ICCJ. Decizia nr. 1729/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 1729/2009
Dosar nr. 30870/3/200.
Şedinţa publică din 19 februarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1467 din 27 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul S.M.(M.) şi a fost obligată pârâta A.V.A.S. să emită Decizia sau dispoziţie motivată privind cererea de acordare de despăgubiri pentru acţiunile deţinute de autorul reclamantului N.T. la B.U.L şi F.H. Petreşti.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că notificarea adresată de reclamant nu a fost soluţionată deşi termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr. 10/2001 a fost depăşit.
Pârâta a declarat apel împotriva acestei sentinţe, susţinând că termenul de 60 de zile prevăzut de art. 23 din Legea nr. 10/2001 este de recomandare şi că nu putea fi obligată să emită dispoziţie din moment ce actele doveditoare trebuiau completate iar reclamantul era în culpă.
Prin Decizia civilă nr. 535 din 26 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul a fost respins ca nefondat.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut că, în raport de dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 şi ale HG nr. 250 din 7 martie 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 apelanta era obligată să se pronunţe fie în sensul admiterii fie în sensul respingerii notificării, independent de completarea sau necompletarea actelor doveditoare şi că, independent de natura termenului de 60 de zile şi de faptul nedepunerii tuturor actelor doveditoare de către intimat, după trecerea a aproape 7 ani de la data înregistrării notificării nu se mai poate susţine că în patrimoniul apelantei nu ar exista o obligaţie actuală de a răspunde la notificare.
Împotriva deciziei pronunţată în apel pârâta a declarat recurs, invocând drept temei legal dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită şi nelegală a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, republicată, deoarece potrivit art. 29 din acest act normativ A.V.A.S. are obligaţia să emită o decizie motivată pentru propunerea de acordare de despăgubiri în condiţiile legii speciale, Legea nr. 247/2005 Titlul VII, iar potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată „actele doveditoare… pot fi depuse până la data soluţionării notificării", deci acest text nu mai prevede un termen legal până la care să fie soluţionată notificarea.
Se mai susţine că A.V.A.S. nu a soluţionat şi nu a emis Decizia motivată privind notificarea nr. 2572 din 27 noiembrie 2001 deoarece intimatul nu a respectat obligaţiile legale prevăzute de art. 29 şi art. 22 din lege, deşi prin adresele nr. V.P./1722 din 13 februarie 2006 şi nr. 33844 din 3 decembrie 2007 i-a comunicat acestuia necesitatea completării dosarelor aferente notificării.
Intimatul reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtă, precizând, printre altele, că s-a conformat cerinţelor acesteia şi a depus toate actele solicitate, aşa cum rezultă din adresa cu nr. de înregistrare 10470 din 24 mai 2007.
Recursul declarat în cauză este nefondat.
În conformitate cu prevederile art. 23 alin. (1), actualmente art. 25, din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 22, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Potrivit art. 24 alin. (1) din acelaşi act normativ, dacă restituirea în natură nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent.
Faţă de aceste prevederi rezultă fără echivoc că, indiferent de situaţie, respectiv dacă persoanei îndreptăţite i se restituie imobilul în natură, i se oferă restituirea prin echivalent sau i se refuză un atare drept, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe asupra solicitării adresată prin notificare.
Lacuna legiuitorului care nu a reglementat expres situaţia în care persoana juridică deţinătoare nu respectă dispoziţiile legale menţionate este acoperită de instanţă care, la solicitarea celor îndreptăţiţi stabileşte în sarcina entităţii deţinătoare obligaţia emiterii deciziei sau dispoziţiei motivată, întrucât o atare obligaţie decurge din lege şi face parte dintr-o procedură administrativ jurisdicţională prealabilă, instituită în mod imperativ.
Faţă de considerentele expuse, în corelare cu dispoziţiile legale menţionate sau rezultate din interpretarea prevederilor Legii nr. 10/2001, potrivit caracterului reparatoriu al acestui act normativ, criticile recurentei se privesc ca nefondate, astfel că se va dispune respingerea recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 535 din 26 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 februarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1739/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1713/2009. Civil → |
|---|
