ICCJ. Decizia nr. 2982/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2982/2009
Dosar nr. 18777/3/2006
Şedinţa publică din 13 martie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 25 mai 2006, reclamanţii M.E., M.F.G. şi M.R.P.M. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta R.A.A.P.P.S., obligarea pârâtei la plata echivalentului în lei, la data plăţii efective, a sumei de 176.418 dolari S.U.A., reprezentând contravaloarea chiriilor încasate de către aceasta în mod nejustificat pentru imobilul situat în Bucureşti, aferente perioadei 1 mai 2003 - 19 decembrie 2004; obligarea pârâtei R.A.A.P.P.S. la plata echivalentului în lei, la data plăţii efective, a sumei de 45.682 dolari S.U.A., reprezentând totalul dobânzilor legale aferente, datorate în temeiul OG nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti, precum şi obligarea pârâtei R.A.A.P.P.S. la plata sumei de 64.969,70 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată făcute de reclamanţi în dosarul având ca obiect imobilul sus -menţionat, reprezentând onorarii avocaţiale.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că prin notificarea din 8 noiembrie 2001 comunicată prin B.E.J. către Primăria Municipiului Bucureşti, M.P.R., moştenitorul legal al defunctei V.OG a solicitat în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a întregului imobil situat în Bucureşti, alcătuit din corp central de construcţie (compus din demisol, parter şi etaj), precum şi teren în suprafaţă de 845 mp.
Întrucât la data înregistrării notificării unitatea deţinătoare a imobilului era R.A.A.P.P.S., i-a fost transmisă acesteia spre competentă soluţionare notificarea împreună cu actele doveditoare.
La data de 29 octombrie 2003 M.P.R. a decedat, stabilindu-se că moştenitorii acestuia sunt M.E., M.F.G. şi M.R.P.M., care au fost introduşi în cauză.
Prin Decizia nr. 377 din 20 octombrie 2004 emisă de R.A.A.P.P.S. s-a dispus restituirea în natură, în temeiul Legii nr. 10/2001, numai a imobilului construcţie, iar nu şi terenul aferent acesteia, întrucât nu a fost solicitat prin notificare.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au formulat contestaţie, iar prin sentinţa civilă nr. 184 din 7 martie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă contestaţia, în sensul că s-a dispus restituirea în natură şi a terenului aferent construcţiei situate în Bucureşti.
Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă, întrucât prin Decizia civilă nr. 342 din 6 octombrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiat apelul declarat de R.A.A.P.P.S., iar prin Decizia civilă nr. 3432 din 31 martie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat de R.A.A.P.P.S.
Au mai arătat reclamanţii că la data emiterii de către pârâtă a deciziei nr. 377 din 20 octombrie 2004, imobilul era ocupat de către D.C.E. în baza contractului de închiriere încheiat cu R.A.A.P.P.S., contract care urma să fie valabil până la data de 30 septembrie 2005.
Pârâta nu a mai încasat însă chirii aferente acestui imobil de la data punerii în posesie a reclamanţilor, respectiv 20 decembrie 2004, ca urmare a emiterii deciziei de restituire. Ulterior, la data de 31 martie 2005 s-a încheiat un nou contract de închiriere cu privire la imobilul construcţie, având în vedere noii proprietari, la acea dată fiind în litigiu dreptul de proprietate asupra terenului.
S-a mai arătat că în temeiul art. 50 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997 capătul de cerere privind obligarea R.A.A.P.P.S. la plata chiriilor încasate în mod nejustificat este scutit de plata taxelor judiciare de timbru.
Imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul statului fără titlu, astfel că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale ca temei al restituirii chiriilor încasate fără drept de către pârâtă, respectiv fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia persoanei care a produs prejudiciul, iar în ipoteza în care instanţa ar considera că aceste condiţii nu sunt îndeplinite, obligaţia de restituire a acestor sume ar exista în baza principiului îmbogăţirii fără justă cauză.
Capătul de cerere privind obligarea R.A.A.P.P.S. la plata cheltuielilor de judecată făcute de reclamanţi în dosarul având ca obiect recuperarea imobilului este justificat de culpa procesuală a pârâtei care a emis Decizia de restituire atacată şi care, ulterior, a căzut în pretenţii prin admiterea contestaţiei formulată de reclamanţi.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. (şi în subsidiar pe principiul îmbogăţirii fără justă cauză), pe dispoziţiile OUG nr. 9/2000 şi pe art. 274 C. proc. civ.
La data de 30 iunie 2006 reclamanţii au depus o cerere precizatoare prin care au solicitat obligarea pârâtei la suma de 489,401 RON, calculaţi la cursul de schimb al B.N.R. la data de 25 mai 2006, data introducerii cererii de chemare în judecată, reprezentând contravaloarea chiriilor, a sumei de 150.724,71 RON, reprezentând totalul dobânzilor legale aferente şi a sumei de 64.969,70 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa nr. 343 din 2 martie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor ca neîntemeiată. A fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii M.E., M.F.G. şi M.R.P.M., în contradictoriu cu pârâta R.A.A.P.P.S., precum şi cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de reclamanţi.
În considerentele hotărârii, prima instanţă a reţinut că reclamanţii, în calitate de titulari ai dreptului de proprietate, justifică un interes şi au legitimare procesuală activă să solicite contravaloarea lipsei de folosinţă a bunului material, proprietatea lor, de la pârâta care, în calitate de administrator în puterea legii a dispus de acest atribut şi care are legitimare procesuală pasivă în cauză.
În ceea ce priveşte cererea privind obligarea pârâtei la plata contravalorii de folosinţă a imobilului în perioada 1 mai 2003 - 19 decembrie 2004, instanţa de fond a reţinut, din coroborarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) şi art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, că pârâta era prezumată de lege ca fiind în drept să se bucure de folosinţa bunului, iar reclamanţilor le era recunoscut dreptul de folosinţă asupra bunului după punerea în posesie şi îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
Ori, reclamanţilor le-a fost recunoscut dreptul de proprietate asupra construcţiei la data de 20 octombrie 2004, prin Decizia de restituire în natură emisă de pârâtă, decizie care nu şi-a produs efectele decât după rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care a fost soluţionată contestaţia formulată de reclamanţi, respectiv la data de 31 martie 2006, când a fost respins recursul declarat de R.A.A.P.P.S.
Aşadar, până la 31 martie 2006 pârâta a fost prezumată de lege ca folosind imobilul cu titlu, iar dreptul reclamanţilor de folosinţă în intervalul 1 mai 2003 – 19 decembrie 2004, pentru care s-a solicitat restituirea chiriilor încasate de pârâtă.
A mai arătat tribunalul că cererea nu este întemeiată nici din prisma dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, şi nici a principiilor C.E.D.O., respectiv a art. 1 din primul Protocol adiţional privind ocrotirea dreptului de proprietate.
Nici cererea accesorie privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale nu este întemeiată.
În ceea ce priveşte cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată efectuate cu ocazia recuperării imobilului, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada prin înscrisurile depuse că sumele au fost achitate în scopul restituirii imobilului şi că, pe de altă parte, instanţa nu a avut la dispoziţie niciun criteriu pentru a se putea aprecia dacă aceste cheltuieli au fost rezonabile, în raport de dificultatea pricinii, ca să poată aprecia întinderea obligaţiei, având în vedere că reclamanţii şi-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată efectuate pentru soluţionarea contestaţiei împotriva deciziei de restituire.
Prin Decizia nr. 801/ A din 13 decembrie 2007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondate, excepţiile invocate, precum şi apelul declarat de reclamanţii M.E., M.F.G. şi M.R.P.M.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei sunt nefondate, având în vedere Decizia nr. 377 din 20 octombrie 2004 emisă de pârâtă prin care s-a dispus restituirea în natură a construcţiei către reclamanţi şi sentinţa civilă nr. 184 din 7 martie 2005, prin care li s-a restituit în natură şi terenul, astfel că reclamanţii justifică un interes şi au legitimare procesuală activă să solicite contravaloarea lipsei de folosinţă a bunului material, proprietatea lor, de la persoana care l-a folosit fără drept, respectiv pârâta, care, în calitate de administrator în puterea legii, a dispus de acest atribut şi care are legitimare procesuală pasivă în cauză.
Dreptul de folosinţă asupra bunului era recunoscut reclamanţilor după punerea în posesie şi îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
Ori, reclamanţii au fost recunoscuţi ca proprietari asupra construcţiilor prin Decizia de restituire în natură abia la 20 octombrie 2004, Decizia producându-şi însă efectele abia după rămânerea irevocabilă a hotărârii prin care a fost soluţionată contestaţia formulată de reclamanţi împotriva deciziei, respectiv la data de 31 martie 2006.
Până la această dată pârâta a fost prezumată de lege ca folosind imobilul cu titlu, iar dreptul de folosinţă nu era născut anterior, în perioada 1 mai 2003 - 19 decembrie 2004, pentru care s-a solicitat restituirea chiriilor încasate de către pârâtă, dreptul de folosinţă fiind prorogat legal în favoarea pârâtei până la punerea în posesie şi îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară de către reclamanţi.
În mod legal s-a dispus respingerea cererii accesorii privind obligarea pârâtei la plata dobânzii legale datorate în baza OUG nr. 9/2000.
În privinţa cheltuielilor de judecată, instanţa de apel a arătat că în mod corect au fost respinse, întrucât nu s-a făcut dovada că sumele au fost achitate în scopul restituirii imobilului, iar în ceea ce priveşte restul chitanţelor depuse, s-a reţinut că au fost încheiate în baza aceluiaşi contract de asistenţă juridică din 12 noiembrie 2004, care se regăseşte şi pe facturile de plată.
În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, s-a arătat că instanţa nu a avut nici un criteriu pentru a aprecia dacă aceste cheltuieli au fost rezonabile faţă de dificultatea pricinii.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii M.E., M.F.G. şi M.R.P.M., invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive:
Recurenţii - reclamanţi sunt îndreptăţiţi la restituirea cheltuielilor de judecată efectuate în litigiul având ca obiect recunoaşterea calităţii lor de proprietari ai imobilului situat în Bucureşti, conform art. 274 C. proc. civ., întrucât pârâta a căzut în pretenţii în contestaţia formulată de recurenţi împotriva deciziei emisă de aceasta, care a fost admisă, iar pentru a se putea verifica volumul de muncă depus de avocaţi, se puteau ataşa dosarele de fond, apel şi recurs având ca obiect soluţionarea contestaţiei.
De asemenea, recurenţii - reclamanţi sunt îndreptăţiţi la plata contravalorii chiriilor încasate de intimata - pârâtă în perioada 1 mai 2003 - 19 decembrie 2004, având în vedere că stabilirea dreptului de proprietate al reclamanţilor s-a realizat ulterior expirării termenului legal de soluţionare a notificării din culpa R.A.A.P.P.S. În acest sens, prin hotărârea dată de instanţa de apel s-a încălcat art. 998 şi art. 999 C. civ., precum şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Întrucât imobilul a fost preluat tară titlu de Statul Român, dreptul de proprietate asupra sa, inclusiv prerogativa folosinţei, a rămas în patrimoniul autoarei recurenţilor, astfel că recurenţii au avut calitatea de proprietari ai imobilului în perioada 1 mai 2003 - 19 decembrie 2004, iar pe de altă parte intimata a avut calitatea de posesor al imobilului care cunoştea caracterul ilicit al preluării.
Au mai arătat recurenţii că, prin refuzul de a se recunoaşte dreptul persoanelor deposedate fără titlu valabil de un bun imobil de a obţine restituirea chiriilor încasate de entităţile statale, se încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O.
În mod greşit instanţa de apel a apreciat că intimata ar fi avut, până la data finalizării litigiului referitor la teren, un drept de folosinţă asupra imobilului (teren şi construcţii), atâta timp cât actul prin care imobilul a fost dat în administrarea intimatei nu a putut genera, în favoarea sa, un drept de administrare, provenind de la un neproprietar.
Nici prevederile Legii nr. 10/2001 nu pot fi interpretate într-un mod defavorabil proprietarilor deposedaţi rară titlu valabil, care ar contraveni finalităţii urmărite, intenţia legiuitorului fiind aceea de a crea prin această lege specială un regim mai favorabil persoanelor deposedate decât cel prevăzut de dreptul comun.
Instanţa de apel a interpretat greşit art. 24 din Legea nr. 10/2001, întrucât prin acest text de lege se instituie o prezumție de proprietate în favoarea persoanelor îndreptăţite la restituirea imobilelor preluate de regimul comunist, iar nu o prezumţie de proprietate în favoarea Statului Român sau a entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor.
De asemenea, art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 are în vedere exclusiv proba dreptului de proprietate, iar nu naşterea dreptului de proprietate al petenţilor şi eventuala constituire a unui drept de folosinţă al entităţilor statale asupra imobilelor deţinute până la acel moment, astfel că instanţa de apel nu-şi putea fundamenta soluţia pe acest text de lege.
În concluzie, au arătat recurenţii că Decizia instanţei de apel este nelegală, iar prevederile pe care le-a avut în vedere la pronunţarea hotărârii nu au instituit un drept de folosinţă în favoarea intimatei până la momentul finalizării procedurii de restituire a imobilului. Recurenţii, fiind deposedaţi tară titlu valabil, şi-au păstrat dreptul de proprietate asupra imobilului şi prerogativele acestui drept, iar încasarea chiriilor de către intimată reprezintă o încălcare a acestui drept de proprietate, fiind întrunite toate condiţiile de antrenare a răspunderii intimatei.
Au mai arătat recurenţii că instanţa de apel s-a limitat la a reproduce considerentele sentinţei şi că s-a stabilit în mod eronat data dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului, întrucât Decizia de soluţionare a notificării a fost contestată numai în parte, respectiv numai în ceea ce priveşte respingerea cererii de restituire în natură a terenului, Decizia devenind definitivă sub aspectul restituirii în natură a construcţiei situate pe acel teren, din momentul emiterii ei.
Prin întâmpinarea formulată, intimata R.A.A.P.P.S. a solicitat să se respingă recursul ca nefondat şi să se menţină ca temeinice şi legale hotărârile pronunţate de instanţa de fond şi instanţa de apel.
Examinând hotărârea atacată, în limitele criticilor formulate prin motivele de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat.
Prin urmare, textul de lege citat instituie prezumţia de culpă procesuală a celui care cade în pretenţii, pentru că, dacă debitorul din raportul juridic dedus judecăţii şi-ar fi respectat obligaţia, creditorul obligaţiei nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.
În speţă, reclamanţii au formulat contestaţie împotriva deciziei nr. 377 din 20 octombrie 2004 emisă de pârâta R.A.A.P.P.S., prin care s-a dispus restituirea în natură numai a construcţiei, fără teren, arătându-se că terenul nu a fost solicitat prin notificare.
Prin sentinţa civilă nr. 184 din 7 martie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă contestaţia, în sensul că s-a dispus restituirea în natură şi a terenului aferent construcţiei situate în Bucureşti.
Această sentinţă a rămas definitivă şi irevocabilă, întrucât prin Decizia civilă nr. 342 din 6 octombrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a respins ca neîntemeiat apelul declarat de R.A.A.P.P.S., iar prin Decizia civilă nr. 3432 din 31 martie 2006 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat de R.A.A.P.P.S.
Cu privire la modul de soluţionare a acestei cauze s-au formulat pretenţiile privind cheltuielile de judecată, instanţa trebuind să le aprecieze din perspectiva art. 274 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor de judecată, aceasta este o chestiune care ţine de stabilirea situaţiei de fapt, urmând a fi lămurită în raport de înscrisurile doveditoare depuse la dosar (contract de asistenţă juridică, facturi şi chitanţe) şi faţă de elementele dosarului care le-a generat, existând şi posibilitatea micşorării onorariilor de avocat în măsura în care se va constata că sunt îndeplinite condiţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
În acest context, se impunea ataşarea de către instanţe a dosarului în care s-au efectuat cheltuielile de judecată solicitate, acesta fiind singurul în măsură să asigure probatoriul necesar pentru soluţionarea cererii.
Pe de altă parte, din dispoziţiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ., rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar.
În acest sens, pct. 5 al textului menţionat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.
Motivarea clară, convingătoare şi pertinentă a hotărârii constituie o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, iar lipsa acestora este sancţionată de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
În speţă, nu au fost respectate aceste dispoziţii legale imperative, în sensul că instanţa de apel a reluat argumentele instanţei de fond cu privire la cererea privind obligarea intimatei R.A.A.P.P.S. la plata contravalorii chiriilor încasate de aceasta în perioada 1 mai 2003 - 19 decembrie 2004 şi a dobânzilor legale aferente, fără a răspunde cu propriile argumente criticilor formulate de reclamanţi prin motivele de apel.
În această situaţie, se constată că, de fapt, Decizia pronunţată în apel este nemotivată sub acest aspect, ceea ce împiedică instanţa de recurs să exercite controlul de legalitate.
Faţă de aceste considerente, în conformitate cu dispoziţiile art. 312 alin. (1), art. 313 C. proc. civ. şi cu observarea art. 315 C. proc. civ., va fi admis recursul şi va fi casată Decizia pronunţată în apel, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, care va proceda la analizarea criticilor formulate şi la corecta aplicare a prevederilor legale invocate, expres, prin motivele de apel şi reiterate prin motivele de recurs.
Se vor avea în vedere şi apărările formulate de către intimată care, fiind apărări de ordine publică, pot fi invocate în orice fază procesuală a litigiului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanţii M.E., M.F.G. şi M.R.P.M., împotriva deciziei nr. 801/ A din 13 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2978/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2804/2009. Civil → |
|---|
