ICCJ. Decizia nr. 10143/2009. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE SI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.10143/2009
Dosar nr. 47474/3/2007
Şedinţa publică din 15 decembrie 2009
Asupra cauzei de faţă constată:
Prin cererea înregistrată, la data de 31 decembrie 2007, reclamantul C.V. a chemat în judecată pe pârâta A.N.P. Bucureşti cerând să fie obligată la plata sumei de 500 EUR, daune materiale şi 650.000 EUR, daune morale, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 3 C.E.D.O., art. 21 din Constituţia României şi art. 35 lit. a), b), c) şi d), art. 36 pct. 1, 2 şi 3 şi art. 43 pct. 1 din Regulile minime privind tratamentul persoanelor private de libertate.
În motivarea cererii reclamantul a susţinut că, la data de 24 martie 2003, a fost sancţionat disciplinar, în mod nejustificat, cu retragerea dreptului la pachet şi vizită, iar la data de 12 mai 2003 cu sancţiunea de 10 zile de izolare severă.
Cum ambele sancţiuni au fost anulate prin sentinţa penală nr. 2865 din 2 octombrie 2006 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, reclamantul a susţinut că este îndreptăţit la plata de despăgubiri de către pârâtă.
Prin sentinţa civilă nr. 1163 din 26 iunie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis în parte cererea şi a obligat pe pârâta A.N.P. Bucureşti să plătească reclamantului suma de 2000 lei, cu titlu de daune morale.
Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei şi cea a prescripţiei dreptului la acţiune ca fiind neîntemeiate.
În motivarea hotărârii instanţa a reţinut că reclamantul îşi fundamentează pretenţia de despăgubire pe faptul sancţionării sale în mod nelegal de către Comisia de disciplină din cadrul Penitenciarului Jilava, caz în care, pârâta, în calitate de administrator al reţelei de penitenciare are calitate procesuală pasivă.
Totodată, instanţa a constatat că sentinţa penală nr. 2865/2006 Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, prin care s-au anulat hotărârile de sancţionare disciplinară aplicate reclamantului, a rămas definitivă la data de 17 aprilie 2007, dată de la care curge termenul de prescripţie, caz în care, în raport de prevederile art. 3 şi art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958, nu este incidenţă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Pe fondul cauzei, instanţa a reţinut că reclamantul a fost sancţionat, prin hotărârea Comisiei de Disciplină din cadrul Penitenciarului Jilava din 24 martie 2003, cu retragerea dreptului la pachet, motivat de faptul că, la data de 13 februarie 2003, orele 23,45, a fost surprins la fereastra camerei în timp ce schimba bunuri cu alţi deţinuţi, iar, prin hotărârea aceleiaşi comisii din 12 mai 2003, a fost sancţionat cu 10 zile de izolare severă, motivat de faptul că la data de 2 mai 2005, orele 21,50, a ingerat o brăţară din material alb, refuzând să o predea.
Cum ambele hotărâri ale comisiei au fost anulate prin hotărârea penală mai sus arătată, instanţa a apreciat că în raport de prevederile art. 998 – art. 999 C. civ., art. 22 din Constituţia României şi art. 3 din C.E.D.O., se impune admiterea cererii în despăgubire dedusă judecăţii.
În raport de natura sancţiunilor aplicate, care au cauzat reclamantului o stare de stres şi anumite suferinţe de natură fizică şi psihică, instanţa a reţinut că se justifică acordarea unei despăgubiri în sumă de 2000 lei, cuantum apreciat a fi necesar, rezonabil şi suficient pentru a acoperi prejudiciul moral suferit.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel ambele părţi. În motivarea apelului reclamantul a susţinut că, în raport de relele tratamente la care a fost supus ca urmare a executării celor două sancţiuni aplicate, se impune majorarea cuantumului despăgubirii acordate de prima instanţă.
În motivarea apelului pârâta a susţinut că nu are calitatea procesuală pasivă o astfel de calitate revenind Penitenciarului Jilava, unitate cu personalitate juridică conform dispoziţiilor art. 10 din HG nr. 1849/2004 şi a cărei comisie de disciplină a dispus sancţionarea reclamantului.
Pe fondul cauzei, pârâta a prezentat conţinutul dispoziţiilor art. 54 din Decretul nr. 31/1954, potrivit cărora persoana care a suferit o atingere a dreptului său la onoare, reputaţie sau orice alt drept personal nepatrimonial poate cere încetarea faptei.
În raport de această dispoziţie legală, pârâta a susţinut că nu se justifică acordarea, întotdeauna, pentru repararea unui prejudiciu moral, a unor sume de bani (aspect evidenţiat ŞI în jurisprudenţa C.E.D.O.), o astfel de reparare putându-se realiza şi prin mijloace nepatrimoniale, cum ar fi, de exemplu, publicare hotărârii de anulare a sancţiunilor.
Pârâta a susţinut, totodată, că sancţionarea disciplinară nu constituie o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii în sensul art. 998 – art. 999 C. civ. şi că, în lipsa unei motivări temeinice a criteriilor de acordare, daunele materiale pot constitui venituri nejustificate.
Pârâta a mai arătat că sancţionarea, pe perioada detenţiei, a unui deţinut cu trecerea, pe o perioadă determinată, într-un regim de izolare senzorială completă, nu constituie, astfel cum s-a statuat şi în jurisprudenţa C.E.D.O., o pedeapsă inumană sau degradantă şi nu contravine dispoziţiile art. 3 din Convenţie.
Prin Decizia civila nr. 894 din 27 noiembrie 2008, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelurile, ca nefondate.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că pârâta justifică calitate procesuală pasivă în cauză având, potrivit prevederilor art. 6 lit. t) din HG nr. 1849/2004, competenţa de a reprezenta în faţa instanţelor judecătoreşti şi a altor organe de jurisdicţie interesele administraţiei precum şi pe aceea de a coordona această activitate la nivelul unităţilor care îi sunt subordonate.
Pe fondul pricinii, instanţa de apel a statuat că existenţa prejudiciului moral cauzat reclamantului nu s-a reţinut în raport cu faptul sancţionării sale disciplinare, astfel cum eronat invocă pârâta, ci în legătură cu faptul că măsurile de sancţionare dispuse împotriva sa au fost lipsite de un fundament legal.
Anume, instanţa de apel a reţinut că lipsa de suport legal a sancţiunilor disciplinare aplicate reclamantului, astfel cum s-a statuat prin sentinţa penală nr. 2865/2006, sancţiuni constând în izolarea acestuia timp de 10 zile şi retragerea dreptului la pachet o perioadă de timp, au fost de natură să-i provoace reclamantului o stare de stres şi suferinţe de natură psihică, caz în care solicitarea sa de despăgubire este întemeiată.
Referitor la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 3 din Convenţie, referitor la care pârâta citează trunchiat Jurisprudenţa Curţii Europene, instanţa de apel a reţinut că nu sunt relevante, întrucât, în cauză, nu condiţiile de detenţie ale reclamantului au fost analizate şi reţinute a fi faptul prejudiciabil generator de despăgubiri, în înţelesul art. 998 – art. 999 C. civ. ci sancţionarea nelegală a acestuia pe perioada detenţiei, astfel cum s-a arătat.
Referitor la cuantumul despăgubirii, instanţa de apel a reţinut că s-a avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului suferit şi evitarea transformării demersului judiciar într-un mijloc de considerare a gravităţii sancţiunilor aplicate şi consecinţele acestora.
Totodată, instanţa de apel a reţinut că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, instanţa fiind ţinută să se pronunţe asupra obiectului cererii deduse judecăţii prin care, în speţă s-a solicitat acordarea unei despăgubiri şi nu alte măsuri de reparare a prejudiciului suferit.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantul, cu menţiunea că va arăta motivele în faţa instanţei de recurs, precum şi pârâta care a reiterat motivele de apel mai sus arătate.
Analizând recursurile, Înalta Curte constată că nu pot fii primite pentru următoarele considerente:
În drept, obligaţia părţii de a arăta, în termenul prescris prin dispoziţiile art. 303 alin. (1) C. proc. civ., pe care din motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1 – pct. 9 C. proc. civ. îşi întemeiază recursul, precum şi dezvoltarea acestor motive, este instituită sub sancţiunea nulităţii prin dispoziţiile art. 3021 alin. (l) lit. c) C. proc. civ.
Conform art. 303 alin. (2) C. proc. civ., ca regulă, termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicarea hotărârii.
În consecinţă, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate prin cererea de recurs nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de lege, potrivit art. 306 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac este lovită de nulitate.
Referitor la recursul declarat de reclamant, se constată că hotărârea instanţei de apel i-a fost comunicată la data de 21 ianuarie 2009.
Raportat la această dată, care marchează momentul de la care începe să curgă termenul de 15 zile de motivare a căii de atac, rezultă că transmiterea de către reclamant a recursului la data de 28 ianuarie 2009 s-a făcut în termenul legal, însă cea a motivelor de recurs, la 21 aprilie 2007 s-a făcut cu nesocotirea dispoziţiilor procedurale menţionate anterior, nemaifăcând posibil controlul de legalitate.
Aşa fiind, Înalta Curte urmează a constata că recursul declarat de către reclamant este nul.
Referitor la recursul declarat de pârâta A.N.P., se constată că prin declaraţia scrisă, sub titulatura „recurs" aceasta se rezumă să reitereze aceleaşi motive invocate prin cererea de apel, tară însă a formula ori a dezvolta vreo critică, în concret, la adresa considerentelor de drept care au fost reţinute, în justificarea soluţiei adoptate, de instanţa de apel.
Simpla reiterare prin declaraţia de recurs a motivelor de apel nu îndeplineşte, de asemenea, cerinţa referitoare la motivarea recursului impusă părţilor prin dispoziţiile legale mai sus arătate, fapt care pune instanţa de recurs în imposibilitate de a exercita controlul judiciar cu privire la hotărârea recurată.
Aceasta, întrucât, recursul este o cale extraordinară de atac iar soarta sa depinde, în primul rând, de modul cum sunt formulate motivele de recurs, care trebuie să se grefeze pe conţinut hotărârii recurate, căci numai motivul formulat în scris şi numai în măsura în care a fost dezvoltat poate fi cercetat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
De altminteri, contrar susţinerilor pârâtei formulate prin recurs, este de observat că faptul prejudiciabil şi generator de despăgubiri l-a constituit, astfel cum au reţinut instanţele de fond, executarea de către reclamant a unor sancţiuni disciplinare care, ulterior, au fost anulate de către instanţa penală, întrucât nu au fost dispuse cu respectarea dispoziţiilor legale incidente, şi nu simplul fapt al sancţionării disciplinare a acestuia ori condiţiile sale de detenţie.
Totodată, la stabilirea cuantumului despăgubirii efectiv acordate reclamantului, se constată că instanţele de fond au avut în vedere, pe de o parte, pretenţiile formulate de acesta prin cererea dedusă judecăţii iar, pe de altă parte, consecinţele pe care le-au avut executarea celor două sancţiuni (izolarea timp de 10 zile şi retragerea dreptului la pachet) asupra reclamantului, care aflându-se în detenţie, a fost nevoit să suporte, în mod nejustificat, o agravare a acestui regim, la rândul său restrictiv.
Referitor la recursul declarat de pârâtă, se observă că aceasta a reiterat şi un motiv de ordine publică, referitor la lipsa calităţii sale procesuale pasive.
Cu privire la acest motiv se constată că pârâta nu a dovedit, nici la judecata în fond şi nici în faţa instanţei de recurs, susţinerea potrivit căreia calitate procesuală pasivă ar reveni în astfel de litigii, în exclusivitate, penitenciarelor.
Argumentul reiterat, anume că penitenciarele, care sunt unităţi subordonate pârâtei A.N.P., au personalitate juridică (potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. 3 din HG nr. 1849/2004 privind organizarea, funcţionarea şi atribuţiile A.N.P.) nu este de natură, astfel cum afirmă aceasta, să conducă la concluzia enunţată, a lipsei calităţii sale procesuale pasive.
Aceasta întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (6) din HG nr. 1849/2004, atribuţiile şi responsabilităţile unităţilor subordonate (penitenciarelor) se stabilesc prin regulament propriu de organizare şi funcţionare, aprobat prin decizie a directorului general al A.N.P.
Or, în cauză, pârâta nu a probat că o astfel de responsabilitate ar fi fost stabilită, în formele prescrise prin dispoziţia legală menţionată, în sarcina unităţilor sale subordonate, caz în care, excepţia invocată nu poate fi primită.
Pentru considerentele arătate, constatând că hotărârile instanţelor de fond au fost pronunţate cu aplicarea corectă a legii, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de pârâtă ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Constată nul recursul declarat de reclamantul C.V. împotriva deciziei nr. 894 din 27 noiembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.N.P. împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 decembrie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 10156/2009. Civil. Drepturi băneşti. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 10115/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
