ICCJ. Decizia nr. 2921/2009. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 1119 din 4 decembrie 2007, Tribunalul Buzău a admis excepția invocată de pârât.
A respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta M.G. în contradictoriu cu pârâții Consiliul local al municipiului Buzău și Municipiul Buzău, prin primar.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta M.G. a chemat în judecată Consiliul local al municipiului Buzău și Municipiul Buzău, prin primar solicitând instanței, în baza art. 35 din Legea nr. 33/1994, retrocedarea suprafeței de teren de 114 mp, situat în Buzău.
A mai reținut tribunalul, că înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu sunt aplicabile în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au fost introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea dreptului comun a revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil. In cauză, imobilul teren a fost preluat prin expropriere în baza Decretului nr. 396/1978, astfel încât solicitarea de retrocedare poate fi făcută doar în baza Legii nr. 10/2001.
Prin decizia nr. 76 din 7 martie 2008, Curtea de Apel Ploiești a respins apelul declarat de reclamanta M.G. în contradictoriu cu pârâții Consiliul local al municipiului Buzău și Municipiul Buzău, prin primar.
Curtea de apel a reținut că înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia dată în interesul legii la 4 iunie 2007 a statuat că art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate, introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
In cauză, imobilul a fost expropriat în anul 1978, iar cererea de chemare în judecată a fost introdusă în anul 2007.
Decizia în interesul legii produce efecte numai față de viitor, ceea ce nu exclude aplicabilitatea ei în cazul cererilor introduse anterior momentului pronunțării ei.
Curtea de apel a respins și criticile referitoare la faptul că, prin decizia civilă nr. 239 din 14 mai 2007 a Curții de Apel Ploiești s-ar fi soluționat cu caracter irevocabil și putere de lucru judecat excepția inadmisibilității acțiunii ce viza același teren și avea aceeași motivare în drept.
Tripla identitate nu este îndeplinită, deoarece cele două cauze au avut părți diferite, în calitate diferită. Reclamanta nu a depus la dosar copia hotărârilor pronunțate în cauza anterioară, motiv pentru care nu se cunoaște ce s-a dispus cu privire la admisibilitatea acțiunii.
Cât privește caracterul injust al menținerii în patrimoniul pârâtei a terenului în litigiu, curtea de apel a reținut că reclamanta nu a primit o soluție nefavorabilă cu privire la cererea de retrocedare, care să conducă la rămânerea terenului în patrimoniul statului, ci doar a fost îndrumată să se îndrepte pentru suprafața în litigiu printr-o acțiune întemeiată pe Legea nr. 10/2001.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia în interesul legii, dată de Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție a fost publicată în Monitorul Oficial al României la data de 13 noiembrie 2007, iar codul de procedură civilă nu reglementează expres dacă aceste decizii sunt obligatorii pentru instanțe în privința proceselor ce se află deja în curs de soluționare la data publicării.
Dacă s-ar accepta că decizia dată în interesul legii se aplică și cererilor aflate pe rolul instanțelor de judecată, s-ar ajunge la situația ca părțile să fie private de căile de atac, deoarece instanțele sunt obligate să pronunțe o singură soluție și s-ar încălca dreptul la un proces echitabil și cele trei grade de jurisdicție.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Cererea reclamantei, introdusă pe rolul Tribunalului Buzău la data de 23 octombrie 2007, a fost întemeiată pe dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, aspect reținut atât de instanța de fond cât și cea de apel.
Prin decizia nr. LIII din data de 4 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 769 din 13 noiembrie 2007, Secțiile Unite ale înaltei Curți de Casație și Justiție au statuat însă că "Dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica se interpretează în sensul că:
Aceste dispoziții nu se aplica în cazul acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, introduse după intrarea în vigoare a Legi nr. 10/2001".
Prin decizia pronunțată în recursul în interesul legii, secțiile unite ale instanței supreme au arătat, printre altele că "din moment ce a fost adoptata Legea nr. 10/2001, având tocmai caracterul special menționat, care reglementează toate situațiile ce privesc restituirea în natură sau măsuri reparatorii prin echivalent în cazul imobilelor expropriate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, se impune ca dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 să fie considerate rămase fără aplicare în cazul acțiunilor având ca obiect asemenea imobile, dacă au fost introduse după intrarea în rigoare a Legii nr. 10/2001, ca și în toate celelalte cazuri de preluate abuzivă de către stat.
Potrivit art. 329 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțele de judecată, inclusiv pentru instanța supremă și, pentru că, în prezenta cauză, acțiunea s-a formulat la data de 23 octombrie 2007, prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994 nu se aplică.
Astfel încât, dacă la momentul declanșării procedurii judiciare de către reclamantă, practica instanțelor era neunitară în ceea ce privește raportul dintre dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 și art. 11 din Legea nr. 10/2001, la data pronunțării sentinței practica judiciară a fost unificată prin pronunțarea deciziei în interesul legii mai sus indicată.
Este nefondată susținerea reclamantei că decizia dată în interesul legii nu este aplicabilă în cazul cererilor introduse anterior momentului publicării în Monitorul Oficial, deoarece, conform dispozițiilor art. 329 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ., dezlegarea dată problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțele de judecată.
Aceasta înseamnă că ori de câte ori instanța este chemată să se pronunțe asupra chestiunii admisibilității acțiunii trebuie să aibă în vedere dezlegarea dată prin recursul în interesul legii, indiferent de data la care a fost introdusă cererea de chemare în judecată.
Nefondată este și critica referitoare la faptul că recursul în interesul legii încalcă dreptul la un proces echitabil și sistemul căilor de atac.
Astfel, recursul în interesul legii nu suprimă căile de atac, ci este instrumentul procesual prin care se asigură interpretarea unitară a legii pe întreg teritoriul țării.
Dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, presupune și un anumit grad de previzibilitate a modului în care legea este interpretată, ceea ce înseamnă că în circumstanțe asemănătoare, cărora li se aplică regimuri juridice asemănătoare, se vor pronunța hotărâri judecătorești asemănătoare.
Cum, spre deosebire de sistemul Convenției, sistemul de drept românesc nu are la bază precedentul judiciar și cum, potrivit Constituției României, judecătorul se supune numai legii, recursul în interesul legii este instrumentul pe care legiuitorul 1-a pus la îndemâna instanței supreme pentru asigurarea practicii unitare, prin interpretarea unitară a legii.
Față de cele arătate, recursul declarat de reclamantă se privește ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2948/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 241/2009. Civil → |
|---|
