ICCJ. Decizia nr. 298/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 298/2009
Dosar nr.2196/90/200.
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 14 decembrie 2004, astfel cum a fost precizată, reclamanţii M.R., ş.a., au chemat în judecată pe pârâţii SC C.H. SA, Primăria şi Consiliul Local al oraşului Horezu cerând să se constate că au dobândit prin accesiune dreptul de proprietate asupra construcţiilor existente pe suprafaţa de 2300 mp (parte dintr-o parcelă de 3000 mp care este proprietatea lor) iar pârâţii să fie obligaţi să le respecte dreptul de proprietate cu privire la aceste imobile situate în oraşul Horezu, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 480-484 C. civ.
În motivarea cererii reclamanţii au susţinut că autorii lor au dobândit în folosinţă de la adevăraţii proprietari, M.I., M.E. şi T.M., suprafaţa de 3000 mp în baza unei promisiuni bilaterală de vânzare cumpărare datată 18 octombrie 1975 (promisiune care a fost validată prin sentinţa nr. 6191/1992, astfel cum a fost îndreptată, a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea) şi că în baza deciziei nr. 2/1982, în mod nelegal, Consiliul Local al oraşului Horezu a transmis către pârâta C.H., fără plată şi fără un termen o parte din acest teren (2300 mp), pe care aceasta a edificat construcţii aferente unui service.
Pârâţii au invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii dedusă judecăţii în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, pârâta C.H. SCM solicitând, în subsidiar, pe cale reconvenţională, ca reclamanţii să fie obligaţi să o despăgubească cu sporul de valoare adus terenului şi, totodată, să i se recunoască un drept de retenţie până la concurenţa valorii despăgubirii.
Prin sentinţa civilă nr, 862 din 17 octombrie 2007, Tribunalul Vâlcea a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă, şi a anulat, ca netimbrată, cererea reconvenţională.
În motivarea hotărârii, tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au calitatea de a revendica imobilul în litigiu, imobil de care autorii lor au fost deposedaţi de către stat, cât timp nu au urmat şi finalizat procedura legii speciale de reparaţie, anume a Legii nr. 10/2001, procedură în cadrul căreia a fost emisă în favoarea lor dispoziţia de despăgubire nr. 2/2001 de către entitatea deţinătoare a imobilului, pârâta C.H. SCM .
În fundamentarea concluziei menţionate, tribunal a apreciat că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, lege specială prin care s-a reglementat regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat 6 martie 1945-22 decembrie 1989, categorie în care se încadrează şi terenul în litigiu, sunt în concordanţă cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate pe cale separată dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
Tribunalul a evidenţiat în considerentele de fapt că autorii reclamanţilor au încheiat cu foştii proprietari ai imobilului o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare a imobilului în litigiu (la data de 18 octombrie 1975), că imobilul a fost preluat ulterior de stat, precum şi faptul că promisiunea a fost validată printr-o hotărâre judecătorească abia în anul 1992, hotărâre care a fost supusă unei proces de îndreptare a erorii materiale în baza unui înscris falsificat, astfel cu s-a reţinut prin rezoluţia organelor de cercetare penală dată la 21 martie 2005 (dosar nr. 1713/2005).
Faţă de situaţia de fapt reţinută, tribunalul a apreciat că atâta timp cât nu au redobândit proprietatea terenului reclamanţii nu se pot prevala de dispoziţiile art. 480 C. civ. şi nici de cele ale art. 482 C. civ., referitoare la accesiune, cu menţiunea că situaţia juridică construcţiilor edificate pe astfel de terenuri a fost reglementată tot prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Împotriva aceste sentinţe au declarat apel reclamanţii cerând schimbarea sentinţei şi admiterea cererii în revendicare pe care au dedus-o judecăţii.
În motivarea apelului reclamanţii au susţinut că sentinţa civilă nr. 6121/1992 a Judecătoriei Rm. Vâlcea şi încheierea de îndreptarea erorii materiale pronunţată de aceiaşi instanţă la data de 22 ianuarie 1993 se bucură de puterea lucrului judecat şi că această prezumţie nu mai poate fi răsturnată printr-o altă hotărâre contradictorie, astfel cum a procedat prima instanţă prin soluţia pronunţată.
Reclamanţii au susţinut şi că, atâta timp cât imobilul în litigiu nu a intrat în mod valabil în proprietatea statului, în mod eronat tribunalul a apreciat că acesta ar cădea sub incidenţa reglementării prevăzută de Legea nr. 10/2001, ei fiind îndreptăţiţi, în calitate de proprietari, să formuleze acţiune în revendicare pe calea dreptului comun.
Prin Decizia nr. 115/A din 19 mai 2008 a Curţii de Apel Piteşti a admis apelul declarat de reclamanţi, a desfiinţat sentinţa şi a trimis cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că soluţia de respingere a acţiunii în revendicare dedusă judecăţii ca fiind inadmisibilă, prin analizarea concursul dintre două acte normative, soluţionat de prima instanţă în favoarea legii speciale, ignoră dispoziţiile art. 6 din CEDO şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
La rândul său, instanţa de apel face o analiză a cuprinsul normelor juridice prevăzute de art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe de o parte, şi de art. 480 C. civ., pe de altă parte, şi conchide în sensul că „ipotezele celor două legi se suprapun", soluţia normativă preconizată de legiuitor fiind aceea a restituirii în natură a unor astfel de imobile, cu diferenţa că prin legea specială de reparaţie se pot acorda şi alte măsuri reparatorii în cazul în care imobilul nu poate fi restituit în natură.
Instanţa a apreciat că împrejurarea că reclamanţii nu au finalizat procesul declanşat în temeiul legii speciale de reparaţie, anume a Legii nr. 10/2001 (proces în care reclamanţii au renunţat la judecată) nu poate conduce la pierderea dreptul lor subiectiv de proprietate, care este consacrat de legislaţia comunitară, ci doar la pierderea dreptului la acţiune în cadrul acestei proceduri speciale.
Instanţa de apel a reţinut şi că atâta timp cât dreptul de proprietate al reclamanţilor asupra imobilului în litigiu a fost recunoscut prin sentinţa civilă nr. 6121/1992 a Judecătoriei Rm. Vâlcea, în mod evident aceştia nu şi-au pierdut calitatea de proprietari în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
În final, instanţa de apel a conchis în sensul că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului cauzei şi că, în raport de prevederile art. 297 C. proc. civ., se impune desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C.H. SCM, invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, referitor la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, recurenta invocă că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat în şedinţa din 9 iunie 2008 în sensul că se rezolvă în favoarea legii speciale concursul dintre legea specială şi legea generală, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.
Totodată, recurenta arată că prin aceiaşi hotărâre Înalta Curte a reţinut că numai în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi C.E.D.O., convenţia are prioritate şi că această prioritate poate fi dată şi în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
Recurenta afirmă că, în cauza dedusă judecăţii, reclamanţii aveau deschisă calea legii speciale pentru redobândirea în proprietate a imobilului în litigiu, cale pe care însă au abandonat-o, motiv pentru care nu se mai poate analiza existenţa unor eventuale neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi C.E.D.O.
Într-o astfel de situaţie, recurenta susţine că reclamanţii nu mai au deschisă şi calea acţiunii în revendicare, întrucât, prin admiterea unei astfel de acţiunii s-ar aduce atingere securităţii raporturilor juridice.
În fapt, recurenta reiterează că a intrat în posesia terenului în litigiu în anul 1983, că pe acest teren a edificat construcţii de o valoare însemnată, că prin dispoziţiile art. 107 din Legea nr.1 /2005 i s-a recunoscut un drept de superficie pe teren pe toată durata de existenţă a construcţiilor, că hotărârea judecătorească invocată de reclamanţii nu îi este opozabilă întrucât nu a fost chemată în litigiul finalizat cu pronunţarea sa, cu menţiunea că reclamanţii nici nu au dovedit dreptul de proprietate al autorilor lor cu privire la diferenţa de la 300 la 3000 mp, rectificare care s-a făcut în hotărârea judecătorească invocată, în baza unui înscris constatat a fi fals.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că este fondat pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 297 alin. (1) teza l-a C. proc. civ., în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de apel va desfiinţa hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Sintagma „a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului" desemnează, în mod exclusiv, ideea de nestatuare asupra fondului, adică cazul când instanţa a soluţionat procesul pe o excepţie primită nelegal care a zădărnicit cercetarea fondului sau, respectiv, cazul în care instanţa a judecat în lipsa oricăror dovezi din care să rezulte o cercetare a fondului procesului.
Chestiunea referitoare la admisibilitatea acţiunii în revendicare a unui imobil care cade şi sub incidenţa legilor speciale de reparaţie se circumscrie sferei apărărilor de fond, anume este o apărare prin care se neagă existenţa raportului de drept material specific acţiunii în revendicare, adică se neagă însăşi existenţa dreptului subiectiv de proprietate (care este o condiţie de admitere în fond a acţiunii) al cărei titular se pretinde a fi partea reclamantă.
În cauza supusă analizei, prima instanţă a cercetat fondul cauzei, adică a verificat apărările părţilor şi a statuat, în fapt şi în drept, cu privire la temeinicia cererii în revendicare dedusă judecăţii.
Anume, investită cu soluţionarea unei cereri în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi având ca obiect material un imobil care a făcut şi obiectul unei legi speciale de reparaţie (Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989), prima instanţă a reţinut, în raport de situaţia de fapt constatată şi de titlurile invocate, că nu poate primi cererea, procedând, printre altele, şi la o analiză a concursului dintre cele două reglementări legale mai sus arătate.
Urmare a analizei concursului dintre cele două reglementări precum şi aspectelor de fapt ale pricinii, prima instanţă a concluzionat în sensul că reclamanţii nu sunt titularii unui drept de proprietate actual cu privire la imobilului în litigiu, justificat de faptul că acesta a fost preluat de stat anterior datei de 22 decembrie 1989 iar reclamanţii, care au obţinut validarea unei promisiuni de vânzare a acestui bun după data menţionată, nu au obţinut şi retrocedarea sa de la stat în cadrul procedurii prevăzute prin legea de reparaţie instituită în acest scop.
Cu alte cuvinte, în limitele obiectului şi al cauzei acţiunii dedusă judecăţii, prima instanţă a concluzionat că reclamanţii nu beneficiază de protecţia oferită proprietarului unui bun imobil (în contra celui care deţine bunul fără nici un just titlu) prin intermediul acţiunii în revendicare prevăzută de art. 480 C. civ., întrucât nu sunt titularii unui drept de proprietate actual cu privire la imobilul în litigiu.
În fundamentarea soluţiei prima instanţă a evidenţiat şi faptul că reclamanţii au declanşat procedura administrativă prevăzută de legea specială, că în cadrul acestei Ie-a fost respinsă cererea de retrocedare în natură a imobilului şi Ie-a fost făcută de pârâtă o ofertă de despăgubire de 10.000 lei/mp (prin Decizia nr. 2 din 6 decembrie 2001), că au formulat contestaţie în justiţie, în procedura prevăzută de art. 26 alin. (3) Legea nr. 10/2001, pentru ca, ulterior, să renunţe la judecată, fapt de care s-a luat act prin Decizia nr. 483 din 10 mai 2004 a Tribunalului Vâlcea.
Aşa fiind, rezultă că prima instanţă a primit apărarea prin care pârâţii negau existenţa în cauza dedusă judecăţii a raportului de drept material specific acţiunii în revendicare şi aceasta nu pe cale de excepţie procesuală şi fără vreo cercetare a fondului ci, dimpotrivă, ca urmare a analizării temeiniciei cererii în revendicare cu judecata căreia a fost investită.
În această situaţie, în mod eronat instanţa de apel a apreciat că ar fi incidenţă situaţia de excepţie prevăzută de art. 297 alin. (1) C. proc. civ., anume că prima instanţă ar fi rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, cu consecinţa desfiinţării sentinţei apelate şi trimiterii pricinii spre rejudecare.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de pârâtă şi, în baza art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 312 alin. (5) C. proc. civ., va casa Decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru judecarea apelului declarat de reclamanţi împotriva sentinţei pronunţată de prima instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va analiza şi celelalte motive de recurs invocate de pârâtă sub formă de apărări.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta C.H. SCM împotriva deciziei nr. 115/A din 19 mai 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2945/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2910/2009. Civil → |
|---|
