ICCJ. Decizia nr. 5387/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5387/200.
Dosar nr. 6041/109/200.
Şedinţa publică din 11 mai 2009
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Prin cererea formulată la 4 septembrie 2006, petenta S.S.S. a chemat în judecată pe intimatul Primarul municipiului Piteşti şi a solicitat anularea dispoziţiei nr. 2547/2006 ca fiind nelegală şi netemeinică.
În motivarea cererii s-a arătat că prin dispoziţia contestată în mod greşit s-au acordat contestatoarei măsuri reparatorii prin echivalent şi numai pentru cota de ½ din construcţia şi terenul situat la nr. 9.
Prin sentinţa civilă nr. 263 din 28 septembrie 2007, Tribunalul Argeş a admis în parte contestaţia formulată de contestatoarea S.S.S. şi a modificat în parte dispoziţia nr. 2547/2006, emisă de intimatul Primarul municipiului Piteşti, în sensul acordării despăgubirilor băneşti pentru întregul imobil ce a fost situat în Piteşti, compus din 224 mp teren şi construcţie în suprafaţă de 175,74 mp.
Prin aceeaşi sentinţă a fost menţinută în rest dispoziţia şi s-a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că autorii petentei au deţinut î în proprietate imobilul compus din teren în suprafaţă de 224 mp şi construcţii în suprafaţă de 175,74 mp, imobil care a fost expropriat prin Decretul nr. 307/1979.
Declaraţia de renunţare la succesiune dată de numitul Popescu Marin în anul 1998 s-a reţinut că nu are eficienţă juridică în raport de acceptarea expresă ce reiese din certificatul de moştenitor nr. S159/1966 şi că în speţă se aplică art. 4 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit căruia de cotele moştenitorilor legali care nu au urmat procedura specială, profită ceilalţi moştenitori.
S-a mai reţinut că expertul desemnat în cauză la cererea contestatoarei a transpus în schiţă mai multe acte primare decât a menţionat aceasta în notificare, fiind vorba chiar despre alt amplasament al imobilelor.
Astfel, prin notificare, contestatoarea a solicitat despăgubiri pentru imobilul cu componenţa arătată anterior, atât cât rezultă din acrul primar şi cât figurează în decretul de expropriere.
Prin expertiza efectuată în cauză, s-au avut în vedere şi alte acte primare, datând din anii 1914 şi 1920, care nu au fost invocate în notificare şi contestaţie, nu au fost avute în vedere de intimat la soluţionarea cererii şi nici nu au fost luate în considerare de instanţă, avându-se în vedere că relevant este cât s-a preluat de la expropriaţi şi faptul că nu a existat cerere pentru restituirea imobilului după autorul înscris în actele primare.
Mai mult, s-a avut în vedere că acele acte vizează imobilul din str. S. nr. 25, referindu-se la cu totul alt imobil decât cel notificat de la nr.9.
Suprafaţa de 224 mp solicitată prin notificare nu este liberă, fiind ocupată de construcţia a două blocuri şi de alei funcţionale, iar contestatoarea nu a făcut dovada existenţei unei alte situaţii de fapt, motiv pentru care restituirea în natură nu a fost admisă.
Cu privire la despăgubirile acordate pentru terenul şi construcţia expropriată, s-a reţinut că, în cazul imobilelor expropriate, în Legea nr. 10/2001 nu a fost prevăzută posibilitatea acordării măsurilor reparatorii sub forma despăgubirilor băneşti.
Prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în Secţii Unite a statuat că în materia Legii nr. 10/2001, instanţa de judecată are plenitudine de competenţă pentru a rezolva litigiul în fond, cu atât mai mult cu cât, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu impune dublul grad de jurisdicţie în materie civilă.
În primul rând, s-a avut în vedere că este o evidentă discriminare ce s-a aplicat iniţial prin Legea nr. 10/2001 în ceea ce priveşte imobilele naţionalizate faţă de cele expropriate. Astfel, pentru cele naţionalizate legea prevedea acordarea despăgubirilor băneşti, în timp ce pentru cele expropriate numai despăgubiri în echivalent. Or, o astfel de diferenţiere nu este justificată în niciun fel şi încalcă chiar principiul constituţional al egalităţii în faţa legii, având în vedere că prin ambele variante persoane au fost lipsite de bunul lor.
În al doilea rând, s-a avut în vedere că, prin modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 se garantează un drept la despăgubire pentru persoanele ce se află într-o situaţie similară celei în speţă, dar lipsa prelungită a despăgubirii nu este luată în calcul de această lege.
Dreptul contestatoarei de a încasa despăgubiri este prevăzut de Legea nr. 10/2001, ceea ce face ca aceasta să aibă o creanţă patrimonială protejată de art. 1 al Protocolului nr. 1 în sensul jurisprudenţei Curţii.
S-a mai arătat că în opinia tribunalului, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 contravine Constituţiei, practicii şi legislaţiei CEDO (câtă vreme dreptul de proprietate al omului s-a născut anterior adoptării Legii nr. 247/2005), deoarece limitează instanţele cu privire la calculul cuantumului despăgubirilor.
„Or, aceeaşi Convenţie europeană a drepturilor omului a statuat că judecătorul naţional este primul chemat să aplice Convenţia şi el trebuie să judece până la capăt, complet şi echitabil, cauzele cu care a fost investit, iar hotărârile instanţei (CEDO) au autoritate de lucru interpretat pentru statul membru", aşa cum se arată de către instanţa de fond.
Se mai precizează că principiile de drept naţional şi internaţional, trebuie aplicate flexibil, mai ales în materia restituirii proprietăţilor, astfel încât să se asigure un permanent balans între interesele indivizilor şi cele ale Statului.
In speţă, tribunalul a apreciat că petenta dovedindu-şi calitatea de persoană îndreptăţită a făcut dovada încălcării art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie, iar în cazul în care s-ar aplica art. 1 din Legea nr. 10/2001 (cu privire la despăgubiri în echivalent), aceasta nu are nicio speranţă de a le primi în viitorul apropriat, existând astfel o ingerinţă în dreptul petentei de a primi despăgubiri.
S-a mai reţinut că petentei i s-ar încălca şi dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 Convenţie, atâta vreme cât instanţa de judecată ar fi împiedicată de o lege naţională să stabilească cuantumul despăgubirilor cuvenite, deci să judece în echitate, fiind astfel obligată să dea naştere altor litigii între petentă şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Or, în acest fel este compromis chiar scopul modificării legii de a evita alte litigii, opinia CEDO fiind în sensul de a se soluţiona definitiv litigiul dintre părţi.
Hotărârea instanţei de fond a fost apelată de către ambele părţi.
Reclamanta a criticat hotărârea pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând că în mod greşit nu s-a dispus restituirea în natură a terenului de 820 mp pe acelaşi amplasament, identificat în raportul de expertiză, întocmit de expert D.G. şi că pentru restul de tren să i se acorde despăgubiri băneşti.
Mai arată că în mod greşit nu s-au avut în vedere toate construcţiile preluate în mod abuziv, enumerate, în certificatul de moştenitor nr. 159/1966 şi că nu s-a avut în vedere fosta proprietate a autorului său în suprafaţă de 3740 mp, ci numai suprafaţa de 3354 mp, cât a identificat expertul în teren.
Pârâtul Primarul municipiului Piteşti critică hotărârea instanţei de fond pentru că instanţa nu s-a conformat dispoziţiilor aduse Legilor nr. 10/2001 prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în sensul că, numai Comisia Centrală din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor este competentă să stabilească modalitatea de plată a despăgubirilor către persoanele îndreptăţite.
Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, prin Decizia nr. 59A din 5 martie 2008 a respins ca nefondate apelurile declarate de contestatoarea S.S.S. şi intimatul Primarul municipiului Piteşti împotriva sentinţei civile nr. 263 din 28 septembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Argeş.
Instanţa de apel a reţinut în ceea ce priveşte critica referitoare la restituirea în natură a terenului evidenţiat în notificarea reclamantei, că aceasta a solicitat despăgubiri băneşti atât pentru imobilele construcţie, cât şi pentru teren, astfel că numai această solicitare a făcut obiectul cererii soluţionate prin dispoziţia contestată. Instanţa nu a avut de verificat decât acest aspect legat de ceea ce a stabilit pârâtul prin Decizia contestată şi în raport de conţinutul notificării.
Din examinarea notificării rezultă că suprafaţa de teren ce a făcut obiectul de expropriere a fost de 224 mp şi construcţii în suprafaţă de 175,74 mp.
În acest context, s-a reţinut că niciuna dintre critici nu este întemeiată şi că instanţa de fond corect a statuat că despăgubirile privesc întregul imobil care a fost individualizat în cuprinsul notificării.
Cu privire la criticile formulate de pârât, s-a avut în vedere că, potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se stabilesc măsuri reparatorii prin echivalent" şi că „măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit legii cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv."
Pârâtul nu a făcut dovada că a oferit reclamantei măsuri reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii sau că persoana îndreptăţită ar fi fost de acord cu această modalitate de stabilire a reparaţiei.
În raport de acest aspect, s-a concluzionat că în conformitate cu dispoziţiile legii speciale, instanţa de fond a procedat corect atunci când a admis acţiunea şi a dispus ca reclamanta să poată primi despăgubiri băneşti pentru imobilele ce au fost preluate abuziv şi când au făcut obiectul notificării.
Cu toate că nu s-a formulat explicit o critică, pentru faptul că instanţa nu putea dispune acordarea despăgubirilor băneşti, din susţinerile pârâtului reiese şi o astfel de critică.
Referitor la acest aspect, instanţa de apel a reţinut că, în cazul în care prima instanţă nu ar fi procedat în acest mod ar fi încălcat dispoziţiile art. 3 din Codul civil potrivit căruia judecătorului nu îi este îngăduit să refuze a judeca, precum şi dreptul de acces liber la justiţie, reglementat prin art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Or, refuzul de a se da curs căii de atac legal exercitată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei sau, după caz, a dispoziţiei de respingere a notificării, ar constitui o ingerinţă nepermisă în dreptul celor care au vocaţia de a primi despăgubirea, incompatibilă cu reglementarea dată protecţiei proprietăţii prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO.
Împotriva deciziei nr. 59A din 5 martie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, a declarat recurs pârâtul Primarul municipiului Piteşti, susţinând în esenţă că, potrivit prevederilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005 privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, cuantumul despăgubirilor se stabilesc de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, de către evaluatori autorizaţi, motiv întemeiat pe disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În sprijinul acestei critici, s-au invocat dispoziţiile art. 10 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001, art. 3 lit. d), e) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi art. 16 alin. (4), (5) şi (6) din acelaşi act normativ, susţinându-se că nu era posibil ca instanţa să stabilească valoarea despăgubirilor.
S-a mai susţinut că, în speţă erau aplicabile prevederile OG nr. 81/2007, prin care s-au modificat şi completat prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Recursul este nefondat pentru considerentele de mai jos:
În speţă, s-a stabilit că reclamantei i s-au acordat numai măsuri reparatorii prin echivalent şi doar pentru cota de ½ din construcţia şi terenul solicitat, avându-se în vedere calitatea acesteia de persoană îndreptăţită.
Instanţele au avut în vedere faptul că prin notificarea formulată de reclamantă s-au solicitat despăgubiri băneşti pentru construcţie şi teren, că terenul nu este liber şi restituirea în natură nu este posibilă, situaţie în care reclamanta era îndreptăţită la măsuri reparatorii prin echivalent.
În art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut că măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
În speţă, corect s-au avut în vedere dispoziţiile deciziei nr. XX din 19 martie 2007, a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, în Secţii Unite, că în materia Legii nr. 10/2001, instanţa de judecată are plenitudinea de competenţă pentru a rezolva pe fond litigiul, astfel că a stabilit acordarea despăgubirilor băneşti pentru întregul imobil solicitat de reclamantă.
De fapt, s-a avut în vedere şi practica CEDO care a statuat că reclamanta nu avea o certitudine cu privire la data când va primi despăgubirile în echivalent, ceea ce impune asupra sa o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor sale.
Prin soluţia dată, s-a avut în vedere că nu este cazul să se ceară reclamantei care a obţinut o creanţă împotriva statului în urma unei proceduri judiciare, să urmeze o altă procedură de executare forţată pentru a obţine despăgubiri.
Corect s-a apreciat de către instanţa de apel că reclamanta în calitate de persoană îndreptăţită a făcut dovada încălcării art. 1 al Protocolului nr. 1 la Convenţie şi că în cazul în care i s-ar aplica disp. art. 1 din Legea nr. 10/2001 cu privire la despăgubiri în echivalent, nu ar mai avea nicio speranţă de a primi aceste despăgubiri într-un viitor apropriat, ceea ce este echivalent cu o ingerinţă în dreptul de a primi despăgubiri.
Prin modul de soluţionare a cauzei, reclamantei nu i s-a încălcat nici dreptul la un proces echitabil, prin faptul că instanţa a stabilit cuantumul despăgubirilor cuvenite, fără a da naştere altor litigii, între aceasta şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.
Cu privire la neaplicarea dispoziţiilor OG nr. 81/2007, se reţine că nu era în vigoare la data soluţionării notificării şi, în consecinţă, nu poate fi aplicată, critica neputând fi reţinută ca un motiv de nelegalitate.
Faţă de aceste considerente, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., criticile nefiind fondate, urmează să fie respins recursul ca atare.
Conform notelor scrise formulate de intimata-reclamantă S.S.S., se constată că aceasta şi-a rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată efectuate în această cale de atac, pe calea unei acţiuni separate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Piteşti împotriva deciziei nr. 59/A din 5 martie 2008 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5283/2009. Civil. Fond funciar. Revizuire -... | ICCJ. Decizia nr. 5258/2009. Civil → |
|---|
