ICCJ. Decizia nr. 1689/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1689/2009
Dosar nr. 7629/1/2008
Şedinţa publică din 18 februarie 2009
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la 17 septembrie 2003, reclamanţii V.S.A.M. şi M.J. au chemat în judecată pe pârâtul Primarul municipiului Orăştie, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună anularea dispoziţiei nr. 645/2003 emisă de pârât şi să-l oblige pe acesta la restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv de către stat, înscrise în C.F. nr. 5429, nr. 3901 şi nr. 470 situate în localitatea Orăştie, cu menţinerea tuturor opţiunilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, în ipoteza imposibilităţii restituirii în natură.
Prin sentinţa civilă nr. 1034/26 noiembrie 2003, Tribunalul Hunedoara, secţia civilă, a respins ca nefondată acţiunea reclamanţilor.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că, prin dispoziţia nr. 645/2003 Primarul municipiului Orăştie a respins cererea de restituire în natură a imobilelor în litigiu, cu motivarea că, fiind ocupat de construcţii noi, reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la această măsură reparatorie, ci doar la echivalent sub forma titlurilor de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau a acţiunilor tranzacţionate pe piaţa de capital, în valoare de 1 miliard lei.
De asemenea, în ceea ce priveşte porţiunea de teren extravilan, regimul juridic al acesteia este reglementat de Legea nr. 18/1991, fiind aplicabil art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În speţă, este cert că imobilele în litigiu au altă destinaţie decât aceea de locuinţă, situaţie în care sunt excluse despăgubirile băneşti prevăzute de art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar pe de altă parte, unitatea administrativ-teritorială nu dispune de bunuri pentru a le oferi prin compensare.
În atare situaţie, tribunalul a reţinut că dispoziţia emisă de Primar este legală şi se impune a fi menţinută.
Prin Decizia nr. 646 din 23 aprilie 2004, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a apreciat că este de necontestat faptul că imobilele a căror restituire o solicită reclamanţii au fost preluate de stat prin expropriere, iar restituirea în natură nu este posibilă, întrucât terenul este ocupat de stadionul sportiv din Orăştie.
Or, potrivit art. 11 din Legea nr. 10/2001, care guvernează regimul juridic al imobilelor expropriate, măsurile reparatorii care pot fi stabilite constau în titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, acordarea de acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital ori compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite prin echivalent de deţinători, cu acordul persoanei îndreptăţite.
Prin Decizia nr. 4224 din 24 mai 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţii V.S.A.M. şi M.J., a casat Decizia atacată şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.
Pentru a pronunţa această decizie Înalta Curte a reţinut că, sub un prim aspect, Curtea de Apel a apreciat că este necontestat faptul că imobilul a cărui restituire se solicită a fost preluat de stat prin expropriere.
În realitate, acest aspect era contestat de reclamanţi prin motivele de apel, critica fiind reluată şi în recurs, în sensul că deposedarea proprietarilor de imobil s-a produs în anul 1958, printr-o preluare de facto, abia în anul 1973 emiţându-se decret de expropriere.
De asemenea, Curtea de Apel a reţinut că imposibilitatea restituirii în natură a imobilului este dată de ocuparea integrală a terenului cu o construcţie de utilitate publică respectiv, stadionul sportiv al oraşului, cu toate că, s-a dovedit cu actele depuse la dosar în recurs, că, deşi a refuzat restituirea în natură a terenului adevăraţilor proprietari deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, chiar înainte de finalizarea procesului, deţinătorul a schimbat regimul juridic al terenului şi a vândut o suprafaţă din acesta unui particular, respectiv , unei societăţi comerciale.
Chiar în condiţiile în care hotărârea Consiliului Local, prin care s-a decis trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, nu a fost anulată în instanţă, aşa cum ceruseră reclamanţii, nu poate fi ignorată în soluţionarea prezentei cauze întrucât această hotărâre denotă că, deşi terenul nu s-a restituit reclamanţilor în considerarea afectaţiunii sale, aceeaşi afectaţiune nu a împiedicat municipalitatea să dispună de bun cu titlu oneros, în favoarea unui alt particular.
Tot astfel, reclamanţii au înţeles să conteste şi întinderea măsurilor reparatorii propuse de pârât prin echivalent, susţinând în mod constant că terenul lor a fost subevaluat, acest aspect fiind neanalizat de Curtea de Apel, deşi, chiar în cazul incidenţei art. 11 din Legea nr. 10/2001, alin. (6) al textului de lege menţionat obliga instanţa să aibă în vedere valoarea de piaţă a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
După rejudecare, a fost pronunţată Decizia civilă nr. 121/A din 26 iunie 2008 a Curţii de Apel Alba-Iulia, prin care apelul a fost respins ca nefondat.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că la rejudecarea cauzei s-a mai efectuat un raport de expertiză topografică, ale cărui concluzii, necontestate de către reclamanţi, au fost în sensul că în prezent nu mai există suprafeţe de teren, aparţinând antecesorului reclamanţilor, care să nu fie ocupate de construcţii (respectiv, stadion, magazinul Plus, alei, trotuare, blocuri, parcări) şi deci, posibil de restituit în natură.
De altfel, s-a reţinut că reclamanţii, nu au contestat măsura nerestituirii în natură şi nu au solicitat niciun moment ca reparaţia să se facă în natură, ceea ce au contestat fiind modalitatea de restituire prin echivalent, solicitând despăgubiri băneşti.
În ce priveşte trecerea terenului din domeniul public în domeniul privat şi faptul că acesta a fost vândut unui particular, s-a apreciat că sunt aspecte care nu mai pot fi puse în discuţie, câtă vreme au fost analizate şi soluţionate irevocabil prin Decizia nr. 1545/CA/2006 a Curţii de Apel Alba-Iulia (prin care s-a statuat asupra valabilităţii Hotărârii nr. 98/2004 a Consiliului local Orăştie, de aprobare a trecerii terenului în suprafaţă de 4707 mp din domeniul public în domeniul privat).
Cu privire la natura şi valoarea măsurilor reparatorii, s-a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 11 alin. (9), cu referire la art. 11 alin. (4) şi art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în astfel de situaţii, în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent, în titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau în acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital ori prin compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de deţinător, cu acordul persoanei îndreptăţite (fiind excluse despăgubirile băneşti, formă reparatorie solicitată de reclamanţi).
De asemenea, s-a constatat că nu este posibilă acordarea, prin compensare, a altor bunuri ori servicii, faţă de împrejurarea că unitatea deţinătoare nu dispune de excedent de terenuri pe raza oraşului Orăştie.
Referitor la valoarea măsurilor reparatorii, s-a constatat că, în acţiunea iniţială ce a format obiectul dosarului nr. 6207/2003 al Tribunalului Hunedoara, reclamanţii nu au contestat niciun moment valoarea estimativă a ofertei stabilită de Primarul municipiului Orăştie la suma de 1 miliard de lei, ei criticând îngrădirea dreptului de alegere a persoanelor îndreptăţite precum şi faptul că oferta de despăgubire a fost prea vagă, nominalizând doar generic „titluri de valoare nominală, folosite exclusiv în procesul de privatizare sau acţiuni la societăţi comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital", fără a se furniza o listă a acestor societăţi, sau măcar să se precizeze dacă opţiunea va fi la nivel naţional sau local. Prin urmare, critica reclamanţilor referitoare la valoarea măsurilor reparatorii a fost formulată pentru prima dată în faţa instanţei de apel, or, potrivit art. 294 C. proc. civ., în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi, iar cererea de a fi despăgubiţi la valoarea de piaţă a terenului, de 9 Euro/mp, este o cerere nouă, inadmisibilă în apel.
Pe de altă parte, întrucât prin Decizia 4224/2007 a Î.C.C.J. s-a dispus ca instanţa de apel să verifice valoarea reală a măsurilor reparatorii, s-a reţinut că în speţă este aplicabil art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii dispoziţiei 645/2003, potrivit căruia valoarea terenurilor aparţinând imobilelor expropriate în vederea demolării se stabileşte conform actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a legii şi în niciun caz potrivit valorii de piaţă a imobilului şi standardelor internaţionale de evaluare (aşa cum prevede actualul art. 11 alin. (6) al Legii nr. 10/2001), întrucât aceasta ar însemna aplicarea retroactivă a legii, ceea ce ar contraveni principiului neretroactivităţii consacrat de codul civil. De asemenea, exprimarea în sensul că oferta de despăgubire este prea vagă este nefondată, întrucât aceasta este exprimarea legiuitorului, iar Primarul municipiului Orăştie nu a făcut altceva decât să transpună în dispoziţia 645/2003 dispoziţiile legale.
Potrivit art. 24 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data emiterii dispoziţiei, dacă oferta acceptată constă în titluri de valoare nominală folosite în procesul de privatizare sau, după caz, în acţiuni, persoana îndreptăţită va urma procedura prevăzută la cap. IV, deci reclamanţii trebuiau să urmeze această procedură prevăzută de cap. V din lege, privind măsurile reparatorii prin echivalent sub formă de titluri de valoare nominală sau acţiuni.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs apelanţii-reclamanţi care au formulat critici sub următoarele aspecte:
- Instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile deciziei de casare referitoare la identificarea suprafeţei de teren care ar putea fi restituită în natură şi determinarea naturii precum şi a valorii reale a măsurilor reparatorii.
- S-a reţinut în mod greşit că reclamanţii nu ar fi solicitat restituirea terenului în natură, având în vedere chiar soluţia pronunţată prin dispoziţia contestată şi din care rezultă contrariul (întrucât se respinge „cererea privind restituirea în natură a imobilelor").
Chiar dacă nu s-ar fi solicitat ca reparaţia să se facă în natură, instanţa era obligată să determine cuantumul real al despăgubirilor prin raportare la valoarea de circulaţie a terenului.
Pe de altă parte, acordând măsuri reparatorii prin echivalent, instanţa a validat o convenţie de vânzare-cumpărare asupra terenului încheiată de unitatea deţinătoare cu încălcarea dispoziţiilor legii, motivând în mod greşit că vânzarea terenului a făcut obiectul analizei instanţei de contencios administrativ, deşi această instanţă a verificat doar legalitatea hotărârii nr. 98/2004 a Consiliului local Orăştie.
- Instanţa a reţinut în mod greşit temeiul preluării bunului ca fiind reprezentat de Decretele de expropriere nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, întrucât, în realitate preluarea s-a realizat în fapt, fără niciun fel de titlu, în anul 1958.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
Intimatul-pârât a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului faţă de caracterul legal al deciziei atacate, care a dezlegat corect problemele de drept supuse judecăţii.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte urmează să reţină următoarele:
- Statuând asupra preluării abuzive a imobilului pe temeiul Decretelor de expropriere nr. 218/1960 şi nr. 712/1960, în scopul construirii stadionului „Dacia" Orăştie şi în vederea construirii unor blocuri de locuinţe, instanţa de apel s-a întemeiat pe menţiunile de carte funciară şi a stabilit în mod corect situaţia juridică a terenului.
De altfel, reclamanţii înşişi, prin notificarea transmisă, ca şi prin contestaţia adresată ulterior instanţei au arătat că terenurile au fost expropriate, că nu solicită restituirea în natură faţă de impedimentul existenţei unor construcţii de utilitate publică.
Contrar afirmaţiei recurenţilor, menţiunile din C.F. nu pot fi considerate o „ficţiune", dată fiind forţa probantă a unor asemenea înscrieri (care poate fi combătută şi anihilată doar prin radierea înscrierii în C.F., ceea ce în speţă nu s-a realizat).
Susţinerea unui alt temei juridic al preluării a justificat doar demersul reclamanţilor de a obţine măsuri reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti.
În realitate, chiar în condiţiile în care preluarea abuzivă s-ar fi realizat pe baza unei preluări în fapt (fără niciun fel de titlu) măsurile reparatorii nu s-ar fi datorat sub forma despăgubirilor băneşti, dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în forma existentă la momentul soluţionării notificării), reglementând această posibilitate pentru situaţia imobilelor cu destinaţia de locuinţă a căror restituire în natură nu mai este posibilă (or, în speţă, obiectul notificării l-au reprezentat imobile-terenuri).
- Raportat aşadar, la temeiul preluării bunului, instanţa de apel a reţinut corect că măsurile reparatorii se datorează în cadrul reglementat de art. 11 din Legea nr. 10/2001 şi că acestea nu pot fi stabilite decât prin echivalent, faţă de imposibilitatea restituirii în natură relevată de probele administrate.
Susţinerea că prin nerestituirea bunului în natură (solicitare formulată de altfel, abia cu ocazia rejudecării apelului după casarea cu trimitere) ar fi fost validat contractul de vânzare-cumpărare încheiat de municipalitate, deşi aceasta, ca unitate deţinătoare, ar fi procedat nelegal, nu poate fi primită.
Astfel cum recurenţii înşişi recunosc, aceştia nu au atacat în justiţie contractul de vânzare-cumpărare, ci doar hotărârea consiliului local, de trecere a bunului din domeniul public în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, şi care a fost validată prin decizie irevocabilă (Decizia nr. 1545/2006 a Curţii de Apel Alba-Iulia).
Această hotărâre, verificată jurisdicţional sub aspectul legalităţii sale, a stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare la licitaţie publică (nr. 3342 din 12 noiembrie 2004), a cărui nulitate nu a făcut obiectul unei judecăţi pe cale separată şi a cărui lipsire de efecte pe cale incidentală în prezentul proces, prin aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (text introdus prin Legea nr. 247/2005) nu este posibilă pentru că ar însemna o aplicare retroactivă a cauzei de nulitate, ulterioară datei încheierii contractului.
- Critica recurenţilor este însă întemeiată sub aspectul nesocotirii dispoziţiilor deciziei de casare şi de aici, a cuantumului măsurilor reparatorii.
Astfel, potrivit îndrumărilor date de către instanţa supremă, obligatorii conform art. 315 C. proc. civ., la rejudecare, instanţa de trimitere urma să determine valoarea reală a măsurilor reparatorii, ţinând seama de valoarea de piaţă a imobilului, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.
Contrar acestor dispoziţii, instanţa de apel reţine că prevederile legale în vigoare la data emiterii dispoziţiei [art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001, nemodificată] statuau ca valoarea terenurilor să se determine potrivit actelor normative aplicabile la data intrării în vigoare a legii.
Procedând la o asemenea interpretare, instanţa de apel a ignorat faptul că avea de determinat legea aplicabilă unui raport juridic în desfăşurare (facta pendentia), contestaţia nefiind soluţionată, şi deci, măsurile reparatorii nefiind definitiv stabilite, la data intrării în vigoare a legii noi.
Ca atare, trebuia „observate exigenţele noii reglementări, integrate scopului reparator al legii", de a stabili, aşa cum de altfel se dispusese prin Decizia de casare, întinderea măsurilor reparatorii prin echivalent în funcţia de standardele internaţionale de evaluare.
Pe acest aspect, al determinării cuantumului despăgubirilor, prin Decizia în interesul legii nr. 52/2007, s-a statuat că „în măsura în care, în cazul notificărilor soluţionate înainte de intrarea în vigoare a noii legi, contestaţiile formulate privesc nu doar îndreptăţirea persoanelor la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv, ci şi, după caz, natura sau întinderea acestora, instanţele se vor pronunţa asupra contestaţiilor în limitele învestirii lor, în baza principiului plenitudinii de competenţă".
Or, ignorând această plenitudine jurisdicţională, care o obliga la stabilirea întinderii măsurilor reparatorii, în acord, astfel cum s-a arătat, cu standardele internaţionale, instanţa de apel face trimitere la necesitatea ca reclamanţii să urmeze procedura reglementată de Cap. IV privind măsurile reparatorii prin echivalent sub formă de titluri de valoare nominală sau acţiuni.
Un asemenea considerent se întemeiază pe dispoziţiile legale abrogate (Cap. IV fiind abrogat prin Legea nr. 247/2005) şi pe de altă parte, nu ţine seama de faptul că titlurile de valoare nominală nevalorificate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 „se convertesc de drept în titluri de despăgubire" (art. 3 din Titlul VII).
Măsurile reparatorii prin echivalent sunt cele existente în cadrul normativ la momentul soluţionării pricinii, iar nu cele de la data emiterii dispoziţiei (anul 2003), care nici nu ar mai putea fi valorificate (acţiuni, titluri de valoare nominală), având în vedere modificările intervenite sub aspectul normelor de drept material aplicabile raportului juridic de faţă.
În consecinţă, pentru considerentele arătate, referitoare la nesocotirea dispoziţiilor deciziei de casare şi aplicarea unor texte de lege abrogate, recursul urmează să fie admis în temeiul art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. (în care se încadrează de fapt criticile formulate, dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. indicate de recurenţi nefiind susţinute prin dezvoltarea motivelor, iar art. 304 pct. 10 C. proc. civ. indicat de aceştia fiind un motiv de recurs abrogat prin OUG 138/2000).
Drept urmare, va fi casată Decizia şi conform art. 313 C. proc. civ., cauza trimisă spre rejudecare instanţei de apel.
La reluarea judecăţii, va fi administrată proba cu expertiză pentru determinarea întinderii măsurilor reparatorii prin echivalent (despăgubiri, în condiţiile legii speciale), potrivit standardelor internaţionale de evaluare, în condiţiile reglementate de art. 11 alin. (6) din Legea nr. 10/2001 (republicată).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii V.S.A.M. şi M.J. împotriva deciziei nr. 121/A din 26 iunie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1668/2009. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 1657/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
