile anterior citate.
Astfel, în ce priveşte distinctivitatea, ca şi condiţie ce defineşte însăşi conceptul de marcă, mărcile înregistrate de pârâtă nu sunt capabile să deosebească produse din cadrul aceleiaşi categorii, executate de către pârâta-intimată, de cele executate de orice alt producător.
Denumirile TCA pentru contactori trifazaţi şi TSA, pentru relee termice sunt denumiri uzual acceptate pe piaţă, potrivit Ghidului cumpărătorului pe anul 1991 (filele 50-53 din dosarul fond) la fel ca şi denumirile RG, utilizată pentru contactoare pentru regim greu şi DRG, pentru demaroare electromagnetice pentru regim greu.
Toate aceste denumiri se utilizează, astfel cum fac dovada actele aflate la dosar, anexe la contract, facturi, însoţite de caracteristici tehnice, exprimate numeric - 10, 16, 25, etc.
în cauză s-a dovedit astfel atât caracterul uzual al semnelor înregistrate ca mărci de către pârâtă, cât şi lipsa de distinctivitate, elemente în raport de care acestea se impuneau a fi excluse de la protecţie, conform art. 5 lit. b), c) şi d) din Legea nr. 84/1998.
În ce priveşte marca CONTEXT, înregistrată sub nr. 057009 din 7 octombrie 2003, instanţa de fond nu a analizat susţinerile reclamantei privind protejarea unui drept anterior, respectiv certificatul DMI 001039 (2R), care îi conferă apelantei protecţie, desenul industrial înregistrat potrivit acestui certificat conţinând şi denumirea protejată, fără ca până la această dată să fi fost formulată vreo cerere de anulare a acestei înregistrări.
Împotriva deciziei de apel a formulat cerere de recurs pârâta, criticând-o pentru următoarele motive ce se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
1.în mod greşit s-a reţinut de instanţa de apel că era necesar ca mărcile în discuţie să fi conţinut, pe lângă litere, un element fantezist, atât timp cât legea nu impune o asemenea condiţie.
Astfel, art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/ 1998 prevede că marca poate avea caracter distinctiv şi atunci când este formată din litere.
2.Mărcile în discuţie nu se încadrează în categoriile exceptate de la înregistrare în condiţiile art. 5 alin. (1) lit. c) cele compuse exclusiv din semne sau indicaţii devenite uzuale şi lit. d) cele compuse exclusiv din semne sau indicaţii, putând servi în comerţ pentru a desemna sfera, cantitatea, calitatea, destinaţia, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului sau alte caracteristici ale acestora.
Mărcile sunt combinate, având un element figurativ, ceea ce face a nu exista exclusivitatea impusă de lege.
De altfel, termenii folosiţi nu au caracter descriptiv, nefiind evocatori şi nu indică caracteristici ale produselor.
3.În mod greşit s-a reţinut că dispoziţiile art. 5 alin. (2) din lege au incidenţă exclusiv în ipoteza în care numai pârâta ar fi utilizat însemnele înregistrate ca mărci; procedând in acest fel, instanţa a adăugat la condiţiile prevăzute de lege.
Pârâta a produs şi produce şi în prezent aparataj de joasă tensiune.
Faţă de această situaţie, chiar dacă, prin absurd, s-ar putea reţine elementele prevăzute de alin. (1) lit. b), c), şi d), conform alin. (2) al art. 5 din lege, nu se aplică aceste dispoziţii dacă înainte de data cererii de înregistrare a mărcii şi ca urmare a folosirii acesteia, marca a dobândit un caracter distinctiv. Acest lucru s-a probat, dar s-a reţinut greşit, de instanţa de apel că doar apelanta ar fi realizat aceste produse.
4. În ceea ce priveşte incidenţa art. 48 lit. c) din lege, instanţa de apel a reţinut reaua-credinţă din partea pârâtei la înregistrarea mărcilor, aceasta ştiind că există şi alt utilizator.
Prin înregistrarea mărcilor şi-au apărat drepturile dobândite ca urmare a conceperii şi folosirii acestor semne pe o perioadă îndelungată, mult anterior înfiinţării reclamantei-apelante.
Analizând Decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. într-adevăr, potrivit art. 3 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, „pot constituit mărci semne distinctive, cum ar fi cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, ....".
După cum rezultă din acest text legal, nu este suficient ca marca să fie constituită dintr-un semn care să fie reprezentat de anumite litere, ci este necesar ca semnul să aibă un caracter distinctiv.
Condiţia distinctivităţii este impusă de art. 5 din Legea nr. 84/1998 care la alin. (1) lit. a) exclude de la protecţie, neputând fi astfel înregistrate, mărcile care sunt lipsite de caracter distinctiv.
Caracterul distinctiv al mărcii nu rezultă din semnul în sine, ci din perceperea lui ca atare de către public, existând o relaţie trilaterală semn, produs public.
Semnul este distinctiv pentru bunurile la care urmează să fie aplicat atunci când este recunoscut de cei cărora le este adresat ca identificând bunurile dintr-o anumită sursă comercială, sau poate fi recunoscut ca atare.
Este deci necesar ca, văzând semnul, publicul vizat să atribuie produsul sau serviciul respectiv unei întreprinderi determinate.
Acest lucru rezultă din dispoziţiile art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998 care prevăd că „marca este un semn .... servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparţinând altor persoane".
în raport de aceste aspecte şi de natura, precum şi elementele din care se compun mărcile în discuţie, s-a apreciat în mod corect de către instanţa de apel lipsa distinctivităţii, semnele neputând fi percepute de publicul vizat ca identificând si diferenţiind bunuri produse de recurenta-pârâta de bunuri ale altor producători, care fac parte din aceeaşi categorie si care sunt identificate prin aceleaşi semne.
Astfel, după cum s-a reţinut şi de instanţa de apel, ca si in cazul semnelor folosite de alţi producători pentru aceleaşi produse, literele sunt scrise fără elemente grafice speciale, fonturile utilizate fiind comune şi menite să susţină numai elementul verbal.
Pentru existenţa condiţiei distinctivităţii s-a apreciat în mod corect de către instanţa de apel că nu este suficientă scrierea comună, fiind necesar un element care să asigure funcţia mărcii respective, indicând, cu titlu de exemplu, scrierea cu anumite elemente fanteziste.
2. într-adevăr, mărcile în discuţie sunt mărci combinate, compuse dintr-un element figurativ care constă într-o anumită grafică (font) a elementului verbal.
Această natură şi structură a mărcilor in cauza, care includ un element figurativ, nu înlătură exclusivitatea cerută de art. 5 alin. (1) lit. c) din lege.
Potrivit acestui text legal, sunt excluse de la protecţie şi nu pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau indicaţii devenite uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale sau constante.
Se constată că exclusivitatea se referă la semnul în sine, care poate cuprinde si un element figurativ, cum este cazul in speţa; astfel, este necesar ca marca să nu fie compusă numai dintr-un semn devenit uzual, această din urmă caracteristică fiind sancţionată.
Prin norma legala incidenţa este interzisa înregistrarea unei mărci doar când semnul sau indicaţia respectiva au devenit uzuale în limbajul curent sau în practicile comerciale loiale sau constante pentru a desemna produsele sau serviciile pentru care se solicita înregistrarea mărcii.
Sub aspectul caracterului uzual, instanţa de apel a reţinut în urma analizării probatoriilor administrate, că semnele utilizate în mărcile în discuţie sunt uzuale pe piaţă, cu mult timp înainte de depunerea cererilor de înregistrare a mărcilor de către recurenta-pârâta, respectiv TCA pentru contactori trifazaţi, TSA pentru relee termice, RG pentru contactoare pentru regim greu şi DRG pentru demaroare electromagnetice pentru regim greu.
Toate denumirile se utilizează în mod curent în activitatea comercială, sunt uzual acceptate pe piaţă, sunt recunoscute de segmentul de public vizat ca identificând bunurile respective si nu atribuindu-le pe acestea unui producător determinat.
Semnele au dobândit astfel un caracter uzual prin folosinţa generalizata.
Faţă de cele reţinute relativ la art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998 şi cele ce se vor arăta în continuare sub pct. 3, nu mai prezintă relevanţă analizarea şi a condiţiilor reglementate de art. 5 alin. (1) lit. d); de altfel, în Decizia de apel, deşi se reţine şi art. 5 alin. (1) lit. d) din lege, se fac referiri la caracterul uzual şi lipsa de distincţivitate.
3.Prin această critică recurenta invocă dobândirea distinctivităţii prin folosinţă, aşa cum prevede art. 5 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
Din motivarea deciziei de apel rezulta ca si recurenta parata a fost utilizator al semnelor cu privire la care a solicitat înregistrarea lor ca mărci.
Simpla folosire a mărcii nu are nicio relevanta sub aspectul analizat.
Important este ca in urma acestei folosiri semnul respectiv sa fi dobândit caracter distinctiv, adică publicul sa fie capabil sa distingă in baza sa produsele si serviciile pe care este aplicat semnul de alte produse sau servicii de pe piaţa, in privinţa provenienţei acestora de la o intrepreprindere determinata.
Prin urmare, este necesar ca publicul sa ajungă sa-i recunoască efectiv semnului capacitatea de a identifica originea unui produs sau serviciu.
Folosinţa acestor semne şi de către pârâta-recurentă nu a fost in măsura sa le confere distinctivitate în sensul art. 5 alin. (2) din lege, aceste semne neputând să determine perceperea de către publicul căruia li se adresează bunurile pe care se aplică, ca acestea provin dintr-o anumită sursă, respectiv pârâta-recurentă.
4.Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare în cauză si a dispoziţiilor art. 48 lit. c) din Legea nr. 84/1998, care sancţionează înregistrarea unei mărci cu rea credinţă.
Pentru înlăturarea acestei sancţiuni, recurenta invocă apărarea drepturilor dobândite prin folosirea semnului o perioadă îndelungată, mult anterior înfiinţării societăţii reclamante.
In ceea ce priveşte conceperea si anterioritatea folosirii semnelor in discuţie, concluziile instanţei de apel sunt urmare a aprecierii probelor administrate, nemaiputând fi cenzurate pe calea recursului in urma abrogării pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin OUG nr. 138/2000 .
Astfel, reclamanta-intimata provine, din punct de vedere organizatoric, din divizarea la care a fost supusă fosta întreprindere din care s-a constituit ulterior societatea pârâtă (recurenta), mai precis o secţie de producţie a acesteia, iar obiectul de activitate al noii întreprinderi astfel constituite a fost tocmai acela al fabricării de aparataj electric de joasă tensiune de comandă şi protecţie; lista anexă actului normativ de constituire cuprinzând secţiile, subunităţi ale noii întreprinderi înfiinţate, între care se regăsesc Secţia a 3-a - asamblare contactoare şi Secţia a 4-a - asamblare relee; reclamanta-apelantă a fost aceea care, dat fiind obiectul său de activitate, a produs de-a lungul timpului şi a livrat produse identificate cu aceste semne, atât pentru perioada anterioară anului 1989, cât şi ulterior acesteia.
După cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, reaua credinţă rezultă din faptul că recurenta avea cunoştinţă la data înregistrării mărcilor (2003 - 2004) că acestea erau folosite în mod uzual pe piaţă, inclusiv de către intimată.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât ambele părţi au fost rezultate în urma divizării fostei întreprinderi de Contactoare Buzău în anul 1974 iar semnele înregistrate ca mărci au fost folosite de către intimată corespunzător propriului obiect de activitate.
Recurenta a realizat în momentul înregistrării mărcilor că poate fi afectată şi paralizată activitatea intimatei, dar a profitat de faptul că mărcile nu au fost încă depuse în România.
Prin înregistrarea mărcilor s-a dorit înlăturarea de pe piaţă a concurenţilor, a celor care folosesc mărcile ca semne uzuale în activitatea de comerţ, folosindu-se de efectul atributiv de protecţie al depozitului.
Intimata a şi fost somată de către recurentă cu adresa nr. 381 din 14 iunie 2006 să nu mai comercializeze produse sub mărcile în discuţie, prevalându-se de un drept de proprietate asupra acestora, în temeiul certificatelor de înregistrare eliberate de O.S.I.M.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, făcându-se o aplicare corecta in cauza a dispoziţiilor legale incidente din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează ca in conformitate cu art. 312 alin. C. proc. civ. să dispună respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC E. SA împotriva deciziei nr. 247 A din 18 octombrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5286/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5108/2008. Civil → |
|---|
