ICCJ. Decizia nr. 4952/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.4952/2009
Dosar nr. 6869/101/2007
Şedinţa publică din 28 aprilie 2009
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 497 din 8 octombrie 2007, Tribunalul Mehedinţi a respins acţiunea civilă formulată de reclamantul S.N., în contradictoriu cu pârâtele S.C.M. P. şi S.C.M. P., întemeiată în drept pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că reclamantul S.N. a solicitat obligarea pârâtelor S.C.M. P. Şi S.C.M. P. să-i plătească suma de 40:000 lei reprezentând despăgubiri ce i se cuvin conform Legii nr. 10/2001 pentru bunurile mobile, mobilier şi scule de frizerie, cu care tatăl său, S.A. a intrat în C.M.H., bunuri descrise în procesul verbal din 22 februarie 1950.
Fără a analiza fondul cauzei referitor la natura bunurilor pentru care reclamantul a solicitat despăgubiri, instanţa de fond a constatat că reclamantul nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 către unitatea deţinătoare a bunului, fapt care atrage pierderea dreptului său de a cere măsurile reparatorii prin echivalent, aşa cum Ie-a precizat în cererea de chemare în judecată.
Curtea de Apel Craiova, secţia civilă, prin Decizia nr. 118 din 19 martie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei nr. 497 din 8 octombrie 2007.
Instanţa de apel a motivat că reclamantul nu a făcut dovada că ar fi formulat notificare în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 în vederea obţinerii măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ cu privire la bunurile despre care a susţinut că au fost preluate abuziv de la tatăl său, S.A., în anul 1950, mobilier şi scule de frizerie. Dimpotrivă, interpelat de instanţă, a arătat că nu a formulat notificare.
Instanţa de apel a reţinut că, atâta vreme cât reclamantul şi-a întemeiat cererea pe prevederile Legii nr. 10/2001, acesta avea obligaţia de a urma procedura reglementată de această lege iar pentru că nu a formulat notificare, nu se poate verifica dacă sunt întrunite cerinţele legii pentru ca să beneficieze de măsuri reparatorii prevăzute de lege.
Împotriva acestei din urmă decizii reclamantul a declarat recurs, susţinând că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că ar fi declarat că nu a formulat notificare şi că actele pe care Ie-a depus la dosar fac dovada faptului că are dreptul de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005.
Prin concluziile scrise depuse la dosar, reclamantul a învederat instanţei că încă din anul 1992 s-a adresat pârâtelor cu cereri de a deveni acţionar sau de a fi despăgubit cu contravaloarea bunurilor ce au aparţinut tatălui său şi chiar dacă aceste cereri, la care nu a primit niciodată răspuns, nu au fost intitulate „notificări", este evident că a notificat pârâtele în termen legal, astfel că hotărârile pronunţate de instanţele de fond şi apel sunt nelegale, fiind date cu aplicarea greşită a legii.
Recursul este nefondat, pentru considerentele care succed.
Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 îl constituie măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi pentru cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite [(art. 1 alin. (1)], consacrând principiul restituirii în natură al acestora.
Art. 22 al legii, republicate, prevede la alin. (1) că persoana îndreptăţită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridică deţinătoare, solicitând restituirea în natură a imobilului, termenul fiind prelungit cu 3 luni prin art. unic din OUG nr. 109/2001 şi apoi, cu încă 3 luni, prin art. unic din OUG nr. 145/2001, iar alin. (4) şi (5) ale aceluiaşi articol, prevăd că notificarea înregistrată face dovada deplină în faţa oricăror autorităţi, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unităţi decât cea care deţine imobilul, nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării (prelungit, succesiv, cu 3 luni şi apoi cu încă 3 luni, conform actelor normative menţionate) atrăgând pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Textul de lege menţionat, prevăzut de o normă imperativă, nu instituie un drept la acţiune pentru ocrotirea unui drept subiectiv ce a fost încălcat, ci instituie posibilitatea materializării unui drept (la măsuri reparatorii) a cărei existenţă este recunoscută numai virtual.
Obligaţia persoanei îndreptăţite de a notifica persoana juridică deţinătoare, termenul în care poate fi sesizată unitatea deţinătoare şi momentul de la care se calculează acest termen, sunt stabilite deci de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.
Prin urmare, termenul pentru formularea notificării este de 12 luni, termen care începe să curgă de la data de 14 februarie 2001 (data intrării în vigoare a legii) şi care se împlineşte la data de 14 februarie 2002.
Din interpretarea dispoziţiilor cuprinse în art. 22 (fost art. 21) din Legea nr. T0/200Î, republicată, care prevăd, ia alin. 5 că nerespectarea termenului de 12 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent, rezultă că acest termen este de decădere şi nu de prescripţie, practica judiciară fiind de altfel unanimă în stabilirea naturii juridice a acestui termen ca fiind de decădere.
În cauză, reclamantul, care a solicitat măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, era obligat să parcurgă procedura prealabilă, cu caracter obligatoriu, prevăzută de această lege, care cuprinde ca prim element, sesizarea persoanei juridice deţinătoare sau a entităţii obligate cu soluţionarea notificărilor, printr-o cerere (notificare) formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 însă reclamantul nu a produs nici o dovadă în acest sens.
Cererile având acelaşi obiect ca cel din prezenta cauză, pe care reclamantul susţine că Ie-a formulat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi despre care pretinde că nu au fost niciodată soluţionate, nu pot fi „asimilate" cu notificarea prevăzută de art. 22 din Legea nr. 10/2001, republicată şi nu puteau fi luate în evidenţă de pârâte după data intrării în vigoare legii sus menţionate, ca notificări, în lipsa unei prevederi legale care să stabilească această posibilitate.
Aşa fiind, se constată că instanţa de fond, prin soluţia confirmată de instanţa de apel, fără a analiza fondul cererii referitor la natura bunurilor pentru care reclamantul a solicitat despăgubiri, a făcut o legală aplicare a textelor de lege menţionate în soluţionarea raportului juridic dedus judecăţii, respingând acţiunea reclamantului cu motivarea că acesta nu a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 către unitatea deţinătoare a bunurilor şi că acest fapt atrage pierderea dreptului său de a cere măsurile reparatorii prin echivalent, astfel cum au fost precizate în cererea de chemare în judecată.
Având în vedere temeiurile menţionate, se constată că Decizia atacată este legală, recursul urmând a fi respins, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul S.N. împotriva deciziei nr. 118 din 19 martie 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 28 aprilie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4906/2009. Civil. Partaj judiciar. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 4889/2009. Civil → |
|---|
