ICCJ. Decizia nr. 241/2009. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 755 din 30 martie 2007, Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamanților Municipiul Timișoara reprezentat prin Primar și Consiliul Local al municipiului Timișoara pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv cel încheiat de defuncta G.E.I. și pârâta A.M., contractul nr. 8010 din 26 august 1996 și nr. 124 din 16 februarie 2006.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamanții Municipiului Timișoara prin primar și Consiliul Local al municipiului Timișoara au chemat în judecată pe pârâții C.V., P.M.D., P.A., A.M., G.D.R. și Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Louis Turcanu Timișoara, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să se constate nulitatea înscrierii în C.F. nr. 580 Timișoara, nr.top 11 martie a numitei G.E.I. și, în consecință, să se constate nulitatea actelor subsecvente încheiate astfel: nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între defuncta G.E.I. și pârâta A.M., nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 8010 din 26 august 1996 încheiat între A.M. și P.M.D., nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 124 din 16 februarie 2006, încheiat între P.M.D. și P.A. prin reprezentant G.A. și pârâtul C.V., să se dispună radierea dreptului de proprietate al defunctei G.E.I. ca fiind ilegal înscris și în consecință să fie radiați pârâții C.V., P.M.D., A.M. și G.D.R. din C.F. nr. 580 Timișoara, nr.top 11 martie și să se dispună reîntabularea prin reînscrierea dreptului de proprietate al Statului Român în C.F. mai sus menționată, conform deciziei civile nr. 1824/A din 7 octombrie 1997 a Judecătoriei Timișoara, definitivă și irevocabilă.
în motivarea acțiunii s-a arătat că, prin sentința civilă nr. 7913 din 4 iulie 1996 a Judecătoriei Timișoara s-a admis acțiunea formulată de G.E.I. și s-a dispus restabilirea situației anterioare în C.F. prin radierea dreptului de proprietate al Statului Român și înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei în calitate de unic moștenitor al defuncților săi părinți, foștii proprietari tabulari.
Cu toate că hotărârea respectivă nu a fost definitivă și irevocabilă și nici investită cu formulă executorie, serviciul de carte funciară a intabulat-o pe reclamantă ca proprietară, iar ca urmare a apelului declarat împotriva acestei hotărâri de către Direcția Sanitară Timiș prin decizia nr. 1824/A din 7 octombrie 1997, Tribunalul Timiș a admis apelul, constatând că sentința civilă nr. 7913 din 4 iulie 1996 a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 și urm. C. proc. civ., în sensul că minuta sentinței și încheierea de amânare a pronunțării nu au fost semnate de către grefierul de ședință și cu încălcarea prevederilor art. 112 și urm. C. proc. civ., cu motivarea că instanța de fond nu a stabilit cadrul juridic al procesului, luând act de introducerea în cauză a pârâtei Direcția Sanitară a Județului Timiș, fără a fi sesizată și în scris cu o asemenea cerere și cu încălcarea principiului contradictorialității.
Instanța de apel a mai reținut că, pârâta Direcția Sanitară a județului Timiș a dobândit calitatea procesuală pasivă conform încheierii din 29 februarie 1996 a Judecătoriei Timișoara, dar că nu i s-a comunicat în calitate de parte sentința civilă nr. 7913 din 4 iulie 1996.
Prin decizia nr. 1824/A din 7 octombrie 1997, Tribunalul Timiș a desființat sentința civilă nr. 7913/1996 a Judecătoriei Timișoara și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că hotărârea judecătoriei este nulă.
în aceste condiții, când rectificarea situației de C.F. s-a făcut în baza unui titlu nul, ea nu poate produce nici un efect juridic, întrucât actele ulterioare se consideră ca fiind inexistente.
Defuncta G.E.I. a procedat la înstrăinarea în mod ilegal a imobilului pârâtei A.M., care la rândul său 1-a înstrăinat pârâților P.M.D. și P.A., aceștia din urmă procedând din nou la vânzarea imobilului pârâtului C.V.
Potrivit art. 948 C. civ., pentru valabilitatea unei convenții se cer a fi îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de lege, printre care, consimțământul și existenta unei cauze licite. Prin desființarea titlului inițial, se consideră că bunul nu a ieșit niciodată din patrimoniul proprietarului, astfel că actele subsecvente nu produc efecte, ca de fapt și actul principal lovit de nulitatea absolută.
Or, efectul nulității constă tocmai în desființarea raportului juridic generat de actul juridic lovit de nulitate și prin aceasta stabilirea legalității, preeminența ordinii de drept este asigurată prin aplicarea principiului retroactivității efectelor nulității.
Actul afectat de nulitate absolută se consideră inexistent și implică repunerea părților în situația anterioară încheierii lui prin restituirea prestațiilor reciproce, proprietarul bunului imobiliar care și-a constituit dreptul în baza legii conform art. 645 C. civ., care prevede că unul dintre modurile de dobândire a proprietății îl constituie legea, căruia nu-i poate fi opusă buna-credință sau reua-credință a subdobânditorului (cumpărătorul) și nici proprietarului aparent (vânzătorul), întrucât bunul a ieșit din patrimoniul său, fără a-și da consimțământul și nu poate fi obligat să suporte consecințele actului nul care i-ar îngrădi proprietatea, având în vedere că art. 41 din Constituția României și art. 450 C. civ. ocrotesc deopotrivă proprietatea statului și cea a persoanelor fizice.
Prin urmare, statului îi este recunoscut ca oricărui proprietar dreptul de a-și redobândi proprietatea bunului de la oricine îl deține.
Pârâții nu se pot apăra prin invocarea bunei-credințe, în condițiile în care au cunoscut sau puteau să cunoască cu minime diligente că actul prin care au dobândit proprietatea bunului este nevalabil, având în vedere că cererea de intabulare era notată în C.F. extenso nr. 580 Timișoara, nr.top 11 martie la poz. B8 din foaia de proprietate.
Potrivit art. 17 din Legea nr. 10/2001, republicată și modificată prin Legea nr. 247/2005, locatarii imobilelor având destinațiile arătate în anexa 2 lit. a) și b) pct. 1 au drept de preemțiune la cumpărarea lor, acest drept putându-se exercita sub sancțiunea decăderii, în termen de 90 de zile de la data primirii notificării privind intenția de vânzare, iar contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea dreptului de preemțiune sunt lovite de nulitate. Or, contractul de vânzare-cumpărare nr. 124 din 16 februarie 2006, încheiat între pârâții P.M.D. și P.A. pe de o parte și pârâtul C.V. pe de altă parte a fost încheiat cu încălcarea art. 17, iar potrivit art. 17 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu încălcarea dreptului de preemțiune sunt lovite de nulitate.
S-a reținut că, a fost intabulat dreptul de proprietate al defunctei G.E.I. în baza unei hotărâri judecătorești care nu era irevocabilă la acea dată, fiind chiar desființată prin decizia nr. 1824/A din 7 octombrie 1997.
Astfel, contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută, întrucât titlul în baza căruia pârâții au procedat la vânzarea-cumpărarea imobilului din cauză nu este valabil, situație în care vânzarea imobilului s-a făcut de către un neproprietar și actul nul nu produce efecte.
în acest context, dând eficiență principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis {anularea dreptului celui care transferă, anulează și dreptul primitorului), s-a impus constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
în ședința publică din 27 iunie 2006, reprezentantul pârâtului C.V. a invocat excepția privind necompetența materială a instanței, având în vedere obiectul litigiului cu o valoare materială mai mare de 5 miliarde lei, excepție ce a fost admisă și prin sentința civilă nr. 6647 din aceeași dată, Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Tribunalul Timiș a reținut aspectele arătate anterior și a adăugat următoarele:
Reclamanta G.E.I. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1824/A/1997 a Tribunalului Timiș, înregistrat la Curtea de Apel Timișoara și strămutat prin încheierea nr. 3255 din 26 august 1998 a Curții Supreme de Justiție la Curtea de Apel Craiova, care, prin decizia nr. 8474 din 16 decembrie 1998 a respins ca nefondat recursul, astfel că potrivit deciziei recurate, menținută, pricina a fost trimisă spre rejudecare instanței de fond.
Prin sentința civilă nr. 2854 din 4 martie 1999, Judecătoria Timișoara, în urma rejudecării a respins acțiunea reclamantei G.E.I. în contradictoriu cu pârâții Direcția Sanitară a Județului Timiș și Consiliul Local al municipiului Timișoara, apelul declarat împotriva acestei hotărâri fiind respins și recursul s-a constatat perimat, situație în care imobilul în litigiu a rămas în proprietatea statului față de dispozițiile legale în vigoare la data naționalizării, fiind astfel deținut cu titlu valabil de către pârâți.
Deși hotărârea prin care imobilul a fost restituit reclamantei G.E.I. a fost desființată prin căile de atac exercitate, aceasta și-a înscris totuși dreptul de proprietate în cartea funciară la poziția 4, Partea a II-a, Proprietatea C.F. nr. 580 Timișoara nr.top 11 martie, cu titlu de "moștenire prin sentința nr. 7916/1996, intrat la 30 iulie 1996, nr. 17328", iar la data de 7 august 1996 s-a notat la poziția 5 a C.F. menționate, dreptul de proprietate al pârâtei A.M. cu titlu de bun propriu dobândit prin cumpărare.
La data de 26 august 1996 A.M. vinde imobilul din litigiu cumpărătorilor P.M.D. și P.A. care își înscriu dreptul de proprietate asupra imobilului în C.F., cu titlul de bun comun dobândit prin cumpărare, intrat la 26 august 1996 cu nr. 19328.
Conform mențiunii de la poziția 8 - Partea a II-a, Proprietatea - din C.F. nr. 580 Timișoara, la 17 mai 2004, nr. 14847 "se respinge cererea petentei Primăria municipiului Timișoara având ca obiect intabularea imobilului TBC, laborator în prezenta C.F., iar sub nr. 7279/2006 la poziția 13 se înscrie în final dreptul de proprietate al pârâtului C.V., necăsătorit, bun propriu, cu titlul de cumpărare, rezultând că P.M.D. au vândut acestuia cu prețul de 240000 Euro, imobilul înscris în C.F. 580 Timișoara cu nr. top 11 martie, casă cu un etaj și curte în suprafață de 515 mp.
Urmare a decesului reclamantei G.E.I. la 22 mai 1999 și având în vedere certificatul de moștenitor nr. 35 din 17 februarie 2000, acțiunea reclamanților Municipiului Timișoara prin Primar și Consiliul Local al municipiului Timișoara a fost promovată în contradictoriu cu moștenitorul acesteia G.D.R., unicul său fiu, căruia i-a revenit întreaga masă succesorală.
în raport de cele expuse anterior, acțiunea a fost respinsă, avându-se în vedere și următoarele aspecte:
Pârâtul C.V., ultimul cumpărător al imobilului din litigiu, l-a dobândit la 16 februarie 2006 și conform C.F. nr. 580 Timișoara, la data vânzării de la P.M.D. și P.A. nu exista nicio notare în C.F. care să pună la îndoială calitatea de proprietari a vânzătorilor menționați, iar art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, republicată prevedea că dobânditorul este considerat de bună-credință dacă, la data înscrierii dreptului său în C.F. nu era notată nicio acțiune în contestarea C.F. sau dacă, din titlul transmițătorului și din cuprinsul C.F. nu reieșea vreo neconcordanță cu situația juridică reală.
Cerințele textului de lege au fost îndeplinite, deoarece titlul vânzătorilor a corespuns situației juridice a imobilului, pe care l-au dobândit la 26 august 1996 prin cumpărare de la A.M., care la rândul ei l-a cumpărat de la G.E.I., moștenitoarea foștilor proprietari la 30 iulie 1996.
Pe întreaga perioadă a derulării acestor acte juridice, reclamanții au dovedit lipsa oricărei diligente pentru rectificarea situației de carte funciară intervenită la 30 iulie 1996, dată la care G.E.I. și-a înscris dreptul de proprietate la poziția 4, Partea a II-a - Proprietatea, în C.F. nr. 580 Timișoara. Mai mult decât atât, sentința civilă nr. 7913 din 4 iulie 1996 a Judecătoriei Timișoara a fost atacată cu apel numai de pârâta Direcția Sanitară a Județului Timiș, nu și de către Consiliul Local al municipiului Timișoara, niciunul dintre procesele ulterioare nefiind notate în C.F. a imobilului, cumpărătorii ulteriori (A.M., P.M.D. și C.V.) având reprezentarea situației juridice conform celor relevate în C.F., în care era înscris dreptul de proprietate al defunctei G.E.I. din anul 1996 și pe întreaga perioadă, proprietarii tabulari au plătit impozitul aferent chiar la serviciul de resort al reclamanților.
în acest context, dacă ar fi declarate nule contractele de vânzare-cumpărare privind imobilul din litigiu s-ar contraveni principiului securității circuitului civil, în baza căruia se ocrotește dreptul subdobânditorului de bună-credință, principiu reglementat și de art. 36 din Legea nr. 7/1996, potrivit căruia termenul de prescripție de 3 ani pentru rectificarea C.F., întemeiate pe nevalabilitatea înscrierii sau a titlului, îndreptată împotriva terțelor persoane care și-au înscris un drept real, dobândit cu bună-credință, prin act cu titlu oneros și bazându-se pe cuprinsul C.F., începe să curgă de la data înscrierii dreptului a cărui rectificare se solicită.
în speța de față, prescripția extinctivă este operantă, dreptul de proprietate al defunctei G.E.I., prin moștenitorul său G.D.R. fiind înscris în C.F. în anul 1996 și prima înstrăinare a imobilului către A.M. intervenită în anul 1996, iar vânzările succesive realizându-se în 1996 între A.M. și P.M.D. și la 16 februarie 2006 între P.M.D., P.A. și pârâtul C.V., termenul de la care începe să curgă prescripția nu poate fi considerat întrerupt, pentru faptul că în imobil funcționează un spital, întrucât el vizează rectificarea C.F., cu privire la un drept de proprietate și nu de folosință; în ceea ce privește excepția nerespectării dreptului de preemțiune reglementat de art. 17 din Legea nr. 10/2001, cererea de rectificare nu poate fi primită, pentru că legea menționată nu era în vigoare la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare intervenite între G.E.I. și A.M., respectiv între aceasta și pârâții P.M.D. și P.A., cu atât mai puțin față de pârâtul C.V., deoarece imobilul nu este grevat de un contract de închiriere, pentru ca locatarul respectiv să poată beneficia de un drept de preemțiune.
Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar, Consiliul Local al municipiului Timișoara și pârâtul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii "Louis Țurcanu" au fost respinse de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 509 din 22 noiembrie 2007.
Instanța de apel a tratat apelurile prin aceeași abordare, având în vedere că au fost întemeiate pe aceleași motive, respectiv greșita reținere de către instanța de fond a prescripției dreptului la acțiune și pretinsa lipsă de bună-credință a dobânditorului cu titlu oneros, pârâtul C.V., determinantă pentru menținerea contractului său.
Curtea de apel a reținut în esență că, sentința tribunalului nu a fost pronunțată numai în considerarea excepției prescripției, ci și a unei condiții de fond a valabilității înscrierii în C.F., respectiv a bunei-credințe a cumpărătorului pârât C.V., situație în care controlul judiciar a fost efectuat sub un dublu aspect.
Sub aspectul verificării temeiniciei acțiunii instituțiilor reclamante, care au urmărit anularea titlurilor succesive prin care s-a transmis proprietatea imobilului în litigiu și revenirea la situația anterioară de C.F. prin reînscrierea ca proprietar a Statului Român, a fost făcută o prezentare a istoricului situației juridice a imobilului astfel:
Potrivit situației de C.F., imobilul (care servea drept sediul sanatoriului, proprietate a numiților B.G. și B.I., medici și părinții numitei G.E.I.) a fost preluat de Statul Român în baza Decretului nr. 302/1948 pentru naționalizarea instituțiilor sanitare particulare, act care, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 a avut natura unei preluări abuzive.
La data preluării, imobilul a trecut în proprietatea statului și în folosința Ministerului Sănătății, fiind afectat tot timpul acestei destinații de utilitate publică, de la acea dată și până în prezent.
Prin sentința nr. 7916 din 4 iulie 1996, Judecătoria Timișoara a recunoscut numitei G.E.I., fiica foștilor proprietari tabulari, dreptul de proprietate asupra acestui imobil și a restabilit situația de C.F. prin radierea dreptului statului și înscrierea dreptului acesteia ca unică moștenitoare legală a părinților săi.
Ulterior, în august 1996 se intabulează în C.F. ca proprietară prin cumpărare numita A.M. care, la 26 august 1996 vinde imobilul numitei P.M.D., căsătorită cu P.A., operațiune evidențiată în C.F. sub nr. 19328 din aceeași zi.
La 2 septembrie 2007, Direcția Sanitară a Județului Timiș a declarat apel împotriva acestei hotărâri, admis de Tribunalul Timiș și care a desființat-o, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanței de fond, soluție menținută de Curtea de Apel Craiova, instanță la care litigiul a ajuns prin strămutare.
După rejudecarea cauzei, Judecătoria Timișoara prin sentința nr. 2854 din 4 martie 1999 a respins acțiunea reclamantei G.E.I., cu motivarea că, potrivit Legii nr. 112/1995, modificată prin H.G. nr. 11/1997, datorită destinației imobilului, ea nu poate fi îndreptățită decât la acordarea despăgubirilor bănești și nu la restituirea în natură.
Apelul declarat de reclamantă și continuat după decesul său de către G.D.R. în calitate de fiu s-a constatat perimat prin decizia nr. 1866 din 18 iunie 2001 a Tribunalului Timiș și niciuna dintre aceste soluții sau proceduri nu s-a notat în C.F.
La 17 mai 2004, s-a evidențiat în C.F. prima mențiune prin care s-a notat încheierea de respingere a cererii Primăriei municipiului Timișoara de intabulare a imobilului TBC, laborator și la 30 noiembrie2004 s-a notat apelul declarat de aceeași instituție împotriva respectivei încheieri.
Cererea pentru anularea titlurilor subsecvente celui al numitei G.E. (infirmat irevocabil prin decizie pronunțată de Tribunalul Timiș la 18 iunie 2001) și de reînscriere a statului ca proprietar a fost formulată numai la 2 mai 2006, dată la care s-a solicitat pe lângă anularea contractelor succesive de vânzare-cumpărare și anularea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat în formă autentică la 16 februarie 2006 cu pârâtul C.V., al cărui drept de proprietate a fost intabulat în C.F. cu o zi mai târziu.
Față de acest istoric referitor la mențiunile din C.F., nu rezultă că titlul numitei G.E.I. și al celorlalți dobânditori până la pârâtul C.V. ar fi fost contestate sau contestabile, astfel că acesta, străin de procedurile judiciare inițiate de instituțiile statului are, în absența dovedirii altor modalități de avizare asupra identității reale a altui proprietar decât cel înscris în C.F., situația unui terț dobânditor cu titlu oneros și cu bună-credință.
S-a reținut că este irelevantă identitatea celui care folosește imobilul sau destinația actuală a acestuia, singurul aspect important pentru existența relei-credințe a pârâtului la momentul cumpărării fiind dovedirea faptului că el ar fi știut că altcineva decât cel care i-a vândut este proprietarul imobilului, dovadă pe care reclamanții nu au făcut-o în condițiile în care sarcina probei le revenea.
în același sens, s-a arătat că, simpla existență în C.F. a unor mențiuni privind judecarea în diferite momente a unor acțiuni având ca obiect pretenții cu privire la imobil nu poate să contrazică prezumția bunei-credințe a pârâtului C.V. care este un dobânditor cu titlu oneros, atâta timp cât, niciuna dintre aceste proceduri nu a condus la înscrierea ca proprietari în anul 1996 a altor persoane decât soții P.M.D. și P.A., cei care i-au vândut imobilul în discuție.
Din moment ce evidența de C.F. (care este actul de identitate completă privind situația juridică a unui imobil) nu indică alți proprietari în afara celor menționați și pentru că instituțiile reclamante nu au făcut dovada că prin alte mijloace pârâtul C.V. ar fi fost avertizat despre identitatea proprietarului real, prezumția bunei-credințe nu poate fi infirmată.
în sensul aceleași concluzii este și faptul că din titlul transmițătorului și din cuprinsul C.F. nu a reieșit la data încheierii contractului o neconcordanță între cartea funciară și situația juridică reală a imobilului.
Instanța de apel a mai avut în vedere că acțiunea formulată de reclamanți a avut ca obiect desființarea celor trei contracte de vânzare-cumpărare prin care s-a transmis în mod succesiv proprietatea asupra imobilului în discuție (primele două în 1996 și ultimul în 2006), dar fiind vorba de o pretinsă vânzare a lucrului altuia între diverși participanți la tranzacție, sancțiunea aplicabilă asupra acestor acte este nulitatea relativă și nu nulitatea absolută, motiv pentru care în privința primelor două contracte notate în C.F., acțiunea reclamanților este prescrisă.
Fiind prescris dreptul material la acțiune, cererea subsecventă a reclamanților pentru rectificarea C.F. este și ea prescrisă potrivit dispozițiilor art. 35 alin. (1) din Legea nr. 7/1996. Prescripția în acest caz nu a fost întreruptă în drept, pentru că acțiunea în anulare nu a fost precedată de o altă procedură privind contestarea acestor contracte și nici în fapt, deoarece folosința continuă a imobilului a fost exercitată de altcineva și nu de instituțiile reclamante.
Referitor la al treilea contract încheiat la 16 februarie 2006 între pârâții P.M.D., P.A. și pârâtul C.V., acțiunea reclamanților nu este prescrisă, deoarece a fost introdusă la 2 mai 2006. In acest caz, solicitării de anulare a contractului subsecvent conform principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis (anularea dreptului celui care transferă, anulează și dreptul primitorului) i se opune ca excepție recunoscută de lege, de doctrină și de jurisprudență principiul menținerii validității actelor cu titlu oneros încheiate de terții de bună-credință cu titularul aparent al unui drept sau cu cel al cărui titlu a fost apoi desființat retroactiv, instituție bazată la rândul său pe principiile validității aparenței în drept și al ocrotirii bunei-credințe.
Față de cele expuse anterior, trebuie constatat că eșecul redobândirii proprietății de către G.E.I. nu s-a datorat lipsei vocației sale la acordarea măsurilor reparatorii, ci unei interdicții în vigoare la acel moment privind restituirea în natură a imobilelor destinate utilității publice.
De asemenea, prin modificarea art. 16 din Legea nr. 10/2001, ca efect al noilor proceduri prevăzute de Legea nr. 247/2005 (Titlul I art. 2), G.E.I. în calitate de descendentă a foștilor proprietari tabulari ar fi beneficiat de retrocedarea acestui imobil, lucru posibil de solicitat în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a legii, respectiv 26 iulie 2005, și putea dispune liber de el în favoarea unor terți, situație în care imobilul nu putea rămâne în proprietatea statului.
împotriva deciziei nr. 509 din 22 noiembrie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, în termen legal au declarat recurs reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara și pârâtul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Louis Țurcanu.
Recurenții-reclamanți critică hotărârea instanței de apel pentru aplicarea greșită a prevederilor legale în materie. In acest sens, în primul rând arată că, greșit s-a reținut buna-credință a dobânditorilor subsecvenți cu titlu oneros, fiind trecute cu vederea notările din C.F. ale diverselor acțiuni din care rezultă că puteau cunoaște pretențiile altora asupra imobilului, respectiv notările de la poziția II, 6, 7, 8 și 9 la data cumpărării imobilului de către pârâtul C.V., în condițiile în care, din lecturarea in extenso a C.F. notarea de la punctul 8 nu era radiată.
Imobilul fiind destinat unei activități de utilitate publică (Clinica de TBC a Spitalului), pârâtul putea să cunoască cu ușurință o asemenea împrejurare.
S-a afirmat că titlul proprietarului original (G.E.I.) a fost inițial intabulat în baza unei hotărâri judecătorești care nu era irevocabilă, fiind desființată ulterior printr-o altă hotărâre, dreptul de proprietate transmis prin acte succesive este lovit de același viciu și fiind vorba despre un drept real apărarea lui este imprescriptibilă, contrar celor reținute prin hotărârea atacată. în aceste condiții, dreptul material la acțiune se susține că nu este prescris, deoarece dreptul de proprietate este imprescriptibil, așa cum prevăd dispozițiile art. 22 din Decretul-lege nr. 167/1958.
Mai arată recurenții-reclamanți că soluția pronunțată de instanța de apel este eronată, întrucât contractele de vânzare-cumpărare sunt lovite de nulitate absolută, deoarece titlul în baza căruia pârâții au cumpărat imobilul nu este valabil.
în drept, recurenții-reclamanți au invocat motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Pârâtul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Louis Turcanu, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. critică hotărârea recurată pentru faptul că a soluționat cauza prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 36 și art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, care îl protejează pe terțul dobânditor de bună-credință și cu titlu oneros prin posibilitatea intervenției prescripției acțiunii în rectificare, bazată pe nevalabilitatea titlului său și al autorilor săi în drepturi și nu prin aplicarea corectă a dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 7/1996 și art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938.
în concret, s-a arătat că art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 prevede că, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real, în condițiile prezentei legi, în folosul unei persoane se prezumă că dreptul există în folosul ei, dacă a fost dobândit sau constituit cu bună-credință, atâta timp cât nu se dovedește contrariul. Dacă un drept s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.
Se mai arată de către pârâtul recurent că buna-credință, temeiul fundamental al protecției dobânditorului cu titlu oneros nu există în speță, fiind posibilă dovada contrară. Se susține că pârâtul C.V. nu putea să invoce faptul că nu a cunoscut situația juridică reală a imobilului pe care 1-a cumpărat, întrucât, cu o minimă diligentă ar fi putut face verificarea exterioară a acestuia și să constate că în imobil funcționa o instituție publică.
Se mai pretinde că la aceeași concluzie putea să ajungă instanța și prin analiza art. 33 din Decretul-lege nr. 115/1938 care prevede: "Cuprinsul C.F., cu excepția îngrădirilor și excepțiunilor legale se consideră exact în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros un drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului n-a fost notată în cartea funciară vreo acțiune prin care să-i conteste cuprinsul ei, sau dacă n-a cunoscut pe altă cale această inexactitate ".
Un alt argument invocat de recurenți este acela că folosința continuă și neîntreruptă a spitalului, începând cu data pronunțării sentinței civile în favoarea numitei G.E.I. și până în prezent ar fi de natură să întrerupă prescripția dreptului la acțiune.
Recurenții se află în situația în care lăsarea unui terț în posesie echivalează cu recunoașterea dreptului acestora sau cel puțin cu precaritatea dreptului reclamantului ce ar avea tot interesul să solicite o posesie efectivă a imobilului (chiar pe calea unei executări silite). Art. 16 și art. 17 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă sunt deplin aplicabile în speță.
Pentru cele expuse mai sus, cererea de radiere a înscrierilor succesive în cartea funciară întemeiată pe art. 34 pct. l din Legea nr. 7/1996 nu poate fi paralizată. Nu există nicio rațiune pentru protecția cumpărătorilor, atâta timp cât titlurile lor se fundamentează pe nevalabilitatea manifestată a înscrierii primului dobânditor G.E.I.. Caracterul de titlu definitiv și irevocabil al sentinței civile nr. 7916/1996 este numai aparent, atâta vreme cât a fost posibilă anularea acestuia și lipsirea de eficiență juridică a pretențiilor reclamantului inițial.
De fapt, criticile formulate prin cererile de recurs sunt identice cu cele invocate în apel.
Examinând hotărârea recurată prin prisma motivelor invocate, se constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate pentru următoarele considerente:
în mod corect instanța de apel a soluționat cauza prin respingerea apelurilor, reținând buna-credință a pârâtului C.V. la dobândirea imobilului, prescripția dreptului la acțiunea în anulare a primelor două contracte de vânzare-cumpărare, prescripția dreptului la acțiunea în rectificare a C.F. și inaplicabilitatea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis.
Așa cum s-a reținut, pârâtul este terț dobânditor de bună-credință al imobilului în litigiu, căruia i-a fost transmis în proprietate cu titlu de vânzare-cumpărare de pârâții P.M.D. și P.A. prin contractul autentificat sub nr. 124 din 16 februarie 2006.
La data încheierii contractului, față de cuprinsul C.F., pârâtul a putut să-și formeze convingerea că vânzătorii erau adevărații proprietari ai imobilului, dreptul lor fiind înscris la pozițiile B6 și B7 ale C.F. cu nr. 580 Timișoara. Mai mult decât atât, căile de atac promovate de Primăria municipiului Timișoara împotriva încheierii de carte funciară nr. 14847 din 17 mai 2004 de la poziția B8 au fost respinse de Tribunalul Timiș și de Curtea de Apel Timișoara, așa cum se evidențiază prin notele de la pozițiile B9 și B10.
La data încheierii contractului de vânzare-cumpărare între pârât și soții P., nu era notată în cartea funciară nicio acțiune prin care să se conteste cuprinsul C.F. sau titlul proprietarei inițiale G.E.I., al pârâtei A.M. sau al pârâților P.
Susținerea recurentului Municipiul Timișoara că nota de la poziția B8 din cartea funciară nu s-a radiat nici până în prezent este lipsită de temei. Respectiva înscriere relevă respingerea cererii Primăriei municipiului Timișoara pentru intabularea Laboratorului TBC, fiind evident că, o asemenea notă va exista întotdeauna în cartea funciară, neputându-se dispune ștergerea ei.
în același sens, trebuie reținut și faptul că la 17 mai 2004, când Primăria a solicitat intabularea Laboratorului TBC, soții P. erau proprietari tabulari de circa 8 ani, dreptul lor fiind înscris la 26 august 1996 la poziția B6 - 7.
Pe de altă parte, antecesoarea lor, A.M. era intabulată din 7 august 1996, iar G.E.I. din 30 iulie 1996.
S-a făcut dovada că pârâtul a luat cunoștință de faptul că recurentul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Louis Turcanu ocupă imobilul fără titlu la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu soții Popescu și că a încercat pe cale amiabilă să încheie cu deținătorul imobilului un contract de închiriere, fără a ajunge la un rezultat pozitiv.
De asemenea, s-a dovedit că, la data vânzării titlul vânzătorilor corespundea situației juridice reale a imobilului, pe care l-au dobândit de la pârâta A.M. și aceasta la rândul ei 1-a cumpărat de la G.E.I., moștenitoarea foștilor proprietari tabulari.
Este neadevărată susținerea recurenților referitoare la hotărârea judecătorească prin care s-a retrocedat imobilul, că a fost intabulată înainte de a rămâne definitivă și irevocabilă. In acest sens, s-a făcut dovada că la data intabulării (30 iulie 1996), sentința respectivă era definitivă și irevocabilă prin neapelare în termen. Astfel, hotărârea a fost comunicată părților din procesul respectiv la 8 iulie 1996 și pentru că nu a fost atacată în termen reclamantei G.E.I. i-a fost eliberată cu mențiunea "definitivă și irevocabila''' și investită cu formulă executorie în data de 29 iulie 1996.
Direcția Sanitară a Județului Timiș, care nu a figurat ca parte în procesul de retrocedare a declarat apel împotriva sentinței civile nr. 7916 din 4 iulie 1996 a Judecătoriei Timișoara abia la 2 septembrie 1997, la aproape un an de la data comunicării. La data promovării apelului peste termen, imobilul se afla deja în patrimoniul soților P., dobândit prin cumpărare de la pârâta A.M. la 26 august 1996, după ce aceasta din urmă 1-a cumpărat de la G.E.I. la 7 august 1996.
Apelul Direcției Sanitare a Județului Timiș împotriva sentinței pentru retrocedarea imobilului a fost soluționat în contradictoriu cu G.E.I., fără a se ține cont de schimbarea situației de carte funciară prin vânzarea lui către A.M., iar apoi către soții Popescu.
Ținând cont că aceștia figurau ca proprietari tabulari în C.F. la data promovării apelului, instanța era obligată să-i introducă în cauză, întrucât prin vânzare le-a fost transmisă inclusiv calitatea procesuală.
La momentul soluționării acelui apel, nici Consiliul Local și nici Direcția Sanitară a Județului Timiș nu au verificat situația reală a imobilului din cartea funciară, procesul purtându-se în contradictoriu cu G.E.I. care nu mai avea calitate de proprietar. Prin urmare, culpa pentru faptul că procesul s-a desfășurat fără introducerea în cauză a dobânditorilor succesivi ai imobilului, care și-au făcut opozabil erga omnes dreptul de proprietate prin intabulare în cartea funciară le revenea exclusiv recurenților. Este lipsit de orice rațiune, ca în prezent să se invoce reaua-credință a pârâtului C.V. și a antecesorilor săi cu privire la imobil, pentru că nu au făcut diligente pentru aflarea situației reale a acestuia, în condițiile în care recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Timișoara a purtat circa 4 ani un proces în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală și nu a verificat la cartea funciară dacă a intervenit vreo modificare în situația tabulară.
Prin decizia civilă nr. 1824/A din 7 octombrie 1997 a Tribunalului Timiș a fost desființată sentința nr. 7913 din 4 iulie 1196 pentru retrocedarea imobilului, cauza fiind trimisă spre rejudecare. Respectiva decizie nu este opozabilă pârâtului C.V., deoarece nu a fost parte în acea cauză și nu produce efecte în ceea ce-1 privește, neputând constitui nici temeiul radierii dreptului său de proprietate din cartea funciară, atâta timp cât nu cuprinde dispoziții în acest sens.
în caz contrar, ar însemna ca pârâtul să fie supus unor dispoziții date de o instanță în fața căreia nu a fost parte, ceea ce ar reprezenta o încălcare gravă a dreptului său la un proces echitabil, consfințit de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Pe de altă parte, dacă s-ar desființa contractul pârâtului de vânzare-cumpărare în baza unei hotărâri judecătorești pronunțate fără ca acesta și antecesorii săi să fi fost părți în acel proces, ar însemna încălcarea principiului securității dinamice a circuitului civil, în baza căruia, se ocrotește dreptul dobânditorului de bună-credință.
în raport de cele expuse, instanța de apel a reținut în mod corect că acțiunea în anularea primelor două contracte de vânzare-cumpărare este prescrisă, ca de fapt și cea în rectificarea C.F.
Contrar susținerilor recurentului Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Louis Turcanu, termenele de prescripție extinctivă nu au fost întrerupte prin ocuparea imobilului fară titlu de către această instituție, spitalul neavând posesia imobilului, deoarece nu 1-a deținut sub titlul de proprietar, fiind un simplu detentor precar, care 1-a ocupat abuziv.
Mai mult decât atât, statul, care a figurat ca proprietar anterior retrocedării, a perceput de la proprietarii tabulari impozitul pe imobilul din anul 1996 și până în prezent. Detenția precară pe care a avut-o spitalul nu este de natură să întrerupă termenul de prescripție extinctivă, în condițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 și nici sub aspectul dreptului material la acțiunea în anularea primelor două contracte de vânzare-cumpărare, nici sub aspectul rectificării C.F.
De altfel, spitalul în cuprinsul motivelor de recurs vorbește despre precaritatea titlului Statului Român reprezentat prin Consiliul Local al municipiului Timișoara. Astfel, recunoscând precaritatea titlului statului, care a fost proprietar anterior retrocedării este evident că recurentul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Louis Turcanu recunoaște implicit și precaritatea pretenției sale.
Invocarea imprescriptibilității acțiunii în revendicare imobiliară de către recurentul Consiliul Local al municipiului Timișoara, nu poate influența prescriptibilitatea acțiunilor în anulare și rectificare de carte funciară, care au un caracter de sine stătător, fiind prescriptibile în termen de 3 ani, conform dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 și a art. 36 din Legea nr. 7/1996, republicată.
Fată de toate aceste considerente, criticile formulate de recurenți fiind nefondate, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ. recursurile declarate de pârâtul Spitalul Clinic de Urgență pentru Copii Louis Turcanu și reclamanții Consiliul Local al municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin primar au fost respinse ca atare.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2921/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2914/2009. Civil → |
|---|
