ICCJ. Decizia nr. 10098/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 10098/2009
Dosar nr. 5516/1/2009
Şedinţa publică din 14 decembrie 2009
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Pin sentinţa civilă nr. 142 din 21 februarie 2007, Tribunalul Hunedoara a admis excepţia de tardivitate a introducerii acţiunii şi a respins acţiunea formulată de reclamantul H.F. împotriva Statului Român reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 46.320 lei daune materiale şi a sumei de 350.000 lei daune morale, cuvenite în temeiul art. 504 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., pentru perioada în care a fost arestat ilegal, de la 5 martie 2003 la 13 august 2004.
Reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea a două infracţiuni prevăzute de art. 194 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., iar prin sentinţa penală nr. 275/2003, Tribunalul Hunedoara l-a condamnat la o pedeapsă de 2 ani şi 6 luni închisoare cu aplicarea art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
Curtea de Apel Alba Iulia, rejudecând cauza sub aspectul laturii penale, a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj şi, prin Decizia penală nr. 259/A/2004, a decis achitarea şi punerea de îndată în libertate a inculpatului, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
Soluţia a fost confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 20 ianuarie 2005, prin Decizia penală nr. 440/2005, dată de la care începe să curgă termenul pentru exercitarea dreptului la acţiune.
Faţă de această dată, a reţinut tribunalul, acţiunea reclamantului, înregistrată la data de 11 mai 2006 este tardivă, prin raportare la dispoziţiile art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004.
Prin Decizia civilă nr. 199/A din 15 iunie 2007, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de reclamant, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Hunedoara.
Instanţa de apel a reţinut că tribunalul a interpretat art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, ca norme speciale, derogatorii de la prevederile art. 506 C. proc. pen., dar aceste dispoziţii nu sunt aplicabile în cazurile în care este antrenată răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale.
Baza legală care stabileşte în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului se regăseşte în capitolul IV C. proc. pen., respectiv art. 504 - 507 din cod, iar acţiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată sau a ordonanţei procurorului.
Reinvestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Hunedoara, prin sentinţa civilă nr. 419 din 17 octombrie 2007, a admis în parte acţiunea civilă, a obligat pârâtul la plata sumei de 200.000 lei, cu titlu de despăgubiri actualizate la data plăţii efective, precum şi la plata sumei de 2.000 lei cheltuieli de judecată.
Tribunalul a reţinut că reclamantul are, potrivit art. 504 - 506 C. proc. pen. şi art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dreptul de a fi despăgubit efectiv de stat pentru eroarea judiciară ce s-a comis asupra sa.
În ceea ce priveşte daunele materiale pretinse, tribunalul a constatat că acestea nu sunt dovedite, pentru că reclamantul nu a probat că, la momentul arestării, exercita sub orice formă, o meserie, iar perioada de probă nu poate constitui o dovadă concludentă pentru despăgubiri civile.
De asemenea, reclamantul nu a dovedit că ar fi obţinut venituri în calitate de interpret vocal şi prin comercializarea unui album muzical cu repertoriul său.
În ceea ce priveşte daunele morale, tribunalul a reţinut că reclamantul a suferit un prejudiciu moral pe perioada procesului penal în care a figurat ca învinuit şi inculpat şi în perioada în care a fost încarcerat, prejudiciu care constă în încălcarea dreptului la libertate, onoare, demnitate şi la imagine în comunitatea în care trăia, de natură a-i afecta inclusiv viaţa de familie.
De asemenea, reclamantul a suferit fizic şi psihic din cauza regimului de penitenţă. în plus, acesta a fost afectat de faptul că nu a putut participa la înmormântarea unchiului său, de suferinţa adusă mamei sale, care s-a îmbolnăvit şi de faptul că femeia care urma să-i devină parteneră de viaţă, l-a părăsit.
Tribunalul a constatat că, raportat la probele administrate în cauză şi având în vedere perioada de detenţie, vârsta, profesia, prestigiul şi întreaga personalitate a reclamantului, precum şi consecinţele în plan sentimental, afectiv şi social, reclamantului i se pot acorda 200.000 lei cu titlu de daune.
Prin Decizia civilă nr. 39/A din 21 februarie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelurile declarate de reclamant, de Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor şi de Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara.
Instanţa de apel a reţinut că tribunalul a analizat probele şi a stabilit situaţia în care s-a aflat reclamantul anterior arestării sale şi a argumentat în mod lămuritor nedovedirea prejudiciului material.
Reluarea argumentelor din faţa instanţei de fond şi justificarea criticilor doar pe situaţii prezumtive nu pod conduce la reţinerea procedurii efective a prejudiciului material.
In privinţa daunelor morale, criticate sub aspectul cuantumului, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a avut în vedere împrejurările esenţiale de natură a acorda şi cuantifica aceste daune, prin raportarea efectivă la perioada de detenţie, vârsta, profesia, prestigiul, personalitatea reclamantului, precum şi a consecinţelor produse de eroarea judiciară, atât pe plan sentimental, afectiv cât şi social.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantul şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentat de D.G.F.P. Hunedoara.
Reclamantul a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat că cererea de acordare a daunelor materiale a fost în mod nelegal respinsă ca nedovedită, deoarece, prin martorii audiaţi în cauză s-a făcut dovada că reclamantul era angajat ca bodyguard pe o perioadă de probă, iar neîncheierea contractului de muncă a fost consecinţa arestării.
Prejudiciul material suferit îl constituie salariul minim pe economie, raportat la numărul de luni de încarcerare pe nedrept. De asemenea, reclamantul este cunoscut în cadrul comunităţii ca un apreciat cântăreţ de muzică populară, fiind solistul unei formaţii şi ar fi putut obţine venituri şi din prestarea acestei activităţi.
A mai arătat recurentul, că instanţele trebuiau să aibă în vedere şi dispoziţiile art. 505 alin. (1) C. proc. pen., care stabileşte o serie de criterii pentru stabilirea prejudiciului nepatrimonial, printre care durata privării de libertate şi consecinţele produse asupra familiei celui lipsit de libertate.
Or, prin probele administrate în cauză, recurentul a făcut dovada că starea de sănătate a mamei sale a fost afectată în urma arestării, că logodnica l-a părăsit şi că nu a putut participa la funeraliile unchiului său, de care era foarte apropiat.
Recurentul a mai arătat că prejudiciul moral suferit se datorează şi presiunii psihice cauzate de procesul penal, de viaţa cotidiană în penitenciar, de consecinţele negative asupra statutului social, familial, profesional şi afectiv.
Recurentul Statul Român a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat că Decizia este nelegală, pentru că, potrivit art. 504 C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana privată de libertate în cursul procesului penal ori persoana căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.
În cauză, nu s-a făcut dovada că a existat o eroare judiciară şi, pentru acest motiv, nu pot fi acordate nici daune materiale şi nici daune morale.
A mai arătat recurentul că nu s-a făcut dovada cuantumului prejudiciului moral suferit.
Prin Decizia 6981/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor - D.G.F.P Hunedoara împotriva deciziei nr. 39/A12008 a Curţii de Apel Alba Iulia, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre judecarea apelului declarat de Statul Român prin Ministerul Economiei şi Finanţelor - D.G.F.P Hunedoara.
Prin aceiaşi decizie a fost respins recursul reclamantului H.F. împotriva aceleiaşi decizii.
Pentru a pronunţa această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că, în ceea ce priveşte recursul declarat de reclamant, criticile referitoare la modul în care instanţa a evaluat probatoriul nu permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., deoarece pct. 11 al acestui articol, care se referea la aprecierea probelor, a fost abrogat prin OUG nr. 138/2000.
Celelalte critici permit încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 505 alin. (1) C. proc. pen., la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.
În cauză, prima instanţă, a cărei hotărâre a fost menţinută de instanţa de apel, a aplicat întocmai criteriile prevăzute de art. 505 alin. (1) C. proc. pen., ţinând seama de durata privării de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei şi asupra familiei celui lipsit de libertate. în plus, prima instanţă a avut în vedere şi dispoziţiile art. 5 paragraf 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Dispoziţiile legii interne şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale nu dau dreptul în mod automat la despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral şi nici la un anumit cuantum al reparaţiei în lipsa dovezilor că persoana a suferit un prejudiciu cauzat de încălcarea dreptului garantat de Convenţie.
Prin urmare, în mod corect ambele instanţe au respins cererea privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material, motivat de faptul că nu s-a făcut dovada că un astfel de prejudiciu s-ar fi produs.
În ceea ce priveşte prejudiciul constând în venituri pe care recurentul le-ar fi putut realiza dacă nu ar fi fost arestat, se constată că potrivit dispoziţiilor art. 998 şi următoarele cod civil, în noţiunea de prejudiciu se include nu doar prejudiciul deja produs la data când se cere repararea lui, ci şi prejudiciul viitor.
Prejudiciul viitor este, însă, supus reparării numai dacă există siguranţa procedurii sale, precum şi elemente suficiente pentru a-i determina întinderea.
Lipsa unor posibile venituri, ce ar putea proveni din participarea reclamantului la diferite evenimente mondene şi imposibilitatea de a înregistra un album muzical, precum şi eventualitatea încheierii unui contract de muncă nu pot constitui un prejudiciu viitor cert.
Instanţele de judecată nu pot face speculaţii asupra certitudinii de participare la astfel de evenimente, asupra intenţiei unei persoane de a fi angrenată în astfel de evenimente, ori asupra şanselor de succes în viitor şi cuantumului eventualelor venituri.
In ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral, dovedirea şi cuantificarea acestuia ridică probleme atât pentru solicitant cât şi pentru instanţele de judecată. Este important însă, ca atunci când circumstanţele cauzei justifică acordarea de reparaţii, aceasta să nu fie teoretică şi iluzorie, căci altfel s-ar goli de conţinut dreptul garantat de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. şi protecţia oferită de art. 5 din paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Instanţele au avut în vedere perioada de detenţie, vârsta, profesia, prestigiul şi întreaga personalitate a reclamantului, precum şi consecinţele în plan sentimental, afectiv şi social, reţinând că pe perioada încarcerării, reclamantul „a pierdut segmente din viaţă, întrucât i-au decedat rude apropiate", sănătatea mamei sale a fost afectată iar relaţiile cu femeia ce urma să-i fie parteneră de viaţă au fost compromise.
Prin urmare, faţă de cele arătate, recursul declarat de reclamant a fost considerat nefondat, şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins ca atare.
Întemeiat a fost considerat însă, recursul declarat de pârâtul Statul Român.
Pârâtul nu a susţinut nici în cererea de declarare a recursului şi nici oral, critici legate de faptul că instanţa de apel nu a răspuns motivelor de apel formulate de acest pârât.
Acest aspect a fost invocat de reprezentantul Ministerului Public, cu ocazia dezbaterii recursurilor şi cum motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este de ordine publică, are prioritate în analizarea criticilor formulate la adresa deciziei atacate.
Astfel, împotriva sentinţei civile nr. 419 din 17 octombrie 2007, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, au declarat apel reclamantul, Parchetul de pe lângă Tribunalul Hunedoara şi Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor.
Prin motivele de apel, apelantul - pârât Statul Român a invocat faptul că art. 504 C. proc. pen. nu este aplicabil, pentru că nu a existat o eroare judiciară. Măsura arestării preventive nu a avut caracter nelegal, iar nelegalitatea arestării nu a fost constatată de către procuror sau de instanţa de judecată.
Statul Român a criticat şi cuantumul despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral suferit.
Instanţa de apel nu a analizat apelul declarat de Statul Român, deşi prin minuta şi dispozitivul deciziei s-a respins şi apelul declarat de acest pârât.
In considerentele hotărârii era menţionat că doar reclamantul şi Parchetul au declarat apel, iar analiza criticilor formulate de părţi nu face nici o referire la apelul declarat de Statul Român.
Or, neprezentarea motivelor care au determinat respingerea apelului face ca Decizia instanţei de apel să fie nemotivată, ceea ce a atras incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cum, în lipsa motivării hotărârii atacate, instanţa de control judiciar nu poate cunoaşte considerentele de fapt şi de drept care au condus la adoptarea soluţiei respingerii apelului declarat de Statul Român, s-a impus admiterea recursului, fără a mai fi necesar a fi verificate şi celelalte motive de recurs prezentate de pârât, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului aceleiaşi curţi de apel.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia sub nr. 02334/97/2006, iar prin Decizia civilă nr. 91/A din 30 aprilie 2009, instanţa de apel a respins ca nefondat apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 419/2007 a Tribunalului Hunedoara pronunţată în dosarul civil nr. 02334/97/2006.
Pentru a pronunţa această hotărâre, Curtea de Apel a reţinut că urmează a analiza numai apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti, Decizia 39/2008 a Curţii de Apel Alba Iulia fiind casată numai în parte. Prin urmare, prin menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei casate parţial, au intrat în putere de lucru judecat soluţiile date cu privire la apelul reclamantului H.F. şi al Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, care nu mai pot fi analizate de instanţa de rejudecare.
Prin recursul formulat ( cale de atac recalificată ca apel), pârâtul Statul Român prin M.E.F. - D.G.F.P Hunedoara, a solicitat modificarea sentinţei Tribunalului Hunedoara în sensul respingerii acţiunii reclamantului.
În expunerea motivelor de apel pârâtul a arătat că în speţă nu s-a dovedit că privarea de libertate a reclamantului a avut caracter nelegal, nu s-a făcut dovada unei erori judiciare, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 504 C. proc. pen. Un al doilea motiv de apel s-a referit la acordarea daunelor morale pe care le-a considerat nedovedite şi la cuantumul acestora, considerat nejustificat de mare.
Analizând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin prisma criticilor formulate, Curtea de Apel a constatat că apelul nu este fondat pentru următoarele considerente:
Reclamantul H.F. a fost arestat la data de 5 martie 2003 pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) şi (2) C. pen., în dosarul 177/P/2003. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, care a fost condamnat de prima instanţă, însă ulterior Curtea de Apel Alba Iulia a dispus achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., reţinând că fapta nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj. Soluţia de achitare a rămas definitivă prin Decizia 440/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care a respins recursul Parchetului
Prin urmare, caracterul nelegal al măsurii a fost dovedit o hotărâre definitivă de achitare, conform art. 504 alin. (3) C. proc. pen.
În ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, prin Decizia nr. 39/A/2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, instanţa a constatat că în mod temeinic a fost argumentată acordarea acestor daune prin reţinerea împrejurărilor esenţiale de natură a acorda şi cuantifica aceste daune, prin raportarea efectivă la perioada de detenţie, vârstă, profesia, prestigiul, personalitatea reclamantului şi a consecinţelor produse de eroarea judiciară în care s-a aflat reclamantul, atât pe plan sentimental, afectiv cât şi social.
Instanţa de apel a reţinut în considerente aceste aspecte şi prin urmare a respins atât apelul reclamantului cât şi apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara.
Aceste dispoziţii ale instanţei de apel au dobândit autoritate de lucru judecat întrucât prin Decizia nr. 6981/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat doar în parte Decizia instanţei de apel şi a trimis spre judecare doar apelul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti. Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra recursului reclamantului reţinând că Decizia instanţelor de fond este corectă în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, întrucât s-au reţinut toate împrejurările relevante de natură să ducă la o apreciere corectă a daunelor morale. Prin urmare, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că daunele morale au fost acordate într-un cuantum corect, întrucât apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara care a fost respins de prima instanţă de apel (soluţie rămasă definitivă şi irevocabilă prin nerecurare) a vizat şi acest aspect al cuantumului daunelor morale acordate. Or, atâta timp cât atât instanţa de apel cât şi cea de recurs au stabilit că acest cuantum a fost corect apreciat raportat la probele aflate la dosar, instanţa de rejudecare nu mai poate să analizeze acest aspect decât încălcând autoritatea de lucru judecat.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 296 C. proc. civ., Curtea de Apel a respins apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 419/2007 a Tribunalului Hunedoara.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs Statul Român, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor, reprezentat de D.G.F.P. Hunedoara.
Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1. În cauză nu sunt îndeplinite condiţiile art. 504 C. proc. pen. întrucât nu există o eroare judiciară.
Pentru a fi incident art. 504 C. proc. pen., respectiv pentru ca reclamantul să fie îndreptăţit la plata de despăgubiri din partea Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, este necesar să se fi săvârşit faţă de intimatul reclamant, H.F., o eroare judiciară în sensul art. 504 alin. (2) si (3) C. proc. pen. - texte de lege care au fost invocate în susţinerea acţiunii, respectiv să fi fost privat de libertate ori să i se fi restrâns libertatea în mod nelegal.
Chiar dacă ar fi fost privat de libertate ca urmare a luării măsurii arestării preventive faţă de intimatul reclamant, această măsură trebuie să fi avut caracter nelegal, iar acest aspect trebuie să fie constatat de către procuror sau de instanţa penală, potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen.
În speţă nu s-a făcut dovada unei erori judiciare, astfel că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de legiuitor în art. 504 C. proc. pen. pentru ca intimatul reclamant să fie îndreptăţit la daune morale din partea Statului Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice. Aşadar, intimatul reclamant nu a făcut dovada faptului că, deşi a fost privat de libertate, această măsură, a avut caracter nelegal, aspect care trebuie să fie constatat de către procuror sau de instanţa penală prin actele prevăzute de art. 504 alin. (3) C. proc. pen.
2. Se arată că în mod nelegal prin Decizia instanţei de apel s-a confirmat soluţia de acordare a de daune morale în cuantum de 200.000 lei.
Neexistând o privare nelegală de libertate, nu se poate acorda dreptul la daune morale.
Pentru a se acorda dreptul la daune morale, privarea de libertate trebuie să aibă caracter nelegal, iar acest caracter trebuie să fie stabilit de către procuror sau de instanţa penală, potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen.
Se susţine că nu este dovedit prejudiciul moral şi psihic suferit de intimatul reclamant, iar argumentele reţinute de instanţă sub acest aspect, sunt nefondate.
Astfel, argumentul potrivit căruia arestarea reclamantului a cauzat mamei acestuia o emoţie puternică ce i-a produs o pareză facială, nu poate fi de natură să conducă la acordarea de daune morale având în vedere faptul că această împrejurare a fost probată printr-o adeverinţă medicală depusă de reclamant la dosarul cauzei, adeverinţă care este din data de 25 iunie 2005, iar perioada în care intimatul reclamant a fost arestat este 05 martie 2003 -13 august 2004.
Prin urmare, adeverinţa medicală poartă o dată ulterioară eliberării din penitenciar a lui H.F., aşa încât nu se poate susţine că pareza facială suferită de mama acestuia se datorează faptului arestării lui.
De asemenea, argumentul potrivit căruia unchiul reclamantului a decedat, iar acesta nu a putut fi aproape de el, fiind arestat, nu poate fi de natură să conducă la acordarea de daune morale având în vedere faptul că arestarea nu a avut caracter nelegal.
Pentru acelaşi considerent, nici faptul că intimatul reclamant s-a despărţit de persoana cu care avea o relaţie, nu poate fi de natură să conducă la acordarea de daune morale.
In plus, şi cuantumul acestor daune, la care s-au oprit instanţele este nejustificat, nefiind dovedit cu probe administrate în cauză.
Analizând Decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Este necontestat în cauză că reclamantul H.F. a fost arestat la data de 5 martie 2003 pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) şi (2) C. pen. Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, care a fost condamnat de prima instanţă, însă ulterior Curtea de Apel Alba Iulia a dispus achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., soluţia de achitare rămânând definitivă prin Decizia 440/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Ceea ce se contestă de către recurent este îndeplinirea în cauză a condiţiilor în care se poate face aplicarea prevederilor art. 504 C. proc. pen., dispoziţii legale ce au ca premisă existenţa unei erori judiciare.
Potrivit art. 504 C. proc. pen. are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Conform alin. (3) al acestui articol, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).
În cauză, Curtea de Apel Alba Iulia a pronunţat o hotărâre rămasă definitivă de achitare a reclamantului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de şantaj prevăzută de art. 194 alin. (1) şi (2) C. pen.
Prin urmare, printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că faptei ce a atras privarea de libertate a reclamantului îi lipseşte unul din elementele constitutive, ceea ce determină, în mod evident, nelegalitatea actului prin care măsura privativă de libertate a fost dispusă.
Nelegalitatea actului care a determinat încarcerarea reclamantului atrage incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen., scopul urmărit de aceste reglementări legale naţionale fiind acela de a permite repararea prejudiciului suferit de persoanele care, în mod nelegal, au fost private de libertate.
Aceeaşi consecinţă - a recunoaşterii dreptului reclamantului la repararea pagubei produse - o are şi interpretarea art. 504 C. proc. pen. prin raportare la art. 5 pct. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Din perspectiva normei europene, încarcerarea reclamantului pentru o faptă ce s-a constatat prin hotărâre judecătorească că este lipsită de unul din elementele constitutive ale infracţiunii, atrage o încălcare a dreptului la libertate şi obligă autorităţile statale la repararea prejudiciului astfel produs.
In consecinţă, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de apel a constatat că în cauză reclamantului i s-a produs un prejudiciu prin încălcarea dreptului său la libertate şi, pe cale de consecinţă, incidenţa art. 504 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte criticile formulate prin motivele de recurs vizând existenţa şi întinderea prejudiciului moral încercat de reclamant, Înalta Curte reţine următoarele:
Într-adevăr, prin Decizia nr. 6981/2008 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat doar în parte Decizia instanţei de apel şi a trimis cauza spre judecare numai în ceea ce priveşte apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti.
Prin Decizia menţionată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat asupra recursului reclamantului şi a reţinut că hotărârea recurată este legală în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale acordate, întrucât s-au reţinut toate împrejurările relevante de natură să ducă la o apreciere corectă a prejudiciului moral produs reclamantului.
Prin urmare, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, prin Decizia instanţei de recurs s-a stabilit cu putere de lucru judecat că daunele morale au fost acordate într-un cuantum corect, întrucât apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara care a fost respins de prima instanţă de apel (soluţie rămasă definitivă şi irevocabilă prin nerecurare) a vizat şi acest aspect al cuantumului daunelor morale acordate.
A reanaliza în prezentul recurs legalitatea hotărârii pronunţate sub aspectul existenţei şi întinderii prejudiciului moral suferit de reclamant, înseamnă a nesocoti concluziile unei hotărâri judecătoreşti definitive ce cuprinde o dezlegare sub acest aspect.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte nu va mai cerceta în prezentul recurs criticile vizând greşita admitere a cererii reclamantului de reparare a prejudiciului moral suferit, şi care cuprind argumente în sensul inexistenţei acestui prejudiciu ori a stabilirii greşite a întinderii lui.
Prin urmare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice - D.G.F.P. Hunedoara împotriva deciziei nr. 9l/A din 30 aprilie 2009 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10114/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 10092/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
