ICCJ. Decizia nr. 2989/2009. Civil. încuviinţare executare silită. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2989/2009
Dosar nr. 5057/1/2007
Şedinţa publică din 13 martie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin cererea formulată la 14 noiembrie 2003, creditoarea W.HG a solicitat încuviinţarea executării silite a sentinţei nr. 10 O 96/01/KfH, pronunţată la 20 septembrie 2002 de Tribunalul Ulm Germania, definitivă şi executorie, precum şi obligarea debitoarei SC N. SRL la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acţiunii, creditoarea a arătat că prin sentinţa menţionata a fost obligată debitoarea SC N. SRL la plata sumei de 55.452 euro, precum şi dobânda aferenta în cuantum de 8,5%/ an, începând cu data de 15 noiembrie 2002. A mai arătat creditoarea că hotărârea este definitivă şi executorie de la data de 17 octombrie 2002 şi că debitoarea a achitat numai 25.000 euro din suma datorată, iar începând cu luna mai 2003 a încetat să mai plătească de bunăvoie, drept pentru care s-a formulat prezenta cerere.
Prin sentinţa civilă nr. 138 din 24 februarie 2004, Tribunalul Sibiu a respins excepţiile lipsei concilierii directe şi lipsei cererii de executare silită invocate de reprezentanţii intimatei SC N. SRL, a admis cererea formulată de W.HG şi, în consecinţă, a încuviinţat executarea pe teritoriul României a hotărârii pronunţate de Tribunalul Ulm din Germania, la data de 20 septembrie 2002, în dosarul nr. 10 O 96/KfH. A fost obligată intimata la plata către petentă a sumei de 568.000 lei vechi, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, prin Decizia nr. 559/ A din 21 aprilie 2005, a admis apelul declarat de debitoarea SC N. SRL, împotriva sentinţei menţionate şi a respins cererea de încuviinţare a executării silite formulată de creditoarea W.HG, obligând creditoarea intimată să plătească debitoarei apelante suma de 20 milioane lei vechi cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs debitoarea SC N. SRL, recurs care a fost admis prin Decizia nr. 5032 din 24 mai 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, fiind casată Decizia recurată cu privire la modul de soluţionare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare numai pe acest aspect la aceeaşi instanţă de apel, fiind menţinute restul dispoziţiilor deciziei.
S-a reţinut în considerentele deciziei de casare că instanţa de apel a acordat numai 20 milioane lei cheltuieli de judecată, omiţând să argumenteze modul în care a stabilit acest cuantum. Astfel, dacă instanţa de judecată a apreciat că sumele cerute cu titlu de cheltuieli de judecată sunt prea mari, era obligată să motiveze reducerea cheltuielilor de judecată.
Rejudecând apelul declarat de debitoarea SC N. SRL, împotriva sentinţei din 24 februarie 2004 a Tribunalului Sibiu, în limitele stabilite prin Decizia instanţei de recurs, Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia civilă nr. 116/ A din 22 martie 2007 a stabilit cheltuielile de judecată în apel în limita sumei de 4.500 lei, obligând creditoarea intimată la plata acestei sume în favoarea apelantei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul de a mări sau micşora onorariile avocaţilor potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori se va stabili motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari în raport de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat.
S-a mai constatat că Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat reglementează contractul de asistenţă juridică, care este un raport juridic între avocat şi client, în timp ce art. 274 alin. (3) C. proc. civ., reglementează un aspect al raportului juridic de drept procesual civil între părţile contractante, textul stabilind modalitatea de calculare a sumei datorate cu titlu de cheltuieli de judecată de către cel ce a căzut în pretenţii.
În speţă, s-a constatat că, în raport de obiectul pricinii şi de complexitatea cauzei, pretenţiile debitoarei cu privire la cuantumul cheltuielilor de judecată sunt exagerat de mari, stabilindu-se aceste cheltuieli în limita sumei de 4.500 lei.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs debitoarea SC N. SRL, criticând-o pentru nelegalitate pentru următoarele motive:
Potrivit dispoziţiilor art. 126 şi art. 130 din Statutul profesiei de avocat, onorariul de avocat se stabileşte prin contractul de asistenţă juridică încheiat între avocat şi client, iar acest contract formează lege, clauzele sale neputând fi modificate nici de părţile contractante, nici de instanţă.
Instanţele de judecată nu pot reduce onorariile de avocat fixate prin contractul de asistenţă juridică, astfel că instanţa trebuia să oblige partea adversă care a căzut în pretenţii la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
Deşi din înscrisurile debitoarei (chitanţe şi împuterniciri avocaţiale) rezultă că la Tribunalul Sibiu onorariul a fost de 100 milioane lei vechi, iar la Curtea de Apel Alba Iulia tot 100 milioane lei vechi, onorariul fiind fixat la un procent de cca. 8 % din valoarea litigiului, instanţa de apel a acordat numai 4.500 lei, reducând în mod nelegal cheltuielile de judecată dovedite la mai puţin de 25 % din totalul lor.
În subsidiar, recurenta a arătat că, în situaţia în care instanţa de recurs ar considera că este posibilă reducerea onorariilor de avocat, ar trebui să se constate că reducerea făcută nu este raţională, faţă de împrejurarea că recurenta s-a prezentat la cel puţin 25 de termene de judecată, iar partea adversă, care este o societate comercială cu resurse financiare, a căzut total în pretenţii.
Intimata creditoare W.HG a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
La data de 10 septembrie 2007, recurenta SC N. SRL a invocat, în scris, excepţia de neconstituţionalitate a art. 274 alin. (3) C. proc. civ.
Prin încheierea din 7 decembrie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, a suspendat judecarea cauzei şi a înaintat dosarul Curţii Constituţionale pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.
Prin Decizia nr. 422 din 10 aprilie 2008, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., ridicată de SC N. SRL.
Examinând Decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocat prin declaraţia de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Critica formulată de recurenta debitoare în sensul că instanţa de judecată nu poate reduce onorariul de avocat fixat prin contractul de asistenţă juridică, nu este întemeiată.
Astfel, procedând la aplicarea dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa nu a cenzurat contractul de asistenţă juridică încheiat între avocat şi client.
Prin reducerea onorariului de avocat instanţa nu a intervenit în convenţia încheiată de parte cu avocatul său, astfel încât să fie încălcate dispoziţiile prevăzute de Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi Statutul profesiei de avocat privind contractul de asistenţă juridică şi onorariul de avocat.
Cu alte cuvinte, raportul juridic generat de încheierea contractului de asistenţă juridică se menţine în integralitatea lui.
În situaţia aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ. (text situat în cuprinsul secţiunii intitulate „Cheltuielile de judecată") instanţa micşorează în mod corespunzător cuantumul cheltuielilor de judecată la care urmează a fi obligată partea care le datorează.
Împrejurarea că, în prezent, art. 133 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat prevede că „este interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei, de către formele de exercitare a profesiei de avocat sau de către avocaţi", nu este de natură să atragă inaplicabilitatea art. 274 alin. (3) C. proc. civ., atâta timp cât instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în cuprinsul său, numai că nu se mai raportează la onorariile minimale.
Criticile privind reducerea excesivă a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat şi majorarea cuantumului acestora nu fac posibilă încadrarea în vreunul din cazurile limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ., întrucât motivele invocate în acest sens privesc netemeinicia hotărârii atacate, decurgând din modul în care instanţa a apreciat cuantumul cheltuielilor de judecată şi nu mai pot face obiectul analizei instanţei de control judiciar după abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. prin art. I pct. 112 din OUG nr. 138/2000.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de debitoarea SC N. SRL se va privi ca nefondat şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de debitoarea SC N. SRL, împotriva deciziei nr. 116/ A din 22 martie 2007 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3414/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3266/2009. Civil. Conflict de competenţă. Fond → |
|---|
