ICCJ. Decizia nr. 10065/2009. Civil. Expropriere. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10065/2009
Dosar nr. 5258/117/2007
Şedinţa publică din 11 decembrie 2009
Deliberând asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 4 decembrie 2007, reclamanta M.E.R. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul municipiului Turda în calitate de reprezentant al Primăriei Turda şi Consiliul local al municipiului Turda, în calitate de reprezentant al Statul Român, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună restituirea în natură a porţiunii libere a imobilului situat în judeţul Cluj, înscris în C.F. 9313 Turda, în suprafaţă de 106 stj.p., precum şi întabularea dreptului său de proprietate în cartea funciară.
Prin sentinţa civilă nr. 32/D din 15 ianuarie 2009, Tribunalul Cluj, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta M.E.R. împotriva pârâtului Primarul municipiului Turda, a dispus restituirea în natură a porţiunii libere din imobilul situat în Turda, judeţul Cluj, înscris în C.F. 9313 în suprafaţă de 381 mp, identificat potrivit raportului de expertiză şi, totodată, l-a obligat pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 2.870 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Imobilul înscris în C.F. nr. 8148 Turda, cu nr. top 904, grădină de 106 stj.p., pe care era edificată o casă familială, a aparţinut lui P.N. şi soţiei acestuia, P.C., ca bun comun.
Prin Decretul nr. 251/1986, imobilul a trecut în proprietatea statului, iar prin încheierea nr. 767/1989 s-a radiat construcţia ca urmare a demolării, imobilul cu nr.top 904 fiind transcris în C.F. 9313 Turda în favoarea Statul Român.
P.C. a decedat la 2 septembrie 1988, iar P.N. a decedat la 8 ianuarie 2002, moştenitoarea acestora fiind reclamanta din prezenta acţiune.
Potrivit raportului de expertiză topografică întocmit în cauză, terenul este liber în prezent, neafectat de lucrările de investiţii pentru care s-a dispus exproprierea, fiind ocupat de garajele edificate de locatarii blocului de locuinţe situat în apropriere.
Având în vedere dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 şi reţinând că bunul imobil nu a fost utilizat în scopul exproprierii, că nu a avut loc o nouă declaraţie de utilitate publică, acesta poate fi restituit în natură reclamantei.
În ce priveşte întabularea dreptului de proprietate, tribunalul a reţinut că această operaţiune nu poate fi realizată deoarece reclamanta nu a învestit instanţa cu o cerere pentru reînfiinţarea imobilului.
Prin Decizia civilă nr. 146/A din 6 mai 2009, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, a admis apelul declarat de pârât, a schimbat sentinţa şi a respins în întregime acţiunea reclamantei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Reclamanta, în calitate de moştenitoare a proprietarilor tabulari, a învestit instanţa cu o acţiune prin care a solicitat restituirea terenului liber, invocând în drept dispoziţiile Legii nr. 33/1994 .
Prin Legea nr. 10/2001, legiuitorul a stipulat că imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 se restituie în baza acestei legi, care are caracter reparator.
În art. 11 din această lege, se prevede că imobilele expropriate, a căror suprafaţă nu a fost folosită în scopul exproprierii, se vor restitui în natură dacă sunt libere.
Reclamanta nu a depus o notificare în baza Legii nr. 10/2001, iar prin Decizia LIII din 4 iunie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, a stabilit că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acţiunilor având ca obiect imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, în speţă, acţiunea reclamantei a fost formulată la data de 4 decembrie 2007, cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Dat fiind că, potrivit art. 329 C. proc. civ., deciziile pronunţate în recursul în interesul legii sunt obligatorii pentru instanţe, în mod nelegal tribunalul a admis acţiunea reclamantei, în condiţiile în care aceasta nu şi-a valorificat eventualele drepturile în temeiul Legii nr. 10/2001.
Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Recurenta prezintă istoricul imobilului, arătând că a aparţinut autorilor săi şi că a fost expropriat în vederea sistematizării oraşului Turda, lucrările pentru atingerea obiectivului nefiind efectuate până în prezent.
De asemenea, arată că împrejurarea dacă dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile numai în cazul exproprierilor de bunuri imobile efectuate după intrarea în vigoare a acestei legi sau dacă se aplică şi exproprierilor efectuate anterior nu poate comporta discuţii, în acest sens pronunţându-se Decizia nr. 6 din 27 septembrie 1999 prin care Curtea Supremă de Justiţie a stabilit că prevederile legale anterior menţionate sunt aplicabile şi în cazul cererilor având ca obiect retrocedarea unor bunuri imobile expropriate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 33/1994, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.
Recurenta invocă şi prevederile art. 36 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, arătând că, indiferent dacă terenul a fost inclus sau nu în domeniul public al comunei este apt a fi restituit în condiţiile fondului funciar.
Susţine totodată că dreptul de proprietate are un caracter absolut, invocând în acest sens art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului .
Consideră că nu putea uza de prevederile Legii nr. 10/2001, deoarece majoritatea instanţelor au opinat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, este admisibilă.
De altfel, Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie, nu interzice a se face uz de mijloacele dreptului comun, iar acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. este mijlocul procedural cel ai eficient.
Aceste aspecte au fost tranşate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, prin Decizia nr. XXXIII la 9 iunie 2008, prin care s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Convenţia are prioritate, iar prioritatea poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun doar în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
În speţă, prin restituirea imobilului reclamantei nu s-ar aduce atingere acestor valori.
Pertinenţa susţinerilor sale este confirmată şi de alte soluţii jurisprudenţiale prin care s-au admis astfel de acţiuni, invocându-se cu titlu de exemplu Decizia civilă nr. 2286 din 22 martie2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Motivarea instanţei de apel în sensul că în speţă îşi găseşte aplicarea Decizia nr. LIII/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este străină de natura pricinii deoarece, în opinia recurentei, sunt incidente dispoziţiile deciziei civile nr. XXXIII/2008 a aceleaşi instanţe.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei, respingerea apelului şi menţinerea hotărârii primei instanţe.
Intimaţii deşi legal citaţi, nu au depus la dosar întâmpinare.
Recursul este nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:
Recurenta a sesizat instanţa cu o acţiune în restituirea unui imobil expropriat prin Decretul nr. 115/1938, întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994.
Prin urmare, faţă de obiectul acţiunii şi de temeiul juridic al acesteia, toate criticile de nelegalitate referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun - art. 480 C. civ., la incidenţa în speţă a deciziei în interesul legii nr. XXXIII/2008 referitoare la admisibilitatea unei atare acţiuni după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 ori la incidenţa Legii nr. 18/1991 nu au legătură cu cauza.
De asemenea, deşi invocă prevederile art. 1 din primul Protocol adiţional la C.E.D.O., recurenta nu arată care este bunul, în sensul Convenţiei, de care a fost privată cu încălcarea acesteia, ştiut fiind că exproprierea efectuată înainte ca România să devină stat membru al Convenţiei nu intră sub cenzura acesteia, conform principiului neretroactivităţii.
În realitate, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, Legea nr. 10, care a intrat în vigoare în anul 2001, a prevăzut expres posibilitatea restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, inclusiv a celor expropriate, cu condiţia să fie libere.
Pentru aceasta era însă necesar ca reclamanta să adreseze o notificare unităţii deţinătoare a terenului, în termenul prevăzut de lege.
Or, reclamanta nu a procedat astfel, fără a oferi vreo explicaţie pertinentă pentru a demonstra că parcurgerea procedurii prevăzute de legea specială de reparaţie nu s-ar fi putut finaliza prin restituirea în natură a imobilului.
Dimpotrivă, încearcă să valorifice în acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 aceleaşi argumente care ar fi trebuit să stea la baza notificării, şi anume: că este moştenitoarea foştilor proprietari tabulari ai imobilului expropriat şi că parte din acesta este în prezent liber, nefiind utilizat în scopul pentru care s-a dispus exproprierea.
Este adevărat că prin Decizia nr. 6 din anul 1999 Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat în interesul legii în sensul că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 - referitoare la restituirea imobilelor expropriate care nu sunt utilizate în scopul pentru care s-a făcut exproprierea - sunt aplicabile şi în cazul cererilor care vizează imobile expropriate anterior intrării în vigoare a legii.
Această decizie a fost pronunţată însă înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, act normativ cu caracter reparator, care a reglementat expres situaţia acestor imobile.
Tocmai pentru că şi după intrarea în vigoare a noii legi, instanţele au continuat să fie sesizate cu cereri de restituire întemeiate pe dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, iar soluţiile au fost neunitare, a fost necesară pronunţarea unei alte decizii în interesul legii, care să unifice jurisprudenţa.
Astfel, s-a pronunţat Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, prin careSECŢIILE UNITEale Î.C.C.J. au decis că dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică acţiunilor având ca obiect imobile expropriate, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Or, tocmai aceasta este situaţia acţiunii de faţă, care a fost introdusă abia la 4 decembrie 2007.
În raport de această dată, reclamanta nu mai poate invoca nici lipsa de unitate a practicii judiciare, deoarece se pronunţase deja Decizia nr. LIII, care fusese şi publicată în M.Of. nr.769 din 13 noiembrie 2007.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că Decizia curţii de apel, prin care s-a respins acţiunea, este legală, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. fiind indicate doar formal.
În baza art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte va menţine Decizia şi va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.E.R. împotriva deciziei nr. 146 A din 6 mai 2009 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10059/2009. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 10039/2009. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
