ICCJ. Decizia nr. 10068/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10068/2009
Dosar nr. 2495/116/2008
Şedinţa publică din 11 decembrie 2009
Prin cererea înregistrată la 18 noiembrie 2008, reclamantul Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Populaţiei din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative l-a chemat în judecată pe pârâtul Dumitru Cristian, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să-i restrângă pârâtului dreptul la liberă circulaţie în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani, în baza Legii nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 93 din 5 februarie 2009, Tribunalul Călăraşi, secţia civilă, a respins cererea ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
Pârâtul a fost returnat din Italia la data de 24 octombrie 2008, în baza Decretului Prefecturii Provinciei Agrigento, pe motiv că pârâtul nu îndeplinea condiţiile de muncă şi de şedere legală pe teritoriul acestei ţări.
Acesta nu constituie un motiv întemeiat pentru restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulaţie, faţă de prevederile Directivei nr. 38/2004/CE, care permit o asemenea limitare doar pentru raţiuni de ordine publică, securitate naţională sau sănătate publică.
În speţă, măsura solicitată de reclamant ar contraveni şi prevederilor art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, conform cărora limitarea unui drept fundamental trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesară într-o societate democratică, iar necesitatea să fie analizată prin prisma raportului de proporţionalitate dintre scopul urmărit şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
Or, prin modul în care legea română reglementează măsura limitării dreptului la liberă circulaţie acest raport de proporţionalitate nu este respectat, simpla neîndeplinire de către un cetăţean a condiţiilor de muncă pe teritoriul unui alt stat nefiind o conduită care să ameninţe ordinea publică.
Prin Decizia civilă nr. 311 din 5 mai 2009 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Atât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cât şi dreptul comunitar permit restrângerea dreptului la liberă circulaţie numai în anumite circumstanţe, şi anume pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică, cu respectarea principiului proporţionalităţii şi doar pe baza conduitei persoanei în cauză, care trebuie să reprezinte o ameninţare reală, actuală şi suficient de gravă la adresa uneia din valorile menţionate.
Condamnările penale anterioare nu justifică prin ele însele o asemenea măsură.
În speţă, faptul că pârâtul ar fi avut un comportament antisocial a fost deja sancţionat prin măsura dispusă de guvernul italian, care i-a interzis accesul pe teritoriul Italiei pe o perioadă de 5-10 ani. În cazul în care pârâtul încalcă această interdicţie este pasibil de pedeapsa privativă de libertate în Italia, astfel încât nu se mai impune ca autorităţile române să dispună o a doua sancţiune prin restrângerea dreptului la liberă circulaţie pe acelaşi teritoriu.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate.
În motivarea cererii, recurentul arată că pârâtul a fost returnat din Italia, pe motiv că a avut o activitate infracţională ce a adus atingere ordinii şi siguranţei publice.
Astfel, conduita pârâtului reprezintă o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa interesului fundamental al statului italian.
Conform Decretului emis de autorităţile italiene, împotriva pârâtului s-a dispus măsura interzicerii de a se întoarce pe teritoriul Italiei pe o perioadă de la 5 la 10 ani.
Potrivit art. 1 pct. 1 din Acordul dintre România şi Republica Italiană privind readmisia persoanelor aflate în situaţie ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997, fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părţi şi fără alte formalităţi, oricare persoană care nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru intrare sau nu mai întruneşte cerinţele pentru şederea pe teritoriul părţii contractante solicitante.
România trebuie să demonstreze capacitatea de a stopa migraţia ilegală, astfel încât în mod greşit instanţa de apel nu aluat în considerare obiectivul HG nr. 1447/2007 şi al Decretului Prefecturii Provinciei Agrigento.
Intimatul nu a depus la dosar întâmpinare.
Recursul este nefondat şi va fi respins pentru următoarele considerente:
Instanţele au reţinut că dreptul cetăţenilor la liberă circulaţie este un drept garantat de legea naţională, dar şi de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că, totodată, acest drept poate fi supus anumitor limitări.
Pentru a se dispune o măsură de limitare a dreptului la liberă circulaţie al unui cetăţean, este necesar ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevede posibilitatea luării unei atare măsuri, instanţa să respecte şi exigenţele dreptului comunitar, precum şi dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În mod corect a reţinut curtea de apel că nici returnarea pârâtului din Italia şi nici sancţionarea sa anterioară de către statul italian nu poate să constituie un temei suficient pentru restrângerea pe viitor a dreptului acestuia la liberă circulaţie, câtă vreme reclamantul nu a dovedit şi nici măcar nu a arătat de ce o astfel de măsură ar corespunde unei situaţii extreme, necesară pentru limitarea dreptului şi de ce prezenţa pârâtului pe teritoriul Italiei ar constitui şi în prezent o ameninţare reală şi suficient de gravă la adresa uneia din valorile fundamentale ale societăţii.
Pe de altă parte, recurentul nu arată de ce, în condiţiile în care guvernul italian a interzis deja pârâtului accesul pe teritoriul statului pe o perioadă de minim 5 ani, se mai impune dublarea sancţiunii şi de către statul român pe o perioadă de timp mai scurtă.
Capacitatea României de a stopa migraţia ilegală reprezintă un obiectiv general şi nu poate constitui temei de admitere a unei cereri determinate, fără o analiză în concret a legalităţii şi temeiniciei acesteia.
În ceea ce priveşte acordul de readmisie, nu se poate invoca faptul că Decizia curţii de apel l-ar nesocoti, câtă vreme pârâtul a fost returnat în România, iar litigiul nu priveşte chestiunea readmisiei pârâtului în ţară, ci dreptul acestuia de a se deplasa pe viitor în Italia, drept care, aşa cum corect s-a reţinut, i-a fost deja restrâns.
Pentru aceste considerente, recursul declarat de pârât este nefondat şi, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Administraţiei şi Internelor - Inspectoratul Naţional pentru Evidenţa Persoanelor împotriva deciziei nr. 311 din 5 mai 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10069/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 10059/2009. Civil. Anulare act. Recurs → |
|---|
