ICCJ. Decizia nr. 3979/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3979/2009
Dosar nr. 8597/1/200.
Şedinţa publică din 25 martie 2009
Asupra recursului de faţă constată:
Prin dispoziţia nr. 657 din 18 aprilie 2006, Primarul municipiului Câmpina a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent notificatorului I.E.G. pentru terenul în suprafaţa 1745 mp din oraşul Câmpina.
S-a reţinut că măsura se impune motivat de faptul că terenul a fost expropriat de stat în baza Decretului nr. 970/1960 şi a Decretului nr. 116 din 29 aprilie 1977 iar terenul nu poate fi restituit în natură întrucât a fost inventariat în domeniul public al municipalităţii, având destinaţia de parcare.
În referatul anexă la dispoziţie, s-a reţinut că pentru construcţiile care au fost edificate pe acest teren (în suprafaţă construită de 58,83 mp, de 157,40 mp şi de 173,12 mp, şi care, ulterior exproprierii, au fost demolate, cererile de despăgubire au fost soluţionate prin dispoziţiile nr. 279, nr. 280 şi nr. 292 din 28 februarie 2006.
Prin cererea înregistrată la data de 16 mai 2006, reclamantul I.E.G. a cerut anularea dispoziţiei şi obligarea pârâtului să îi restituie în natură terenul, susţinând că este liber şi nu este afectat de detalii de sistematizare, cu menţiune că parte din acesta, anume 163 mp, a fost acordat la schimb, în mod nelegal, numiţilor B.D. şi B.M.
Prin sentinţa civilă nr. 1591 din 14 decembrie 2006, Tribunalul Prahova a respins cererea.
În motivarea sentinţei, instanţa reţinut că, potrivit art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional terenul, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Ca atare, constatând că o suprafaţă de 944 mp din terenul expropriat a fost amenajată cu destinaţia de parcare aferentă blocurilor din imediata vecinătate iar o suprafaţă de 163 mp a făcut obiectul unui schimb prin contractul nr. 1989/1999, care nu a fost anulat, prima instanţă a apreciat că solicitarea reclamantului de restituire în natură a terenului nu poate fi primită.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul susţinând că terenul îi poate fi restituit în natură întrucât este liber şi nu este afectat de reţele de canalizare sau de alte utilităţi.
Reclamantul a susţinut că parcarea nu este amenajată, în sensul că nu au fost făcute investiţii în acest scop, cu menţiunea că a contestat atât hotărârea prin care se pretinde că terenul în litigiu a fost inclus în domeniul public al municipalităţii, precum şi contractul de schimb încheiat de municipalitate cu privire la o parte din acest teren, cereri care fac obiectul judecăţii în dosarul nr. 5116/1999 al Tribunalului Prahova.
Prin Decizia civilă nr. 240 din 14 mai 2007, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul ca nefondat, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă.
Prin Decizia civilă nr. 610 din 4 februarie 2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamant, a casat Decizia menţionată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, motivat de faptul că terenul a cărei retrocedare se solicită nu a fost identificat şi individualizat şi nu a fost stabilită care este situaţia sa juridică actuală.
Prin Decizia de casare, instanţa de recurs a dispus, în scopul stabilirii împrejurărilor de fapt ale pricinii, ca instanţa de trimitere să administreze proba cu expertiză tehnică de specialitate şi să ordone depunerea la dosar a înscrisurilor la care se fac referiri, prin care au fost dispuse diverse măsuri cu privire la terenul în litigiu, de ex. hotărârile prin care autorităţile locale ar fi inclus acest teren în domeniul public al localităţii.
Prin Decizia civilă nr. 197 din 12 septembrie 2008, Curtea de Apel Ploieşti a respins apelul declarat de reclamant.
Referitor la împrejurările de fapt ale pricinii, instanţa a reţinut că „expertul a concluzionat că din punct de vedere administrativ terenul în litigiu se află situat în intravilanul mun. Câmpina, şi are destinaţia de parcare publică", precum şi faptul că la dosar s-au depus de pârâta hotărârile de atestare a domeniului public al Municipiului Câmpina şi al Judeţului Prahova, precum şi contractul de schimb nr. 1989 din 25 iunie 1999.
Instanţa a reţinut că terenul în litigiu, care măsoară doar 1339 mp, a fost expropriat de stat şi că ar aparţine domeniului public al Municipiului Câmpina, având destinaţia de „spaţii verzi şi spaţii amenajabile pentru parcare", conform Hotărârii nr. 85 din 16 decembrie 1989, anexa 3 pct. 5 şi HG 1359/2001.
Instanţa a mai reţinut că nu există teren liber care să poată fi restituit în natură, întrucât 119 mp teren este ocupat de blocul de locuinţe P3 iar 164 mp a făcut obiectul unui act de schimb.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamantul susţine că potrivit concluziilor raportului de expertiză întocmit în rejudecare, cu excepţia unei părţi de teren care ar fi primit destinaţia de parcare, restul terenului, anume suprafaţa de 1339 mp, nu este afectat de utilităţi publice şi nici de planurile de sistematizare ale localităţii, caz în care, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, este supus restituirii în natură.
Recurentul reiterează împrejurarea că la data de 19 februarie 1999 a înregistrat la judecătoria Câmpina o acţiune în revendicare a terenului în litigiu (dosar nr. 774/1999), aflată în curs de judecată pe rolul Tribunalului Prahova, în favoarea căruia şi-a declinat competenţa judecătoria, şi susţine că sunt nelegale toate măsurile dispuse cu privire la terenul în litigiu ulterior sesizării instanţei, anume includerea sa în domeniul public al localităţii (prin hotărârea nr. 85 din 16 decembrie 1999 a Consiliului Local Câmpina) şi aprobarea unui schimb cu privire la o parte din teren, prin hotărârea din 29 aprilie 1999 a Consiliului Local Câmpina (finalizat prin contractul datat de 25 iunie 1999), această din urmă măsură deşi exista întocmit un raportul negativ de secretarul localităţii care evidenţia existenţa cererii sale de retrocedare a terenului.
Recurentul mai susţine că terenul în litigiu nu se identifică cu cel afectat de „parcări zona centrală" evidenţiat la punctul nr. 15 din hotărârea de aprobare a bugetului pe anul 2008.
Analizând recursul, Înalta Curte constă că este fondat, pentru următoarele motive:
In drept, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Casând hotărârea recurată, cu trimiterea cauzei pentru completarea probatoriilor, Înalta Curte statuează în sarcina judecătorului fondului obligativitatea de a stabili motivat care sunt împrejurările de fapt ale pricinii, ştiut fiind că, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate hotărî asupra fondului pricinii numai în cazurile în care acestea sunt pe deplin stabilite, în sensul că sunt lămurite.
Necesitatea motivării în fapt a hotărârii presupune ca judecătorul să răspundă clar şi complet cu privire la faptele deduse judecăţii prin prisma probatoriului administrat şi nu prin simple afirmaţii, adică printr-o motivare formală sau insuficientă.
În cauza supusă analizei, împrejurările de fapt nu au fost pe deplin stabilite iar motivarea deciziei recurate referitoare la situaţia de fapt a terenului în litigiu se dovedeşte a fi una formală.
Astfel, se constată că deşi a procedat la administrarea probei cu expertiză, astfel cum s-a dispus prin Decizia de casare şi a ordonat depunerea la dosar a unor hotărâri ale autorităţii administrative pârâte, instanţa de trimitere nu procedează la o analiză a acestor probe şi ignoră caracterul confuz al unora dintre ele.
Totodată, prin hotărârea pronunţată instanţa reţine, fără a motiva prin trimitere la probatoriul pe care îl apreciază a fi relevant, anumite aspecte de fapt, unele contradictorii, cu privire la situaţia terenului în litigiu şi omite să analizeze şi să răspundă tuturor criticilor formulate prin apel, fapt care echivalează cu o nesoluţionare a fondului pricinii şi cu o încălcare a dispoziţiilor date prin Decizia de casare.
În acest context al analizei este de observat că prin cererea dedusă reclamantul a cerut restituirea în natură a unei suprafeţe de teren de 1745 mp teren .
După un prim ciclu procesual, în care instanţele nu au fost preocupate de identificarea amplasamentului terenului, operaţiune esenţială pentru a putea stabili care este situaţia de fapt actuală şi, pe cale de consecinţă, care este norma de drept incidenţă cu privire la pretenţiile formulate de reclamant, urmare a dispoziţiei dată prin Decizia de casare, în cauză a fost administrată proba cu expertiză de specialitate.
Menţiunile raportului de expertiză întocmit de ing. S.F. sunt, în mod vădit, confuze.
Anume, pe de o parte, se reţine că, în raport de hotarele indicate de părţi, terenul măsoară 1339,00 mp, diferenţa de 406,00 mp „putându-se găsi fie sub blocul P3, fie în partea de nord care a fost tot un teren retrocedat, fie că s-a mai pierdut în momentul alinierii B-dului Carol".
Referitor la suprafaţa de teren măsurată, în capitolul II al expertizei, se arată „că întreaga suprafaţă de 1339,00 mp este afectată de suprafaţa aferentă blocului P3, de 119,00 mp delimitaţi de perimetrul „10,a-g,10" şi de faptul că 164,00mp Primăria Câmpina a dat cu contractul de schimb nr. 1989/1999 numiţilor B.D. şi B.M. 163,00 mp delimitaţi de perimetrul „2,3,4,5,24,2"
Referitor la acelaşi teren, în capitolul III (concluzii), expertul conchide că „se află situat în intravilanul municipiului Câmpina, şi nu este afectat de utilităţi, în afara faptului că are destinaţia de parcare publică".
Amplasamentul terenului nu este clarificat nici prin planul de situaţie anexă, care nu evidenţiază prin repere care este suprafaţa de teren ocupată de parcare şi, după caz, care este suprafaţă de teren neafectată de utilităţi.
Într-o astfel de situaţie, instanţa de trimitere avea obligaţia să clarifice aspectele neclare reţinute de expert şi să stabilească care este starea de fapt actuală a tuturor parcelelor de teren care compuneau fosta proprietate a reclamantului şi să dispună, după caz, cu privire la tipul de măsuri reparatorii care se cuvin reclamantului, după distincţiile prevăzute de dispoziţiile art. 11 alin. (3) sau (4) din Legea nr. 10/2001.
În cazul în care instanţa aprecia că raportului juridic dedus judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, avea obligaţia de a motiva în mod explicit care sunt considerentele de fapt pentru care a apreciat că lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă funcţional întregul teren preluat din patrimoniul reclamantului.
În măsura în care aprecia că este necesară pentru soluţionarea cererii şi stabilirea apartenenţei terenului la domeniul public ori la domeniul privat al Municipiului Câmpina, instanţa avea obligaţia de a arăta probele în raport de care a statuat în sensul apartenenţei la unul din aceste domenii şi de a evidenţia impedimentele legale de restituire în natură, respectiv, de a motiva considerentele pentru care a înlăturat apărarea reclamantului potrivit căreia nu i se poate opune o astfel de măsură întrucât a revendicat terenul anterior efectuării inventarierii bunurilor de către autoritatea administrativă menţionată.
Cum, prin apel, reclamantul a susţinut şi că a contestat în justiţie atât hotărârea prin care terenul ar fi fost inventariat ca aparţinând patrimoniului autorităţii administrative pârâte dar şi contractul de schimb încheiat de aceiaşi autoritate cu privire la parte din teren, măsuri dispuse ulterior formulării pretenţiei sale de retrocedare, instanţa avea obligaţia să verifice care a fost finalitatea demersului judiciar (care ar face obiectul dosarului nr. 5116/1999 al Tribunalului Prahova) şi să dispună în consecinţă.
Aşa fiind, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, Înalta Curte urmează a admite recursul, a casa Decizia şi a trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe, în scopul stabilirii împrejurărilor de fapt ale pricinii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamantul I.E.G. împotriva deciziei civile nr. 197 din 12 septembrie 2008 a Curţii de Apel Ploieşti.
Casează Decizia menţionată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 martie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 41/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3832/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
