ICCJ. Decizia nr. 312/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 312/2009
Dosar nr. 14118/3/200.
Şedinţa publică din 21 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 888 din 19 iunie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca nefondată contestaţia formulată de R.R. în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, C.N.C.F. C.F.R .SA împotriva deciziei nr. 1/1776 din 16 martie 2007, prin care i s-a respins notificarea nr. 238/E din 28 noiembrie 2005.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că prin notificarea nr. 238 din 28 noiembrie 2005 contestatoarea a solicitat restituirea în natură sau acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent aferente terenului în suprafaţă de 661 mp şi a construcţiei aflată pe acesta, din Municipiul Târgu Jiu.
Prin Decizia nr. 1/1776 din 16 martie 2007, notificarea formulată de contestatoare a fost respinsă, deoarece aceasta nu a fost depusă în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată cu modificările şi completările ulterioare.
Tribunalul Bucureşti sesizat cu contestaţia formulată de R.R. a reţinut că termenul de 6 luni prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost prelungit prin OUG nr. 109/2007 şi OUG nr. 145/2001, şi care a expirat la 14 februarie 2002 este un termen de decădere şi că dispoziţiile Legii nr. 247/2005 nu au instituit un nou termen pentru depunerea notificării şi valorificarea pe această cale a drepturilor prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 335 din 24 aprilie 2008 a respins ca nefondat apelul contestatoarei R.R. cu aceleaşi argumente ca acelea ale instanţei de fond, precizând totodată că în cauză apelanta nu a formulat o cerere de repunere în termen, în temeiul art. 103 C. proc. civ. ci a considerat că Legea nr. 247/2005 a instituit un nou termen pentru depunerea notificării.
Curtea de Apel a respins şi motivul de apel prin care contestatoarea susţinea că în mod greşit i-a fost respinsă acţiunea sa ca neîntemeiată faţă de faptul că în motivarea sentinţei Tribunalul nu a analizat problemele ce ţin de fondul cauzei, ci numai excepţia de tardivitate a formulării notificării.
S-a motivat prin aceea că respingerea ca tardivă a contestaţiei putea fi pronunţată numai în cazul în care calea de atac a deciziei nr. 1/1776/2007 ar fi fost formulată cu nerespectarea termenului legal nu şi atunci când contestaţia este formulată în termen, iar tardivitatea vizează depăşirea termenului legal pentru sesizarea unităţii deţinătoare cu notificare – şi care formează obiect de analiză a modului în care a fost respinsă notificarea prin Decizia atacată, pronunţându-se o soluţie în consecinţă.
Împotriva deciziei a declarat recurs R.R., invocând nulităţile încadrate în dispoziţiunile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 22 din Legea nr. 10/2001 cu modificările ulterioare.
În motivarea recursului, se afirmă că Legea nr. 247/2005 ca lege ce completează toate legile proprietăţii şi având capitole distincte, titlul IV pentru completarea Legii nr. 18/1991 şi titlul VI pentru completarea Legii nr. 169/1997, realizează o repunere în termen a foştilor proprietari pentru a solicita reconstituirea dreptului de proprietate pentru imobilele, terenuri agricole, precum şi cu vegetaţie forestieră, astfel că titlul I din aceeaşi Lege nr. 247/2005 pentru completarea Legii nr. 10/2001 nu putea crea un regim discriminatoriu pentru imobilele construcţii şi terenuri intravilane, pentru revendicarea acestora. Calificarea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 ca termen de decădere este potrivnică regimului drepturilor reale, care fiind imprescriptibile, nu li se poate opune decât prescripţia neviciată de violenţă.
În cel de al doilea motiv de recurs se susţine că respingerea acţiunii trebuia făcută cu o altă motivare şi nu ca „neîntemeiată" – deoarece se obstrucţionează pentru totdeauna contestatoarei calea valorificării dreptului său, în temeiul unei eventuale şi posibile reglementări, şi a beneficiului unui drept impresctiptibil.
Recursul este nefondat.
Prin Decizia nr. 1/1776 din 16 martie 2007, notificarea contestatoarei R.R. a fost respinsă, deoarece nu a fost depusă în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 republicată cu modificările şi completările ulterioare, termen prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001, până la data de 14 februarie 2001. Corect prin sentinţa nr. 888 din 19 iunie 2007 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a cărui soluţie a fost confirmată prin Decizia nr. 335 din 24 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a, s-a reţinut ca termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost prelungit succesiv, până la 14 februarie 2007 este un termen de decădere, care atrage pierderea dreptului de a mai solicita măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. O atare calificare a termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 este făcută şi de art. 22 alin. (1) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 250/2007.
Dispoziţiunile Legii nr. 247/2001 nu a instituit un nou termen pentru depunerea notificării prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001 şi nici o repunere în termen a acelora care nu şi-au valorificat drepturile în termenul şi în temeiul Legii nr. 10/2001.
O atare calificare a termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 are în vedere eficientizarea legii şi promovarea unui climat de securitate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare.
Instituind cadrul juridic pentru exercitarea dreptului de proprietate şi limitării rezonabile în valorificarea acestui drept garantat constituţional, legiuitorul nu vine în coliziune cu interesele generale şi cele particulare legitime ale subiecţilor de drept.
Referirea pe care recurenta o face la capitolele IV şi VI din Legea nr. 247/2005 care ar realiza o repunere în termenul de valorificare a dreptului de proprietate în privinţa terenurilor agricole, precum şi cu vegetaţie forestieră nu are relevanţă în cauză, şi nu motivează extinderea prin asimilare a acestor efecte şi în privinţa valorificării dreptului de proprietate imobiliară reglementat de Legea nr. 10/2001. Dincolo de raţiunea legii care trebuie conservată în lipsa unei modificări exprese a termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în titlul I al Legii nr. 247/2005 de modificare şi completare a Legii nr. 10/2001, extinderea sub aspectul termenului de valorificare a dreptului de proprietate a efectelor capitolelor IV şi VI din Legea nr. 247/2005 la imobilele ce cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, în temeiul unui tratament nediscriminatoriu nu se justifică – de vreme ce reglementările de referinţă se referă la situaţii diferite, respectiv la drepturi reale imobiliare cu regimuri diferite sub aspectul modului de valorificare.
Nefondată este şi critica privitoare la respingerea acţiunii ca nefondată şi nu ca tardivă.
Aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, respingerea ca tardivă a contestaţiei putea fi pronunţată numai în situaţia în care contestaţia însăşi ar fi fost tardivă, în raport cu termenul legal de atacare a deciziei administrative nu şi atunci când aceasta fiind formulată cu respectarea termenului prevăzut de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanţa este chemată să analizeze pe fond modul în care a fost respinsă notificarea prin Decizia atacată şi să pronunţe o soluţie în consecinţă.
Constatând aşadar că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale, că niciuna din criticile formulate în prezentul recurs nu sunt întemeiate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a face în cauză aplicarea dispoziţiunilor art. 312 C. proc. civ. respingând în consecinţă prezentul recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta R.R. împotriva deciziei nr. 335 din 24 aprilie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3217/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2945/2009. Civil → |
|---|
