ICCJ. Decizia nr. 3825/2009. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3825/2009
Dosar nr. 25818/3/2007
Şedinţa publică din 24 martie 2009
Deliberând în condiţiile art. 256 asupra recursului civil de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 17 iulie 2007 reclamantul A.V. a chemat în judecată Statul Român prin M.E.F. pentru obligarea acestuia la plata de despăgubiri civile în cuantum de 1.099.090 lei prejudiciu material şi moral ce i-au fost cauzate prin trimiterea abuzivă în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual, uz de fals şi mărturie mincinoasă.
Acţiunea a fost motivată în drept pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi art. 998 C. civ.
Reclamantul, de profesie expert judiciar, s-a considerat victima unei erori judiciare pentru că a fost trimis în judecată prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti pentru infracţiunile de fals intelectual, uz de fals şi mărturie mincinoasă. Infracţiunile amintite ar fi fost săvârşite prin denaturarea realităţii în expertiza întocmită în Dosarul civil nr. 5729/2000 prin care ar fi fost defavorizat părţile civile L.D. şi L.C.(în prezent decedat), în dosarul civil şi respectiv, favorizată reclamanta S.M.
Reclamantul a arătat că a fost achitat în dosarul penal prin sentinţa penală nr. 1773 din 27 iunie 2005 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. dar că i s-a respins cererea de cheltuieli de judecată (deşi în procesul penal a fost respinsă acţiunea civilă în pretenţii intentată de părţile civile împotriva sa) formulată împotriva părţilor civile reţinându-se că nu au fost provocate cheltuielile de judecată de părţile civile întrucât instanţa a fost sesizată prin rechizitoriul de către Parchet ca instituţie judiciară a Statului, acţiunea penală fiind guvernată de principiul oficialităţii.
Sentinţa penală de achitare a rămas definitivă prin respingerea apelului (Decizia nr. 841/A din 3 octombrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală) şi prin respingerea recursului (Decizia penală nr. 1812 din 21 decembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală).
Reclamantul s-a considerat victima unei erori judiciare pentru că timp de trei ani a fost nevoit să facă cheltuieli cu angajarea de avocaţi pentru a-şi face apărările în procesul penal, i-a fost suspendată activitatea de expert prin Decizia nr. 416 din 6 octombrie 2004 a M.J. – decizie care îşi produce şi în prezent efectele, împotriva sa; din punct de vedere profesional, social şi familial a avut de suferit întrucât a fost privat de exercitarea muncii sale; a pierdut clienţi, fiind privit cu suspiciune de colegi; s-a înstrăinat de soţie şi copii care nu mai au încredere în el.
Daunele materiale au fost evaluate la 82.290 lei venituri nerealizate în perioada de suspendare a exercitării profesiei de expert, 6 octombrie 2004 – 31 mai 2001); 65.800 lei onorariu de avocat pentru asistenţă şi reprezentare în procesul penal. Daunele morale au fost evaluate la 951.000 lei (echivalentul a 300.000 euro) pentru deteriorarea imaginii publice şi a vieţii de familie. Întotal a fost pretinsă suma de 1.099.090 lei cu titlu de despăgubiri.
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1557 din 5 decembrie 2007 a respins acţiunea ca inadmisibilă.
În motivarea sentinţei Tribunalul a reţinut că cererea de despăgubiri a reclamantului fondată pe dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. nu se regăseşte reglementată în niciuna din situaţiile prevăzute de art. 504 având în vedere că reclamantul a fost achitat de instanţele penale şi deci împotriva lui nu s-a pronunţat nici o hotărâre de condamnare şi nici nu a fost arestat.
S-a mai reţinut că art. 504 C. proc. pen. se aplică în situaţia erorii judiciare, definită de codul de procedură penală şi care nu acoperă şi situaţia trimiterii în judecată prin rechizitoriu, atribuţiile condamnării fiind de competenţa exclusivă a instanţei de judecată şi nu a procurorului.
Instanţa a apreciat că Decizia nr. 255/2001 a Curţii Constituţionale invocată de reclamant nu îşi are aplicabilitate în cauză, ea plecând tot de la premisa condamnării definitive sau arestării preventive atunci când se apreciază cu privire la modalităţile în care ulterior se constată nelegalitatea condamnării definitive sau a arestării preventive.
S-a reţinut că nici textul constituţiei în art. 52 alin. (3) nu dă o altă definiţie erorii judiciare ci stabileşte că răspunderea se stabileşte în condiţiile legii.
Tribunalul a constatat că reclamantul a invocat şi art. 998 C. civ. dar nu de sine stătător ci în coroborare cu art. 504 C. proc. pen. astfel că el nu a putut fi acceptat în individualitatea lui, instanţa nefiind în acest mod învestită.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 482/A din 19 iunie 2008 a respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamant.
S-a constatat legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond şi, la rândul ei curtea de apel a analizat condiţiile impuse de art. 504 C. proc. pen. şi de C.E.D.O. şi a constatat că în cauză nu este vorba despre o hotărâre de achitare intervenită după o condamnare definitivă. În cazul în speţă reclamantul, a fost achitat de instanţa de fond şi soluţia a fost menţinută în apel şi recurs.
Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs în termen legal.
A fost invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 în sensul că instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute de art. 105 alin. (2) prin aceea că:
Au fost eludate motivele la apel instanţa analizând acţiunea şi nu apelul şi, respectiv, instanţa respingând apelul nu a efectuat forma procedurală imperativă a pronunţării asupra soluţiei primei instanţe, în conformitate cu art. 296 C. proc. civ.
Un alt motiv de recurs a fost cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
S-a arătat că în considerentele deciziei întreaga analiză este concentrată pe aspecte de fond ţinând de cererea principală şi nu aspecte învederate în cererea de apel. În cadrul motivelor de apel se pot aduce argumente logico-juridice noi, în susţinerea motivelor iniţiale sau pot fi invocate excepţii de ordine publică şi instanţa trebuie să se refere la toate acestea, să răspundă punctual motivelor de apel şi argumentelor formulate nefiind suficientă o analiză a cererii de fond.
Al treilea motiv de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 9.
S-a arătat că toate erorile mai sus arătate se constituie, împreună cu altele în veritabile încălcări sau aplicări greşite ale legii. Astfel, s-a criticat faptul că instanţa şi-a întemeiat soluţia pe art. 504-507 C. proc. pen., eludând celelalte temeiuri invocate.
S-a făcut abstracţie în mod nejustificat de dispoziţiile art. 998- 999 C. proc. civ. iar cât priveşte dispoziţiile Legii nr. 30/1994, de ratificare a C.E.D.O. şi a Protocolului adiţional la aceasta, instanţa de apel analizează alt text decât cel invocat, respectiv art. 3 din Protocolul nr. 7, deşi norma din Convenţie pe care au fost întemeiate cererea şi apelul era cea prevăzută la pct. 1 al art. 6 din Convenţie.
Or, în conformitate cu acest din urmă text, perfect aplicabil în cazul dedus judecăţii, reclamantul a arătat că pe lângă faptul că a fost obligat să suporte obligaţiile, vicisitudinile şi cheltuielile unui asemenea proces, timp de 3 ani, a fost privat şi de dreptul de a-şi exercita profesia de expert judiciar, ceea ce reprezintă un prejudiciu material.
Recurentul a arătat că în cauză este aplicabilă răspunderea civilă delictuală prevăzută de art. 998 – 999 C. civ. prin faptul că i s-au adus grave prejudicii de producerea cărora se face vinovat statul, ca organizator şi gestionat al sistemului judiciar şi că entitatea garantează din punct de vedere constituţional a drepturilor şi libertăţilor individului.
Recurentul a mai susţinut că şi raportul la art. 504 -507 C. proc. pen. dădea loc la reparaţie deoarece textele trebuiau interpretate într-un sens mai larg, extensiv, prin prisma dispoziţiilor constituţionale. Interpretarea art. 48 alin. (3) trebuie făcută în sensul că organul legislativ nu ar putea stabili că anumite erori judiciare, neimputabile victimei să fie suportate de acesta. S-a invocat, pentru acest punct de vedere, Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale potrivit căreia art. 504 alin. (1) este constituţional numai în măsura în care nu limitează, ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţie.
În concluzie recurentul a solicitat instanţei de recurs să readucă cursul procesului în limitele procedurale conform cu prevederile constituţionale, legale şi normative europene şi internaţionale în vigoare în raport cu jurisprudenţa constituţională şi generală actuală şi ca urmare, să se caseze cauza cu trimitere spre reluarea judecăţii la Tribunalul Bucureşti pentru efectuarea unei analize de fond a cererii şi nu a excepţiei.
Intimatul Statul Român prin M.F.P. a solicitat în întâmpinare respingerea recursului pentru că instanţa a soluţionat corect cauza constatând că dispoziţiile legale pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea, nu se aplică în cauză.
S-a arătat în acest sens că în raport de condiţiile impuse de art. 504 C. proc. pen. acţiunea este inadmisibilă pentru că se aplică principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, de pe o parte.
Pe de altă parte articolul art. 504 este o dispoziţie specială faţă de prevederile C. civ. – norma specială se aplică cu precădere prin eliminarea normei generale, potrivit principiului specialia ad generalibus derogant.
S-a invocat şi jurisprudenţa C.E.D.O. conformă acestei interpretări date de instanţă care a circumscris admisibilitatea acţiunii existenţei condiţiilor impuse de text şi anume a hotărârii de condamnare definitivă, care ulterior să fi fost anulată prin achitare (cazul Pantea împotriva României).
S-a mai invocat că instanţele au respectat principiul disponibilităţii, reclamantul fiind cel care stabileşte cadrul procesual şi temeiul de drept.
Examinarea motivelor de recurs prin prisma criticilor formulate conduce la concluzia că acestea sunt întemeiate şi determină admiterea recursului pentru considerentele ce urmează.
Reclamantul a chemat în judecată Statul pentru plata de despăgubiri băneşti pentru prejudiciul material şi moral ce i-au fost cauzate în urma unui proces penal.
În drept au fost invocate şi dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi 998 şi urm. C. civ.
Instanţa de fond a respins acţiunea în daune ca inadmisibilă, considerăm că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 Cod procedură penal şi că referirea la art. 998 C. civ. a fost făcută în legătură cu art. 504 C. proc. pen. şi ca atare nu se poate cerceta în mod de sine stătător.
Instanţa de apel a respins apelul considerând corectă şi legală sentinţa de fond.
Printr-o motivare sumară se reţine că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 şi nici ale art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.O., fără să se constate că atât prin acţiunea introductivă de instanţă cât şi prin cazul de apel reclamantul a arătat că şi-a întemeiat pretenţiile în mod expres şi pe dispoziţiile art. 998 şi urm. C. proc. civ. şi că instanţa dacă avea dubii trebuia să pună în discuţia părţilor temeiul de drept.
Art. 998 – 1003 C. proc. civ. reglementează răspunderea delictuală şi cvasidelictuală şi ca urmare „o acţiune întemeiată numai pe aceste dispoziţii sau în coroborare şi cu alte teste de lege" este posibilă şi admisibilă.
Acţiunea în despăgubiri civile care îşi are sorgintea în arestare sau detenţie preventivă care fi fost nelegală, este admisibilă în condiţiile art. 5 alin. (5) din C.E.D.O.
Textul citat, care prevede în mod expres că „orice persoană care este victima unei arestări sau a unei detenţii în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol (5) are dreptul la reparaţie", conferă drept la acţiune şi corolar, obligaţia din partea instanţei la analiza cauei pe fond.
Ca urmare instanţa de apel în mod neîntemeiat a respins apelul considerând că acţiunea este inadmisibilă pentru că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. şi nici art. 3 din protocolul 7 la C.E.D.O.
Se constată că instanţa de fond şi de apel au încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (4) – (6) C. proc. civ. neanalizând cauza din perspectiva unitară a temeiurilor de drept şi de fapt invocate iar instanţa de apel încălcând şi dispoziţiile art. 295 alin. (1) şi art. 297 alin. (1) C. proc. civ. neanalizând în totalitate motivele de apel şi nereţinând că în mod greşit prima instanţă a rezolvat cauza pe cale de excepţie.
Constatând că în cauză sunt întrunite condiţiile pentru reţinerea motivelor de recurs invocate se va admite recursul şi potrivit art. 312 alin. (2), (3) şi (15) C. proc. civ. se va casa ambele hotărâri şi se va trimite cauza spre rejudecare la tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul A.V. împotriva Deciziei nr. 482/A din 19 iunie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa nr. 1557 din 5 decembrie 2007 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi trimite cauza la această ultimă instanţă pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3775/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3763/2009. Civil. Conflict de competenţă.... → |
|---|
