ICCJ. Decizia nr. 4351/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4351/2009
Dosar nr. 2685/113/200.
Şedinţa publică din 1 aprilie 2009
Asupra cauzei civile de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la data de 31 mai 2006, reclamanţii R.M., R.Z., R.H., R.A. şi T.G. au chemat în judectaă pe pârâţii Primarul municipiului Brăila şi Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, solicitând să fie obligaţi să se pronunţe cu privire la notificarea nr. 43677 din 31 iulie 2001 a BEJ L.P., prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Brăila, obligarea pârâţilor să le comunice dispoziţia de soluţionare a notificării la adresele indicate în cuprinsul cererii şi, totodată, obligarea la plata de daune cominatorii, în cuantum de 100 lei/zi de întârziere, începând cu data formulării cererii de chemare în judecată şi până la îndeplinirea efectivă a obligaţiei.
La data de 1 februarie 2007 a decedat reclamanta R.M., în cauză fiind introduşi moştenitorii: Z.R., O.Y. şi E.A.O.
Prin sentinţa civilă nr. 135 bis din 3 martie 2008, Tribunalul Brăila a respins excepţia inadmisibilităţii cererii invocată de pârâtul Primarul municipiului Brăila, precum şi cererea dedusă judecăţii.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că notificarea formulată de reclamanţi, nr. 634/2001 a BEJ L.P., a fost soluţionată de Primarul municipiului Brăila prin dispoziţia nr. 1763 din 20 martie 2002, în sensul respingerii, motivat de faptul că avocatul L.C., care a întocmit acest act de procedură, nu a depus dovada că ar fi fost împuternicită în acest scop.
Instanţa a reţinut că dispoziţia a fost contestată în justiţie, în dosarul nr. 3132/2002 al Tribunalului Brăila, pricină care a rămas în nelucrare începând cu data de 7 mai 2002, motiv pentru care, prin sentinţa nr. 187 din 2 iunie 2003, tribunalul a constat intervenită perimarea, soluţie menţinută, ca urmarea a atacării cu revizuire, prin sentinţa nr. 29/21 decembrie 2004.
Instanţa a mai reţinut că reclamanţii au formulat şi o cerere de constatare a nulităţii absolute a aceleiaşi dispoziţii, care a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 117 din 17 februarie 2006 a Tribunalului Brăila, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin respingerea apelului şi a recursului de instanţele de control judiciar.
Aşa fiind, cum pârâtul s-a pronunţat cu privire la notificarea transmisă de reclamanţi şi cum dispoziţia emisă a făcut obiectul controlului judiciar, prima instanţă a constatat că solicitarea formulată de reclamanţi în sensul ca pârâtul să răspundă aceleiaşi notificări se dovedeşte a fi nefondată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut şi că aspectele invocate de reclamanţi prin cererea dedusă în judecăţii au făcut obiectul analizei şi în procesul în care au solicitat constatarea nulităţii absolute a dispoziţiei nr. 1763/2002 fiind soluţionate prin hotărârea pronunţată.
Instanţa a mai reţinut că nu poate primi nici apărarea reclamanţilor în sensul că dispoziţia emisă de pârât nu le-a fost comunicată personal, întrucât a fost comunicată la locul indicat în notificare.
Prin Decizia civilă nr. 140A din 9 septembrie 2008, Curtea de Apel Galaţi a respins apelul declarat de reclamanţi, pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă.
Instanţa de apel a reţinut şi faptul că reclamanţii nu pot obţine, astfel cum urmăresc prin cererea dedusă judecăţii, redeschiderea procedurii administrative şi judiciare prevăzută prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, după ce contestaţia pe care au formulat-o împotriva dispoziţiei de respingere a notificării s-a perimat datorită pasivităţii lor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului, reclamanţii au susţinut că, în mod nelegal instanţele de fond au apreciat că pârâtul şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a răspunde notificării nr. 634/2001, atâta timp cât dispoziţia nr. 1763 din 20 martie 2002, prin care a fost soluţionată notificarea nu a fost emisă în numele lor ci în numele avocatei lor, L.C. care însă nu formulase pretenţii proprii cu privire la imobilul în litigiu.
Recurenţii reiterează pe larg aspectele de fapt ale pricinii, şi solicită admiterea recursului, casarea hotărârilor şi admiterea cererii deduse judecăţii.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului iar, potrivit art. 25 alin. (1), în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Potrivit art. 26 alin. (3) din acelaşi act normativ, Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
Odată soluţionată contestaţia formulată în condiţiile prevăzute de art. 26 mai sus enunţate, procedura judiciară instituită prin actul normativ menţionat se finalizează şi, pe cale de consecinţă, persoana pretins îndreptăţită nu mai are deschisă calea de a solicita reluarea procedurii, aceasta întrucât dreptul său de a obţine măsuri reparatorii s-a epuizat.
În cauza supusă analizei, reclamanţii au formulat notificarea nr. 43677 din 31 iulie 2001 a BEJ L.P., în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate, notificare cu privire la care entitatea deţinătoare s-a pronunţat printr-o dispoziţie de respingere.
Dispoziţia emisă de entitatea pârâtă a fost contestată de reclamanţi în justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Investit cu analiza legalităţii şi temeiniciei dispoziţiei de respingere a notificării, Tribunalul Brăila, prin sentinţa civilă 187 din 2 iunie 2003, a constatat intervenită perimarea cererii, motivat de faptul că reclamanţii au lăsat cauza în nelucrare mai mult de 1 an de zile, începând cu data de 7 mai 2002.
Hotărârea judecătorească menţionată a rămas definitivă şi irevocabilă, prin neexercitarea de către părţi a căilor de atac.
Aşa fiind, reclamanţii nu pot obţine, în scopul analizării pretenţiilor formulate prin notificarea mai sus arătată, pronunţarea de către entitatea pârâtă a unei a doua dispoziţii de soluţionare a notificării, sub motiv că prima dispoziţie emisă de entitatea deţinătoare nu ar fi legală, deoarece o asemenea nelegalitate nu a fost constatată, pe cale judecătorească, în procedura legală instituită în acest scop prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Ca atare, cum hotărârile instanţelor de fond au fost date cu aplicarea corectă a legii, în cauză nefiind incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE
Respinge recursul declarat de recursul declarat de reclamanţii R.Z., R.A., D.A., T.G., R.H. împotriva deciziei nr. 140/A din 9 septembrie 2008 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 1 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4394/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4347/2009. Civil → |
|---|
