ICCJ. Decizia nr. 10099/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.10099/2009
Dosar nr. 3662/312009
Şedinţa publică din 14 decembrie 2009
Deliberând asupra contestaţiei în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin Decizia nr. 4878 din 10 aprilie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii V.G. şi V.E. (decedată), continuat de moştenitorii V.G., V.R. şi U.A., precum şi de chematul în garanţie M.B. prin P.G. împotriva deciziei nr. 630/ A din 9 septembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Împotriva acestei decizii au declarat contestaţie în anulare, la data de 27 aprilie 2009, contestatorii V.G., V.R. şi U.A. (născută V.), invocând omisiunea instanţei de recurs de a cerceta motivul nr. 3 de recurs, prin care s-a susţinut că „hotărârea recurată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 329 alin. (3) teza 2 C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe, raportat la soluţia pronunţată la data de 9 iunie 2008 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, prin care a admis recursul în interesul legii, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti.
În drept au fost invocate prevederile art. 318 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care „hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare."
Contestaţia în anulare este nefondată şi urmează a fi respinsă pentru considerentele ce succed.
Astfel, cum rezultă din considerentele deciziei ce face obiectul contestaţiei în anulare de faţă, instanţa de recurs a analizat motivul 3 al recursului declarat de V.G. şi moştenitorii defunctei V.E. (decedată la 4 octombrie 2008), respectiv V.G., V.A.O., V.R.G. (conform certificatului de calitate nr. 48 din 30 martie 2009) reţinând că, în recursul în interesul legii s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe, ipoteza potrivit căreia, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001, şi C.E.D.O., Convenţia are prioritate şi că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
S-a susţinut că, Decizia instanţei de apel nesocoteşte soluţia dată în recursul în interesul legii evocată, atâta timp cât, în motivarea acesteia, instanţa supremă a reţinut că, după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acţiunea în revendicare a imobilelor pe care le vizează nu mai este admisibilă pe calea dreptului comun, persoanele îndreptăţite fiind ţinute să urmeze procedura stabilită de legea specială, soluţie anticipată legislativ prin art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, că legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 numai în condiţiile în care Legea nr. 10/2001, act normativ cu caracter special ce se aplică cu prioritate faţă de prevederile art. 480 C. civ., care constituie dreptul comun în materia revendicării şi că, potrivit prevederilor legii speciale, restituirea în natură este condiţionată de constatarea pe cale judecătorească a nulităţii actului de înstrăinare [(art. 45 alin. (2) şi (4) coroborat cu art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001)], iar în cazul în care imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, măsurile reparatorii se stabilesc numai în echivalent [(art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001)].
Ca atare, motivul contestaţiei în anulare specială, reglementat de dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., neanalizarea unui motiv de recurs, nu subzistă în cauză.
Nu ne aflăm în ipoteza în care, instanţa de recurs, nu a făcut nici un fel de referire la motivul de recurs, nu a examinat în ce măsură argumentele şi criticile formulate se încadrează sau nu în acestea, omiţându-le cu desăvârşire şi analizând cauza ca şi cum ar fi fost investită cu soluţionarea fondului pricinii sau cu judecarea apelului.
Prin Decizia nr. 630/ A din 9 septembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a lll-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în apel a admis calea ordinară de atac, formulată de reclamanţii A.A.A. şi A.A.C., a schimbat sentinţa civilă nr. 1148 din 21 septembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti şi a admis acţiunea principală, în sensul că i-a obligat pe pârâţii V.G. şi V.E. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamanţilor A.A.A. şi A.A.C., apartamentul nr. 1 situat în imobilul din Bucureşti.
A admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii V.G. şi V.E. în contradictoriu cu chematul în garanţie M.B. prin P.G. şi l-a obligat pe acesta, la plata către pârâţi a preţului din contractul de vânzare-cumpărare nr. 3793/220720, încheiat la data de 25 martie 1997, reactualizat.
Constatând existenţa a două titluri de proprietate valabile, care provin de la autori diferiţi, instanţa de apel a procedat la operaţiunea comparării acestora, conform principiilor jurisprudenţiale constante, în virtutea cărora are câştig de cauză cel care a dobândit de la autorul al cărui titlu este mai bine caracterizat, aceasta fiind o aplicare a principiului „nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet".(nimeni nu poate transfera altuia, ceea ce el însuşi nu are).
Raţionamentul instanţei de apel a fost menţinut cu caracter irevocabil de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 4878 din 10 aprilie 2009, ce face obiectul contestaţiei în anulare de faţă, analiza motivului de recurs privind aplicabilitatea deciziei în interesul legii, reprezentând o confirmare a aplicării principiilor stabilite, instanţa apreciind că analiza cererii în revendicare ce s-a realizat prin compararea titlurilor, pe baza criteriilor dreptului comun, presupuse de aplicarea art. 480 C. civ. şi a Normelor europene privind protecţia dreptului de proprietate, reprezentate de art. 1 din Primul Protocol adiţional la C.E.A.D.O.L.F., şi nu în considerarea Legii nr. 10/2001.
Incontestabil că motivul de recurs a fost analizat de instanţa supremă, aşa încât, nu se poate reforma Decizia nr. 4878 din 10 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nefiind incidente în cauză dispoziţiile de strică interpretare ale art. 318 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., cu referire la neanalizarea motivului de recurs, referitor la soluţia pronunţată deSECŢIILE UNITEprin care s-a admis recursul în interesul legii, cu privire la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti.
Este de observat că în analiza unui motiv de recurs, instanţa de control judiciar extraordinar nu este obligată să răspundă detaliat la fiecare argument al părţii, într-o examinare exhaustivă, ci poate cerceta motivul de recurs, printr-o interpretare de principiu, unitară, ceea ce este cazul în speţă., stabilindu-se o proteguire a dreptului de proprietate în acord cu principiile stipulate de C.E.D.O., aceasta având prioritate, din analiza amănunţită a celorlalte motive, strâns legate de desluşirea corectă a raportului juridic dedus judecăţii, deducându-se criteriile obiective pe baza cărora instanţa de recurs a pronunţat soluţia.
În analiza celorlalte motive de recurs, amplu examinate prin conţinutul considerentelor, instanţa de recurs a făcut aplicarea Convenţiei, argumentarea în drept a constatării valabilităţii titlului statului pe dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 fiind corectă, pentru că naţionalizarea prin Decretul nr. 92/1950 este menţionată expres la lit. a) în enumerarea modalităţilor de preluare abuzivă, iar faţă de situaţia de fapt reţinută în cazul concret dedus judecăţii, Decretul nr. 92/1950 se încadrează în conţinutul normelor de la lit. i) a art. 2, care include în rândul preluărilor abuzive şi pe cele fără titlul valabil.
Pe cale de consecinţă, întrucât motivul de recurs a fost analizat de instanţă, nu se poate admite o contestaţie în anulare, pentru a schimba pe fond soluţia pronunţată în recurs, cu efectul vădit ca partea nemulţumită de soluţie, să o reformeze cu încălcarea unor reguli de procedură, strict şi limitativ reglementate de art. 318 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ., astfel cum a fost invocat.
Interpretarea instanţei de recurs este în acord cu jurisprudenţa C.E.D.O., în materia dreptului de proprietate privată, consacrat de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.
Conform practicii şi interpretărilor Curţii Europene, ingerinţă în exerciţiul dreptului de proprietate al titularilor este considerată şi vânzarea de către stat sau autoritatea administrativ locală, a imobilelor în litigiu, cu consecinţa imposibilităţii redobândirii posesiei şi a privării de proprietate a titularului dreptului.
În speţă, instanţa de recurs a aplicat principiile C.E.D.O. afirmând că vânzarea de către stat a unui bun aparţinând altuia, unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării în justiţie, în mod definitiv, a unui drept al altuia, combinată cu lipsa totală a despăgubirilor, constituie o privaţiune contrară art. 1 al Protocolului nr. 1.
Ca atare, premisa evaluării de legalitate este aceea a existenţei dreptului de proprietate în patrimoniul reclamanţilor la momentul înstrăinării locuinţei către chiriaşi, ce are natura unei vânzări a bunului aparţinând altei persoane decât proprietarul, act juridic a cărui legalitate ar trebui cercetată din perspectiva reglementării interne asigurată de dispoziţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Astfel, argumentele din considerentele deciziei instanţei de recurs au fost amplu şi analitic explicitate din perspectiva desluşirii raportului juridic al dreptului de proprietate, referirile din considerentele instanţei de recurs, reprezentând o motivare a recursului, sub toate motivele invocate de părţi, incluzând şi motivul 3 la care fac referire contestatorii.
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea contestaţiei în anulare, invocată de intimaţi prin avocat, este de observat că, de principiu, legea reglementează această cale extraordinară de atac, ca fiind admisibilă pentru motive de drept comun, prevăzute de art. 317 C. proc. civ. şi, ca o contestaţie în anulare specială, conform art. 318 alin. (1) din acelaşi cod, în accepţiunea legiuitorului, putând fi exercitată această cale extraordinară de atac de retractare, pentru motivele expres şi limitativ prevăzute în textele procedurale la care s-a făcut referire, generic, neexaminarea unui motiv de recurs putând deschide celui care a pierdut recursul accesul la exercitarea acestei căi extraordinare de atac.
Astfel, pentru motivul mai sus arătat, neexaminarea unui motiv de recurs-contestaţia în anulare este, în principiu admisibilă, instanţa având însă de verificat, în fiecare caz, în concret, în ce măsura invocarea acestuia este reală, funcţie de această analiză a condiţiilor exercitării având competenţa de a se pronunţa.
Înalta Curte apreciază că în cazul concret dedus judecăţii, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 318 alin. (1) teza a ll-a C. proc. civ.
Pentru ca o contestaţie în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) din acelaşi cod, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare, iar această omisiune să se fi produs din greşeală.
În speţă aceste condiţii nu subzistă, aşa încât instanţa va respinge contestaţia anulare, ca nefondată, faţă de considerentele mai sus expuse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorii V.G., V.R. şi U.A. împotriva deciziei nr. 4878 din 10 aprilie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10032/2009. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 9222/2009. Civil. Rezoluţiune contract... → |
|---|
