ICCJ. Decizia nr. 4414/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4414/2009
Dosar nr. 16268/3/200.
Şedinţa publică din 2 aprilie 200.
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1006 din 2 iunie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva pârâtului M.R., privind restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Norvegia, pentru o perioadă de cel mult trei ani.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că dispoziţiile cuprinse în art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 sunt de natură a restrânge dreptul individului la liberă circulaţie garantat de Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ceea ce constituie o ingerinţă în sensul Convenţiei.
Reclamantul a declarat apel împotriva acestei sentinţa, apel respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 624 din 8 septembrie 2008 pronunţat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În motivarea acestei decizii s-a reţinut, în esenţă, că în speţă este aplicabilă Direcţia 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora şi că, în sensul acestor dispoziţii comportamentul personal al individului implicat trebuie să reprezinte o ameninţare reală, actuală şi suficient de serioasă, care să afecteze unul din interesele fundamentale ale societăţii, ceea ce nu este cazul în speţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul susţinând, în esenţă, că din dispoziţiile art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 rezultă că singura condiţie necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate este aceea a returnării cetăţeanului român dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie.
Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, se arată în continuare, se circumscrie situaţiilor expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, respectiv apărarea securităţii naţionale şi a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migraţiei ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât şi extern, aşa cum se arată şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
Legea nr. 248/2005 asigură implementarea prevederilor constituţionale, a art. 29 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Analizând recursul, în limita susţinerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulaţie în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţia României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispoziţiilor art. 307 alin. (l) şi (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligaţia de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat şi convenţiile încheiate înainte de data aderării ce au generat drepturi şi obligaţii, iar, faţă de această prevedere, legislaţia comunitară este de imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la libera circulaţie pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condiţiile admiterii în Uniunea Europeană şi care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislaţiei europene în materie, dreptul la liberă circulaţie nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricţionarea libertăţii de circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranţă naţională sau sănătate publică, în alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporţionalităţii şi să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Şi art. 6 din Tratatul instituind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, aşa cum sunt garantate de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Prin urmare, deşi calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor săi, limitarea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, aşa cum susţine recurenta.
Limitarea exercitării dreptului la liberă circulaţie trebuie supusă condiţiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislaţia comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speţă, deoarece dispoziţiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.
În cauză, aşa cum corect s-a reţinut prin Decizia atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condiţiile art. 27 din Directivă.
Intimatul-pârât a fost returnat din Suedia pentru şedere ilegală, fără să fi fost judecat şi condamnat pentru săvârşirea vreunei fapte penale.
Or, faţă de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE care prevede că măsura trebuia să respecte principiul proporţionalităţii şi să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea dreptului la liberă circulaţie a intimatului-pârât doar pe motiv de şedere ilegală în Suedia, ar fi încălcat principiul proporţionalităţii.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat reclamantă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 624 din 8 septembrie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4400/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4396/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
