ICCJ. Decizia nr. 5412/2009. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5412/2009
Dosar nr. 27475/3/2006
Şedinţa publică din 19 mai 2009
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra prezentului recurs, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 10 august 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanţii N.J.M., A.W.S.M., I.S.A.M. şi C.I.I.M. au chemat în judecată pe pârâţii R.A.A.P.S. şi Statul Român pentru obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti. Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia nr. 1223 din 9 octombrie 2007 a respins acţiunea ca inadmisibilă şi a disjuns cererea reconvenţională având ca obiect pretenţii formulate la 4 decembrie 2006 de pârâta R.A.A.P.S. împotriva reclamanţilor, prin formarea unui alt dosar pentru care s-a fixat un termen de judecată.
În motivarea acestei soluţii instanţa a reţinut în esenţă că revendicarea priveşte un imobil preluat de stat în perioada la care se referă Legea nr. 10/2001, şi anume între anii 1945 - 1989. Conform dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi respectiv art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, restituirea unui imobil ce intră sub incidenţa unei legi speciale de reparaţie nu se poate face decât cu parcurgerea procedurii speciale, prealabile administrative şi introducerea acţiunilor in justiţie în condiţiile Legii nr. 10/2001.
S-a reţinut că cel puţin unul din reclamanţi a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 care a fost respinsă, reclamantul neînţelegând să conteste dispoziţia de respingere.
Faţă de această împrejurare, nu s-a reţinut că s-ar încălca liberul acces la justiţie prin înlăturarea dreptului comun de către legea specială, câtă vreme legea specială a prevăzut controlul judiciar al instanţelor faţă de soluţia în procedura prealabilă, control pe care partea nu a înţeles să-l declanşeze.
Cât priveşte practica judiciară în materie s-a constatat că instanţele au considerat admisibile acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun prin comparare de titluri formulate de foştii proprietari în contradictoriu cu chiriaşii dobânditori şi nu cu statul sau cu unitatea deţinătoare.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a prin Decizia nr. 514/ A din 30 iunie 2008, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.
S-a constatat că Legea nr. 10/2001, lege specială şi derogatorie de la dreptul comun impune reglementări obligatorii de la data intrării ei în vigoare care înlătură aplicarea dreptului comun.
S-a mai constatat că accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil au fost asigurate în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Cap. III al Legii nr. 10/2001.
S-au mai invocat, pe de o parte jurisprudenţa C.E.D.O. care a statuat în cauza G. contra R.U. (1975) că dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut, existând posibilitatea limitărilor acestuia precum şi pe de altă parte o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în soluţionarea unui recurs în interesul legii, decizie care a făcut trimitere la acelaşi principiu al caracterului derogatoriu al normei speciale.
Constatând că a fost corect soluţionată excepţia inadmisibilităţii acţiunii s-a observat inutilitatea cercetării calităţii procesuale active a reclamanţilor invocată de pârâtă.
Împotriva acestei decizii reclamanţii au declarat recurs în termenul prevăzut de lege.
În drept au fost invocate motivele prevăzute de art. 304 pct. 7-9 C. proc. civ.
În fapt s-a susţinut că este greşită soluţia instanţelor de a considera inadmisibilă acţiunea, deoarece se încalcă accesul liber la justiţie, ceea ce ar contraveni practicii Curţii Europene de Justiţie în condiţiile în care regula este admisibilitatea acţiunii şi excepţia este inadmisibilitatea acesteia.
S-a mai susţinut că art. 480 - 481 C. civ., indică cadrul general al acţiunii, iar Legea nr. 10/2001 nu cuprinde în dispoziţiile sale indicii în sensul că acţiunile de revendicare îndreptate împotriva posesorului imobilului ar fi inadmisibile.
Analizând Decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate se constată că aceasta este legală şi temeinică, iar recursul va fi respins pentru următoarele considerente:
Decizia Curţii de Apel este amplu motivată cu argumente de drept şi de fapt şi cu indicarea raţionamentului logic care a condus instanţa la concluzia că hotărârea atacată cu apel este legală şi temeinică.
A fost analizat în mod expres dacă în cauză reclamanţii au avut acces la un proces echitabil şi dacă acest drept le-a fost sau nu încălcat în raport de dispoziţiile legale incidente dar şi de practica judiciară în materie în dreptul intern precum şi cea a C.E.D.O.
În recursul formulat recurenţii nu au criticat şi nu au combătut argumentele instanţelor ci au enunţat în mod generic că acţiunea lor este admisibilă pentru că aceasta este regula, iar Legea nr. 10/2001 nu conţine dispoziţii contrare.
Susţinerile reclamanţilor sunt combătute nu numai de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a cărei aplicare în cazul dedus judecăţii a fost motivată de instanţa de fond şi, respectiv, de cea de apel, dar şi de lipsa argumentelor care să se contrapună motivării instanţei şi implicit interpretării date de aceasta legii.
Ca urmare, instanţele au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în sensul că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât priveşte revendicarea imobilelor preluate abuziv de Stat în perioada de incidenţă a acestei legi, o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, art. 480 și art. 481 C. civ., cu ignorarea dispoziţiilor exprese ale legii speciale este inadmisibilă. Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor acestei legi.
Aceasta înseamnă că persoanele menţionate pot să exercite acţiunea în revendicare, pentru că şi-au păstrat calitatea de proprietar, însă nu oricum, ci numai după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, şi conform prevederilor legii speciale.
În măsura în care legea specială impune reguli stricte de revendicare, termene şi proceduri de urmat, orice încălcare sau ocolire a regulilor imperative ale unei asemenea legi îl plasează pe cel care acţionează în acest fel în sfera de acţiune a normei prohibitive fie că ea este expres formulată sau dedusă din economia actului normativ în cauză.
Pe cale de consecinţă se constată nefondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al aceluiaşi articol, acesta a fost enumerat la indicarea motivelor, fără ca reclamanţii recurenţi să indice în mod concret ce act juridic dedus judecăţii a fost greşit interpretat sau i s-a schimbat natura sau înţelesul vădit neîndoielnic al acestuia.
Pentru considerentele arătate şi văzând dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii N.J.M., A.W.S.M., I.S.A.M. şi C.I.I.M., împotriva deciziei nr. 514/ A din 30 iunie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III- a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5348/2009. Civil. Contestaţie la executare.... | ICCJ. Decizia nr. 4794/2009. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
