ICCJ. Decizia nr. 5617/2008. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5617/200.
Dosar nr.4370/62/200.
Şedinţa publică din 8 octombrie 2008
Deliberând asupra recursului civil de faţă.
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele.
Prin acţiunea înregistrată la data de 4 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului Braşov, sub nr. 4730/62/2006, reclamantul F.M.O. i-a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Braşov, prin primar, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că titlurile, Decretul nr. 712/1960 şi Decretul nr. 218/1960, cu care Statul Român şi-a întabulat dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Braşov, compus din „casă de piatră cu 3 apartamente şi curte" în suprafaţă de 259 mp, înscris în C.F. 4003 Braşov, sub nr. top 6459, nu sunt valabile şi, în consecinţă, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice să fie obligat să-l despăgubească cu contravaloarea imobilului, clădire şi teren, la preţul de circulaţie, în sumă de 643.783 lei, respectiv echivalentul în lei a 183.938 Euro la data plăţii, restituirea în natură a imobilului nefiind posibilă din cauza demolării construcţiei şi edificării altor construcţii pe terenul în litigiu şi să-i oblige pe pârâţi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că imobilul menţionat a fost proprietatea bunicii sale, V.G.M., al cărei unic moştenitor este.
În anul 1951, casa, compusă din 2 etaje şi terenul pe care era edificată au trecut în proprietatea statului iar casa a fost demolată cu ocazia creării cvartalului „Teatrul de Stat", fără ca autoarei sale să-i fie acordată vreo despăgubire, deşi aceasta Ie-a solicitat, în mod repetat. Demolarea s-a făcut abuziv, fără înregistrarea în vreun fel a imobilului, a inventarului materialelor şi fără acordul proprietarului, C.F. 4003 Braşov, fiind sistată. în prezent, casa este demolată iar terenul a fost parcelat, fiind edificate blocuri de locuit, astfel că în această situaţie restituirea în natură nu mai e posibilă şi că este îndreptăţit să ceară contravaloarea imobilului la preţul de circulaţie.
Reclamantul a susţinut că preluarea de către stat a imobilului în litigiu s-a făcut abuziv iar actele normative în temeiul cărora imobilul a trecut în proprietatea statului contraveneau principiilor cu privire la proprietate şi reglementărilor internaţionale la care România a aderat, prin caracterul lor discriminatoriu şi nedrept.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe art. 480, art. 481 C. civ. şi pe cele ale Legii nr. 213/1998.
Tribunalul Braşov, secţia civilă, prin sentinţa nr. 134 S din 16 februarie 2007, a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamantului.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie dar că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, indiferent dacă imobilele au fost preluate cu sau fără titlu valabil, acţiunea în revendicarea imobilelor preluate fără titlu, formulată în condiţiile dreptului comun (art. 480-481 C. civ.; art. 6 din Legea nr. 213/1998) nu poate fi primită, ea fiind inadmisibilă, în condiţiile în care reclamantul nu a recurs la procedura prealabilă obligatorie instituită de Legea nr. 10/2001.
Procedura specială instituită de legiuitor prin Legea nr. 10/2001 are menirea de a evita perpetuarea stării de incertitudine în ceea ce priveşte situaţia juridică a imobilelor ce formează obiectul acestui act normativ.
Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care şi stabilirea unor termene, după a căror expirare, valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.
Dreptul de acces la o instanţă nu este un drept absolut, ci el reclamă, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, ceea ce, implicit, permite anumite ingerinţe, cu condiţia ca acestea să nu aducă atingere substanţei dreptului şi să nu împiedice exerciţiul efectiv al său.
Procedura prealabilă obligatorie reglementată de Legea nr. 10/2001 nu încalcă nici prevederile art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, deoarece această procedură are în vedere tocmai celeritatea determinării situaţiei juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, satisfăcând astfel cerinţa soluţionării cererii de restituire într-un termen rezonabil şi nu încalcă nici prevederile art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie, având ca scop asigurarea stabilităţii şi securităţii raporturilor civile.
Instanţa de fond, a conchis, în baza considerentelor menţionate, că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se face numai în temeiul acestei legi, nefiind posibilă promovarea unei acţiuni direct în justiţie pentru restituirea în natură sau prin echivalent a acestor imobile.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel, în motivarea căruia a susţinut că în mod greşit acţiunea sa a fost respinsă, ca inadmisibilă, fiind dată cu încălcarea art. 480, art. 481 C. civ., a art. 6 din C.E.D.O. şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la convenţie. Reclamantul a mai susţinut că instanţa de fond a transformat dreptul său de proprietate într-un drept teoretic, iluzoriu, lipsit de esenţă şi că procedurile prealabile prevăzute de legiuitor nu pot restrânge accesul la o instanţă, drept prevăzut de art. 6 din Convenţie.
Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 110 Ap din 19 septembrie 2007, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 134 din 16 februarie 2007 a Tribunalului Braşov, pe care a desfiinţat-o şi a trimis cauza, spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Argumentele pe care instanţa de apel Ie-a avut în vedere, au fost următoarele:
Obligarea părţilor de a urma procedura prealabil prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi constatarea, ca inadmisibilă, a sesizării instanţei de judecată cu soluţionarea unei acţiuni fondată pe un alt temei de drept, conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O., care, înscriind dreptul la un proces echitabil, recunoaşte accesul liber la justiţie, anume dreptul la un tribunal în sensul convenţiei.
Este adevărat că, potrivit jurisprudenţei Curţii europene de drepturilor omului pot fi aduse restricţii exerciţiului dreptului de acces la justiţie, întrucât dreptul de acces, prin chiar natura sa, cere o reglementare din partea statului, însă aceste restricţii trebuie să urmărească un scop legitim şi să nu afecteze substanţa însăşi a dreptului.
Indiferent de finalitatea urmărită de reclamant prin promovarea cererii de chemare în judecată, sesizarea s-a făcut într-o ordine corespunzătoare principiului disponibilităţii, potrivit căruia instanţa trebuia să dea eficienţă şi să analizeze distinct fiecare capăt de cerere, în raport cu temeiul de drept invocat astfel că, persoana îndreptăţită, care urmăreşte să-şi realizeze un drept subiectiv, poate alege între calea procedurii speciale şi procedura de drept comun.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Braşov, prin primar, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei nr. 110 Ap din 19 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, iar pe fond, respingerea acţiunii formulate de reclamantul F.M.O., ca inadmisibilă.
În motivele de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul Municipiul Braşov, prin primar a susţinut că, în mod greşit Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 134 din 16 februarie 2007 a Tribunalului Braşov, pe care a desfiinţat-o, trimiţând cauza, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal. Greşit instanţa de apel a argumentat că obligarea părţilor de a urma procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi că respingerea, de către prima instanţă, ca inadmisibilă, a acţiunii formulate de reclamant, întemeiată pe un alt temei de drept decât Legea nr. 10/2001, conduce la încălcarea dispoziţiilor art. 6 din C.E.D.O.
Pârâtul Municipiul Braşov, prin primar a susţinut, în esenţă, că odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicarea imobilelor preluate fără titlu, întemeiată pe art. 480 şi urm. C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998 nu mai poate fi primită, fiind inadmisibilă, în condiţiile în care reclamantul nu a recurs la procedura prealabilă obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu încalcă nici prevederile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., dat fiind faptul că această procedură vizează tocmai celeritatea determinării situaţiei juridice a imobilelor ce formează obiectul său de reglementare, şi nici pe cele ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, având ca scop asigurarea stabilităţii şi securităţii raporturilor civile, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenţa sa, a decis că statele contractante sunt îndrituite să reglementeze exercitarea dreptului de proprietate în concordanţă cu interesul general, adoptând în acest sens, legile necesare.
Pârâtul Municipiul Braşov, prin primar a susţinut că, în mod corect instanţa de fond a statuat prin sentinţa pe care instanţa de apel a desfiinţat-o, nelegal, că de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se face numai în temeiul acestei legi, nefiind posibilă promovarea unei acţiuni direct în justiţie pentru restituirea în natură sau prin echivalent a acestor imobile.
Recurentul-pârât a mai susţinut că, chiar şi în eventualitatea în care instanţa ar analiza distinct, fiecare capăt de cerere în raport cu temeiul de drept invocat, problema valabilităţii titlului ar apărea ca lipsită de interes, întrucât finalitatea urmărită de reclamant, respectiv obligarea Statului Român la acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul în litigiu, urmează a fi respinsă ca inadmisibilă prin prisma prevederilor Legii nr. 10/2001.
Recursul nu este fondat, pentru considerentele care succed.
Tribunalul Braşov, secţia civilă, în soluţionarea acţiunii formulate de reclamant, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ. şi pe prevederile Legii nr. 213/1998, a examinat chestiunea admisibilităţii acţiunii numai din perspectiva dispoziţiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 statuând că, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/201, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa legii, persoanele îndreptăţite pot obţine măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent numai în condiţiile acestei legi, sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie, conform art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Instanţa de fond a motivat că acţiunea reclamantului este inadmisibilă, întrucât de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, se face numai în temeiul acestei legi, nefiind posibilă promovarea unei acţiuni direct în justiţie.
Prin Legea nr. 30/1994, publicată în M.Of., Partea I nr. 135 din 31 mai 1994, România a ratificat Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, precum şi protocoalele adiţionale la această convenţie. Prin art. 3 din lege, România a recunoscut dreptul la recursul individual în faţa Comisiei Europene a Drepturilor Omului şi jurisdicţia obligatorie a Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa drepturilor cuprinse în Convenţia europeană a drepturilor omului, precum şi în Protocolul nr. 4 recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele deja înscrise în convenţie şi în primul Protocol adiţional al convenţiei, Strasbourg, 16 septembrie 1963, şi în Protocolul nr. 7, Strasbourg, 22 noiembrie 1984.
Art. 6 din Convenţie prevede că „Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa" iar Art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie (Protocolul nr. 1 la Convenţie) dispune Că „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional".
Art. 20 alin. (2) din Constituţia României prevede că, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Privarea de bun, în absenţa oricărei despăgubiri, constituie o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, astfel cum s-a stabilit în jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a atras atenţia, pentru a reţine existenţa unui bun în sensul convenţiei, „asupra art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 care prevede că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi Ie-a însuşit fără titlu valabil, îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept, cu menţiunea că legea nu face nicio distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi cea a imobilelor rămase în patrimoniul Statului" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84).
În speţă, prin acţiunea formulată, reclamantul a invocat faptul că, în cazul bunicii sale, al cărei unic moştenitor este, a avut loc o lipsire de proprietate asupra imobilului, compus din teren şi construcţie, imobil ce a trecut abuziv în proprietatea statului, construcţia fiind ulterior demolată, iar pe teren au fost edificate alte construcţii, fără a primi nici un fel de despăgubiri.
Altfel spus, reclamantul s-a prevalat de calitatea sa de titular al unui interes patrimonial recunoscut de dreptul român şi care intră sub protecţia art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţie.
Aşa fiind, în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii, se impunea ca instanţa de fond să examineze admisibilitatea acţiunii formulate de reclamant nu numai din perspectiva Legii nr. 10/2001, care de altfel, prevede, la art. 2 alin. (2) că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi Ie-a însuşit fără titlu valabil, îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, ci şi în raport cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale Art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, fiind necesar să analizeze, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii formulate de reclamant nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Aceasta deoarece, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o atare acţiune să se poată prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional, cum e cazul în speţă, fiind necesar ca, în această situaţie, să i se asigure accesul la justiţie, aplicarea dispoziţiilor legii speciale putând fi înlăturată dacă contravin Convenţiei europene a drepturilor omului, din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului reieşind că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt iluzorii, urmează să fie plătite despăgubiri băneşti.
În acest sens, prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată deSECŢIILE UNITEale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 s-a statuat că, în conformitate cu principiul specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale însă, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Având în vedere considerentele care preced şi care substituie motivarea deciziei pronunţată de instanţa de apel, se constată că recursul este nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Braşov prin primar, împotriva deciziei nr. 110 Ap din 19 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5713/2008. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5286/2008. Civil → |
|---|
