ICCJ. Decizia nr. 2948/2009. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința nr. 1117 din 17 iunie 2008, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins cererea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâtul U.I., prin care a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în Belgia pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate trebuie coroborată cu prevederile art. 20 și art. 25 din Constituția României, precum și cu dispozițiile art. 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
A mai reținut tribunalul, că România a devenit stat membru al Uniunii Europene la data de 1 ianuarie 2007, de la acea dată, normele comunitare aplicându-se cu prioritate față de dreptul intern.
Reclamanta nu a probat, în condițiile art. 1169 C. civ., existența cauzelor de limitare admise de Directiva 2004/38/CE, pentru că munca la negru nu reprezintă un pericol pentru ordinea și securitatea publică.
Prin decizia nr. 586A din 21 august 2008, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul declarat de reclamantă.
Curtea de apel a reținut că pârâtul a fost returnat din Belgia la data de 1 martie 2008, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, pe motiv de ședere ilegală.
Curtea de apel a reținut că aprecierea necesității restrângerii dreptului la liberă circulație se realizează prin raportare la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării măsuri.
Norma comunitară prevede, în mod limitativ, doar trei situații în care statul ar putea să restrângă libertatea de circulație a persoanelor, respectiv afectarea ordinii publice, a siguranței publice sau a sănătății publice.
Norma internă prevede o categorie mai largă de situații în care se poate dispune restrângerea dreptului cetățeanului român la libera circulație, prin raportare la ipoteza nerespectării unei interdicții anterioare la exercițiul dreptului în discuție, astfel că aceasta este, în parte, neconformă cu norma comunitară, excepții care sunt de strictă interpretare și aplicare.
In cauză, cererea de restrângere a dreptului la liberă circulație se fundamentează exclusiv pe faptul că pârâtul a locuit pe teritoriul Belgiei fără forme legale, fiind returnat în baza acordului de readmisie încheiat cu România.
Simpla ședere pe teritoriul Belgiei și returnarea nu exprimă un grad de pericol social real al pârâtului pentru ordinea și securitatea statului belgian și nu poate fi circumscrisă excepțiilor care ar conduce la admiterea acțiunii, cu atât mai mult cu cât Directiva 2004/38/CE prevede că nici condamnările penale anterioare nu ar putea justifica restrângerea libertății de circulație.
Curtea de apel a mai reținut că, potrivit anexei VII la Tratatul privind aderarea la Uniunea Europeană, se suspendă pe o durată de 2 ani aplicarea anumitor dispoziții din directivă, dar aceasta se referă la interdicția de a circula și locui în cadrul Comunității pentru lucrătorii statelor membre și familiile acestora.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia s-a dat cu aplicarea greșită a legii.
Recurenta a arătat că, chiar și în condițiile în care România este stat membru al Uniunii Europene, cetățenii români trebuie să exercite toate drepturile și obligațiile ce decurg din acest statut, iar returnarea cetățenilor români se aplică atunci când s-a încălcat ordinea juridică internă a unui stat membru.
Acordurile de readmisie nu menționează nici o obligație de restrângere a dreptului la liberă circulație, dar obligația este stipulată în Legea nr. 248/2005, care îndeplinește toate criteriile stabilite de C.E.D.O. pentru noțiunea de lege.
Măsura este conformă dispozițiilor art. 25 și art. 53 din Constituția României, așa cum se arată în decizia nr. 901 din 5 decembrie 2006 a Curții Constituționale.
Criticile permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar nu sunt fondate, pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit dispozițiilor art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, ca urmare a aderării României, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.
Odată cu semnarea actului de aderare, instanțele de judecată au obligația să interpreteze legea internă prin raportare la dreptul comunitar, care, așa cum s-a arătat, are prioritate.
Or, potrivit dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre tratatul european și convențiile încheiate înainte de data aderării, ce au generat drepturi și obligații.
Această prevedere din tratat face ca legislația comunitară să fie de imediată aplicare, ceea ce înseamnă că legea romană va fi interpretată în raport cu norma comunitară.
Dreptul la liberă circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat. In aplicare acestui articol, a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European.
Actul normativ menționat este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile și aranjamentele admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, pentru că, potrivit art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea dreptului la liberă circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune doar pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, iar potrivit alin. (2) al articolului, măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză.
Soluția este în deplin acord cu art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană, care statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Prin urmare, calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, numai că, limitarea trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar dispozițiile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară.
Este adevărat că, prin decizia indicată e recurentă, Curtea Constituțională a constatat că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație este conformă art. 2 din Protocolul adițional nr. 4 la Convenție, dar, prin deciziile pronunțate, curtea a statuat că acest drept nu este unul absolut și că, de principiu, poate fi supus limitărilor.
Este sarcina instanțelor de judecată să analizeze fiecare caz în parte și să stabilească în ce măsură restrângerea aplicată este conformă normelor constituționale și dreptului internațional.
Astfel, deși măsura restrângerii dreptului la liberă circulație este prevăzută de lege, respectiv de art. 38 alin. (2) din Legea nr. 248/2005, îndeplinește condițiile de accesibilitate și previzibilitate impuse de Convenție și urmărește un scop legitim, aceasta nu este proporțională cu scopul urmărit.
La dosar se află talonul din care rezultă că pârâta a fost returnată din Belgia pe motiv de ședere ilegală.
Or, simpla returnare pe motiv de ședere ilegală nu înseamnă că pârâtul, prin conduita sa, a afectat securitatea națională, siguranța publică, ordinea publică, sănătatea sau morala, ori ar fi prejudiciat drepturile și libertățile altora, în sensul art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
In aceste condiții, limitarea dreptului la liberă circulație apare ca arbitrară și, pe cale de consecință, disproporționată cu scopul legitim urmărit.
Față de cele arătate, recursul declarat de reclamantă se privește ca nefondat și, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins ca atare.
-7 -
| ← ICCJ. Decizia nr. 36/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2921/2009. Civil → |
|---|
