ICCJ. Decizia nr. 4075/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.4075/2009
Dosar nr. 58/85/2005
Şedinţa din 26 martie 2009
Asupra recursurilor civile de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor cauzei constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 757 din 24 mai 2007, Tribunalul Sibiu a admis în parte contestaţia precizată, formulată de contestatorul W.W. în contradictoriu cu pârâţii U.L.B.S. şi Primarul Municipiului Sibiu.
A anulat Decizia din 7 ianuarie 2005, emisă de U.L.B.S. şi a obligat pârâta să emită o nouă decizie prin care să dispună restituirea în natură a cotei de 1/5 părţi din imobilul construcţii, constând în ateliere şi arhivă, situat în Sibiu, în suprafaţă de 1.170 mp.
A obligat pe intimatul Primarul Municipiului Sibiu să emită dispoziţie prin care să restituie în natură cota de 1/5 părţi din terenul aferent aceluiaşi imobil.
A admis în parte cererea reconvenţională precizată, formulată de pârâta U.L.B.S. şi a obligat contestatorul să plătească pârâtei suma de 48.643,4 lei, reprezentând cota de 1/5 părţi din valoarea investiţiilor efectuate la imobil, în valoare actualizată la data plăţii.
A compensat în parte cheltuielile de judecată în limita sumei de 150 lei şi a obligat contestatorul să plătească pârâtei suma de 3.430,07 lei diferenţă cheltuieli parţiale de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin Decizia din 7 ianuarie 2005, U.L.B.S. a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în Sibiu, în suprafaţă de 1.170 mp formulată de W.W., cu motivarea că deţinătoarea construcţiilor este instituţie de învăţământ superior de stat, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
S-a stabilit că valoarea echivalentă a imobilului este de 4.396.000.000 ROL şi având în vedere că, la data preluării, imobilul era proprietatea a 5 fraţi, în cote egale, iar notificarea a fost formulată de succesorul unuia din fraţii coproprietari, s-au acordat notificatorului măsuri reparatorii în valoare echivalentă de 879.200.000 ROL, cu menţiunea că poate opta pentru acordarea de titluri de valoare nominală, folosite exclusiv în procesul de privatizare sau acordarea de acţiuni la societăţile comerciale tranzacţionate pe piaţa de capital.
Tribunalul a reţinut că noile reglementări ale Legii nr. 10/2001 prevăd că în situaţia imobilelor având destinaţiile arătate în anexa 2 lit. a) a legii speciale, foștilor proprietari sau moştenitorilor acestora li se restituie imobilul în natură, cu obligaţia de a-i menţine afectaţiunea pe perioada prevăzută de lege.
Tribunalul a mai reţinut că situaţia de carte funciară a evidenţiat că imobilul a aparţinut a 5 coproprietari, cu titlu de moştenire, în cote părţi egale de câte 1/5 din imobil, respectiv W.K., W.J., W.F., W.E. şi W.A., fraţi.
Cota parte ce a aparţinut lui W.F. s-a transmis în proprietatea lui W.E.E., cu titlu de dotă, iar în anul 1958, întregul imobil a trecut în proprietatea Statului Român, fiind comasat şi redezmembrat.
Contestatorul este fiul lui W.K., iar ceilalţi fraţi ai săi au renunţat la succesiune, fiind astfel îndreptăţit la întreaga cotă de 1/5 a tatălui său.
A mai reţinut tribunalul, că W.W. nu a făcut dovada că este şi unul din moştenitorii celorlalţi coproprietari, pentru a beneficia de dreptul de acrescămant, motiv pentru care are dreptul la restituirea în natură, în condiţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, republicată, a cotei sale de 1/5.
Tribunalul a mai reţinut că imobilul a fost transmis din anul 1980 în administrarea U.L.B.S.
În anul 1996 construcţiile au devenit proprietatea acesteia, conform Legii învăţământului nr. 84/1995, iar terenul a rămas în proprietatea Statului Român.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâtă, tribunalul a reţinut că investiţiile efectuate constau în extinderi ale construcţiilor existente, amenajări interioare, modernizări şi reparaţii capitale care au transformat imobilul în suprafaţă construită de 1.170 mp (egală cu suprafaţa terenului) din ateliere de reparaţii auto şi garaje în spaţii de învăţământ şi de arhivă.
În măsura în care se impune restituirea în natură a cotei ideale de 1/5 părţi din imobil, moştenitorului fostului proprietar îi revine şi obligaţia de a restitui cota de 1/5 din contravaloarea lucrărilor efectuate, conform art. 992 C. civ.
Tribunalul a respins partea din cererea reconvenţională referitoare la acordarea de daune cominatorii, cu motivarea că aceste măsuri de constrângere se pot aplica doar în cazul obligaţiilor de a „face" sau „a nu face". A respins şi cererea referitoare la acordarea unui drept de retenţie, deoarece restituirea vizează 1/5 din imobil, iar caracteristica proprietăţii comune constă în aceea că drepturile coproprietarilor nu sunt individualizate.
Prin Decizia civilă nr. 42/ A din 22 februarie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia a admis apelul declarat de contestator şi cererea de aderare la apel formulată de pârâta U.L.B.S., împotriva sentinţei, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a stabilit cota restituită în natură la 4/5 părţi din imobil, iar suma la care a fost obligat contestatorul la 194.573 lei, aferentă cotei de 4/5 părţi din valoarea investiţiilor.
Instanţa de apel a reţinut că este incontestabil că imobilul în litigiu a avut ca proprietari tabulari 5 fraţi, W.K., W.J., W.F., W.E. şi W.A., fiecare având cota de 1/5 părţi.
Contestatorul este unicul moştenitor al fostului proprietar tabular W.K.
Faţă de înscrisurile noi depuse în apel, instanţa de apel a constatat că W.W. este şi moştenitorul proprietarilor tabulari W.J., W.F. şi W.A. şi beneficiază de dreptul de acrescămant statuat de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 10/2001.
Astfel, G.E.M.,moştenitoarea lui W.J. şi I.R.B., moştenitoarea lui W.A., au renunţat la moştenire în favoarea contestatorului.
Contestatorul, a reţinut instanţa de apel, beneficiază şi de cota de 1/5, parte a fostului proprietar tabular W.F., decedat în decembrie 1977, a cărui unică moştenitoare a fost fiica sa, W.E.E., necăsătorită şi fără copii, decedată.
Instanţa de apel a mai reţinut că, faţă de cota de 1/5 parte a fostului proprietar tabular W.E., contestatorul nu are calitate de persoană îndreptăţită, deoarece nu a făcut dovada calităţii de moştenitor al unchiului său, care a lăsat ca moştenitori pe W.O., decedată în 1977 şi pe W.E.C.
În ceea ce priveşte criticile formulate de contestator cu privire la modul de soluţionare a cererii reconvenţionale, instanţa de apel a reţinut că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 48 din Legea nr. 10/2001, deoarece acestea vizează drepturile chiriaşilor pentru sporul de valoare adus imobilului cu destinaţia de locuinţă, aplicabile fiind dispoziţiile art. 997 C. civ., care recunosc dreptul la acţiune al celui care şi-a micşorat patrimoniul împotriva celui care şi l-a mărit.
Mai mult, a reţinut instanţa de apel, nu s-a dovedit şi nici nu s-a solicitat să se constate că imobilul a fost preluat fără titlu de către Statul Român.
Instanţa de apel a mai constatat că prima instanţă a respins în mod corect cererile privind acordarea de daune cominatorii şi a unui drept de retenţie.
Cererea formulată de pârâta U.L.B.S. şi depusă la dosar pentru termenul din 28 septembrie 2007 a fost calificată de instanţa de apel ca fiind cerere de aderare la apel, motivat de faptul că a fost formulată în termenul procedural prevăzut de art. 293 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs contestatorul W.W. şi pârâţii U.L.B.S. şi Primarul Municipiului Sibiu.
Contestatorul nu a invocat vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ., dar a arătat că Decizia este nelegală, pentru că are dreptul la restituirea întregului imobil, beneficiind de dreptul de acrescământ.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, contestatorul a arătat că instanţa a ignorat dispoziţiile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, care prevede că în situaţia în care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire revine statului sau unităţii deţinătoare.
În mod greşit instanţa de apel a constatat că nu s-a dovedit şi nu s-a solicitat să se constate că imobilul a fost preluat fără titlu, deoarece, din actele depuse la dosar rezultă că imobilul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950, ceea ce, în sensul art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, este o preluare abuzivă, deci fără titlu.
A mai arătat recurentul - reclamant că instanţa de apel a calificat în mod greşit cererea pârâtei ca fiind cerere de aderare la apel, deoarece termenul din 28 septembrie 2007 nu a fost prima zi de înfăţişare, iar cererea nu conţinea toate datele unei cereri de aderare la apel şi nu a fost depusă de intimata - pârâtă cu acest titlu.
Pârâta U.L.B.S. a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat că W.W. nu a făcut dovada că este moştenitorul şi a celorlalţi coproprietari.
Deşi a solicitat traduceri legalizate, copii legalizate sau originalele documentelor depuse pentru confruntare, renunţarea Ia succesiune, făcută de I.R.B. nu a fost depusă într-o astfel de formă.
Instanţa nu putea să aibă în vedere o astfel de probă, motiv pentru care trebuia să dispună restituirea în natură doar a cotei de 3/5 din imobil.
În ceea ce priveşte dreptul de retenţie, recurenta a arătat că sunt întrunite toate condiţiile pentru instituirea acestuia, deoarece universitatea este posesor de bună credinţă şi a fost de bună credinţă şi la momentul efectuării lucrărilor.
Primarul Municipiului Sibiu a invocat, la rândul său, dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat că instanţa de apel a interpretat greşit dreptul de acrescământ şi a desconsiderat principiile generale ale devoluţiunii legale.
Recurentul a arătat că pentru a opera dreptul de acrescământ este necesar ca persoana care invocă acest drept să fie moştenitor legal sau testamentar al fostului proprietar şi să vină în concurs cu alţi succesibili ai defunctului din aceeaşi clasă de moştenitori.
Atâta timp cât prin certificate de moştenitor s-a constatat că foştii coproprietari au câte un unic moştenitor, instanţa de apel a constatat în mod nelegal că mai există şi un alt moştenitor în persoana contestatorului. Ori, potrivit normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001, adoptate prin HG nr. 250/2007, calitatea de moştenitor legal sau testamentar se constată numai prin certificat de moştenitor.
De asemenea, pentru a beneficia de dispoziţiile legii de restituire, contestatorul trebuia să vină în concurs cu fiecare dintre moştenitorii foştilor proprietari tabulari.
În aceste condiţii, renunţarea la succesiune sau decesul unicului moştenitor nu profită contestatorului şi nici declaraţiile date de ceilalţi moştenitori în vavoarea sa deoarece W.W. nu era comoştenitor la succesiunea defuncţilor ce au fost coproprietari tabulari.
Contestatorul are calitatea de succesibil, dar nu avea posibilitatea să accepte moştenirea după defuncţii fraţi ai tatălui său, deoarece fiecare avea moştenitor din clasa I de moştenitori.
Înalta Curte constată că susţinerile părţilor permit încadrarea recursurilor în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de împrejurarea că atât recursul declarat de contestator, cât şi recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Sibiu privesc problema calităţii de moştenitor a contestatorului şi a dreptului de acrescământ, cele două recursuri vor fi tratate împreună şi se vor constata următoarele:
Astfel, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul legii, iar cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită.
Pe de altă parte, conform alin. (4) al aceluiaşi articol, de cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută de legea specială profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite, care au depus în termen cerere de restituire.
Prin urmare, cele două alineate ale articolului în discuţie reglementează acceptarea succesiunii şi dreptul de acrescământ, dar numai în situaţia bunurilor care fac obiectul legii speciale de restituire.
În cauză, este de necontestat faptul că imobilul a aparţinut, conform menţiunilor din cartea funciară, celor 5 fraţi W.K., W.J., W.F.,W.E. şi W.A., iar cererea pentru restituirea proprietăţii a fost transmisă, conform dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 doar de contestator.
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, W.K. a lăsat ca moştenitor pe contestator, W.J. pe G.E.M., W.F. pe fiica sa, W.E.E., necăsătorită şi fără copii, decedată, W.A. pe I.R.B., iar W.E. pe fiica sa, W.O., decedată în 1977 şi pe W.E.C.
La dosar nu există nici un înscris din care să rezulte că moştenitorii unchilor contestatorului ar fi acceptat sau nu succesiunea şi nici vreun act din care să rezulte că ar fi solicitat restituirea imobilului.
Deşi recurentul Primarul Municipiului Sibiu menţionează că la dosar există certificate de moştenitor ce atestă faptul că fiecare din fraţii proprietari tabulari au avut câte un unic moştenitor, la dosar nu există decât certificatul de moştenitor de pe urma tatălui contestatorului şi certificatul de moştenitor eliberat la 23 iunie 1988 de Judecătoria Rosenheim, cu menţiunea „limitat la masa succesorală din ţară", din care rezultă că unicul moştenitor al defunctei W.J. este fiica acesteia, G.E.M.
În schimb, la dosar există din partea tuturor verilor contestatorului cereri de renunţare la moştenirea părinţilor lor, ce a constat în imobilul din Sibiu, în favoarea contestatorului.
Prin urmare, nefăcând dovada că au acceptat moştenirea părinţilor lor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, făcând declaraţii autentice de renunţare la moştenirea reprezentând imobilul în litigiu şi nefăcând cerere de restituire conform legii speciale de reparaţie, verii contestatorului sunt renunţători la moştenire şi nu au dreptul de a beneficia de măsuri reparatorii.
În schimb, contestatorul beneficiază de dispoziţiile art. 675 şi art. 697 C. civ., în aplicarea cărora, dacă defunctul nu are moştenitori din primele clase de moştenitori sau cei existenţi nu pot sau nu vor să vină la moştenire, succesiunea se dă rudelor colaterale din gradul cel mai apropiat, iar partea renunţătorului profită coerezilor săi.
De aceea este nereală susţinerea recurentului Primarul Municipiului Sibiu că existenţa moştenitorilor din clasa I de moştenitori îl înlătură pe contestator de la moştenirea unchilor săi, pentru că, aşa cum s-a arătat, nu este suficient ca moştenitorii din clasa I să existe, fiind esenţial ca aceştia să vrea să culeagă moştenirea.
Pentru acelaşi motiv, în cauză, instanţa a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale privind dreptul de acrescământ, deoarece, nefăcând notificare şi renunţând la succesiune, moştenirea este culeasă conform regulilor instituite de art. 675 şi art. 697 C. civ.
Cât priveşte criticile formulate de contestator vizând ignorarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, Înalta Curte constată că acest text nu este aplicabil în speţă, deoarece textul de lege invocat de contestator are în vedere situaţia în care chiriaşii au adus un spor de valoare imobilelor cu destinaţia de locuinţă.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a constatat că textul nu îşi găseşte aplicare, pentru că imobilul solicitat nu a avut destinaţia de locuinţă, iar U.L.B.S. nu a avut calitatea de chiriaş.
Pentru aceleaşi considerente nu sunt fondate nici criticile contestatorului referitoare la trecerea fără titlu a imobilului în proprietatea statului.
De fapt, prin această critică, recurentul - contestator doreşte să demonstreze că, faţă de dispoziţiile art. 48 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, nu putea fi obligat la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului.
Acest text de lege, însă, este aplicabil doar în ipoteza chiriaşilor care au adus îmbunătăţiri imobilelor cu destinaţie de locuinţă, ceea ce nu este cazul în speţă, motiv pentru care critica nu este fondată.
Nefondată este şi critica ce priveşte faptul că instanţa de apel a calificat în mod greşit cererea pârâtei, din 28 septembrie 2007 ca fiind cerere de aderare la apel.
Potrivit art. 293 alin. (1) C. proc. civ., intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, dar până la prima zi de înfăţişare, să adere la apelul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie, care să tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe, iar potrivit art. 134 din cod, este socotită ca prima zi de înfăţişare, aceea în care părţile legal citate pot pune concluzii.
În cauză, termenul din 28 septembrie 2007 a fost prima zi de înfăţişare, deoarece părţile legal citate au putut pune concluzii.
Este adevărat că termenul din 28 septembrie 2007 a fost al doilea termen de judecată, dar prima zi de înfăţişare nu coincide întotdeauna cu primul termen de judecată. Primul termen de judecată acordat în dosar a fost 7 septembrie 2007, dar acest termen nu a coincis cu prima zi de înfăţişare, pentru că părţile nu au putut pune concluzii din cauza faptului că pârâta U.L.B.S. a cerut amânarea cauzei pentru a i se comunica cererea de declarare a căii de atac şi pentru a-şi formula apărările.
Este nerelevant că partea nu şi-a definit cererea ca cerere de aderare la apel şi nu i-a dat o anumită formă, din moment ce singura exigenţă pe care o cere art. 293 alin. (1) C. proc. civ. este aceea să existe o cerere prin care să se tindă la schimbarea hotărârii primei instanţe.
Ori, o astfel de cerere a existat, iar pârâta a solicitat schimbarea hotărârii primei instanţe.
De altfel, era şi greu ca pârâta să-şi intituleze cererea ca cerere de aderare la apel, din moment ce, invocând dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005, contestatorul a declarat recurs şi atât el, cât şi pârâta au susţinut în faţa curţii de apel că aceasta este calea de atac prevăzută de lege şi abia la termenul din 28 septembrie 2007 instanţa a calificat calea de atac ca fiind apel.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta U.L.B.S., acesta este nefondat.
Astfel, instanţa de apel a luat în mod corect în considerare declaraţia de renunţarea la succesiune făcută de I.R.B., deoarece la dosar au fost depuse copii ale declaraţiilor autentice de renunţare la succesiune, iar pârâta nu a contestat aceste înscrisuri.
La instanţa de recurs contestatorul a depus şi originalul declaraţiei de renunţare la succesiune, în traducere legalizată de notar.
În ceea ce priveşte susţinerile care vizează neacordarea dreptului de retenţie, constând în faptul că recurenta este posesor de bună credinţă, calitate avută şi la momentul efectuării lucrărilor, nu fac posibilă încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Faţă de cele arătate, se va admite recursul declarat de contestator şi se va casa în parte Decizia atacată, în sensul că obligaţia de restituire în natură priveşte întregul imobil, cu obligaţia corelativă a contestatorului de a restitui contravaloarea tuturor îmbunătăţirilor aduse imobilului, iar recursurile declarate de pârâţi vor fi respinse.
Faţă şi de dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., recurenţii - pârâţi şi intimatul Municipiul Sibiu, prin primar, care a figurat în această calitate în faza de judecată a apelului, vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată către contestator, reprezentând onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de contestatorul W.W., împotriva deciziei nr. 42/ A din 22 februarie 2008 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă, pe care o casează în parte, în sensul că obligaţia de restituire în natură priveşte întregul imobil, iar suma la plata căreia este obligat contestatorul este de 243.217 lei.
Menţine restul dispoziţiilor deciziei.
Respinge recursurile declarate de pârâţii U.L.B.S. şi Primarul Municipiului Sibiu.
Obligă pe recurenţii pârâţi şi pe intimatul Municipiul Sibiu, prin primar la 1.800 lei cheltuieli de judecată către recurentul contestator.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4627/2009. Civil. Anulare act. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3775/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
