ICCJ. Decizia nr. 5485/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5485/2009
Dosar nr. 1467/104/2007
Şedinţa publică din 13 mai 2009
Asupra recursurilor civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Olt la 11 martie 2002, reclamanţii I.C., B.C.P., S.E., S.D.M., D.A. şi T.V. au contestat dispoziţiile 50 din 14 februarie 2002 şi 56 din 14 februarie 2002 emise de SC M. SA Corabia şi de Primarul comunei Tia Mare în baza Legii nr. 10/2001. S-a solicitat restituirea în natură a terenului ce a făcut obiectul notificării şi acordarea de despăgubiri pentru moară şi inventarul agricol preluat de stat.
În motivarea contestaţiei au arătat că autorii lor au fost proprietarii unei suprafeţe de teren de 4.334 mp în intravilanul satului Doanca, comuna Tia Mare, teren pe care au construit o moară ţărănească cu valţuri, înregistrată sub nr. 2364/38 la Camera de Comerţ şi Industrie Caracal, imobilul fiind preluat abuziv prin ordinul M.A.I. nr. 16735/48.
Prin sentinţa civilă 773/2002 pronunţată de Tribunalul Olt a fost respinsă contestaţia ca neîntemeiată, cu motivarea că nu mai este posibilă restituirea în natură, reclamanţii având posibilitatea de a solicita măsuri reparatorii în echivalent.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamanţii iar prin Decizia nr. 982 din 27 aprilie 2004, pronunţată de Curtea de Apel Craiova a fost admis apelul, schimbată sentinţa în sensul că au fost anulate deciziile nr. 50 şi 56 din 14 februarie 2002 emise de SC M. SA Corabia şi dispoziţia nr. 96 din 18 martie 2002 emisă de Primarul comunei Tia Mare.
A fost obligată pârâta SC M. SA Corabia la măsuri reparatorii în echivalent pentru moară şi teren în suprafaţă de 1680,81 mp, iar pârâta Primăria comunei Tia Mare la măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 1.000 mp.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii şi pârâta SC M. SA Corabia iar prin Decizia nr. 9628 din 24 noiembrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost admise recursurile, casate ambele hotărâri şi cauza fiind trimisă spre prejudecare tribunalului.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că instanţa de apel a lăsat nerezolvat capătul de cerere referitor la restituirea prin echivalent sau în natură a suprafeţei de teren pe care o deţine Poliţia Tia Mare şi a dispus ca în rejudecare să fie analizată situaţia juridică a morii, a utilajelor, probele dosarului fiind incerte în legătură cu momentul şi cauzele producerii incendiului.
Ca urmare a decesului reclamantei, în cauză au fost introduşi moştenitorii acesteia, S.D., S.D.H., S.L.A., S.A.R.
În rejudecare s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice- construcţii şi expertiză topo-cadastru pentru identificarea şi evaluarea morii şi utilajelor morii şi a terenului deţinut de SC M. SA şi Poliţia Tia Mare, urmând a se stabili dacă parte din teren poate fi restituit în natură.
Prin sentinţa civilă nr. 1130 din 19 noiembrie 2007 Tribunalul Olt a admis în parte acţiunea, s-au anulat deciziile nr. 50 şi 56 din 14 februarie 2002 emise de SC M. SA Corabia şi dispoziţia nr. 96 din 18 martie 2002 întocmită de Primăria comunei Tia Mare. A fost obligată Primăria comunei Tia Mare să restituie reclamanţilor, terenul în suprafaţă de 260 mp (identificat conform expertizei).
S-a constatat că reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru moară, teren în suprafaţă de 1.680 mp deţinut de SC M. SA Corabia şi pentru terenul în suprafaţă de 902 mp deţinut de Postul de Poliţie Tia Mare.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că din suprafaţa totală de 4334 mp. cumpărată de autorii reclamanţilor (contractul de vânzare cumpărare nr. 220/1009), intimata-pârâtă SC M. Corabia deţine 1.680,81 mp pentru care i s-a atestat dreptul de proprietate conform HG 834/1991, suprafaţă trecută în tabelul anexă la certificatul de atestare nr. 9 din 16 septembrie 1994, emis de Consiliul Judeţean Olt. Pe acest teren se află construcţia morii care a ars într-un incendiu ce a avut loc în anul 1979, edificatoare în acest sens fiind şi concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de expert .
În ceea ce priveşte utilajele morii enumerate în procesul verbal din 14 iunie 1948, s-a stabilit că acestea nu mai există fizic la unitatea notificată, că utilajele au fost în incendiul care a avut loc la moară în anul 1979, nemaifiind înlocuite niciodată (în acest sens fiind raportul de expertiză efectuat de expert D.E.).
Referitor la suprafaţa de teren, proprietate exclusivă a autorilor reclamanţilor, teren deţinut de Postul de Poliţie Tia Mare şi pe care se află clădirea Postului de Poliţie, s-a stabilit că suprafaţa de teren este de 902 mp situată în intravilanul satului Doanca din comuna Tia Mare judeţul Olt; în afara incintei Postului de Poliţie Tia Mare se află suprafaţa de 260 mp ce a aparţinut autorului W.D. şi care poate fi restituită în natură reclamanţilor, această suprafaţă de teren nefiind afectată de construţii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii I.C., T.V., B.C., ş.a., precum şi A.V.A.S. Bucureşti şi Statul Român prin D.G.F.P. Olt.
1) În motivarea apelului declarat de reclamanţi s-a susţinut că instanţa nu a stabilit corect cadrul procesual întrucât S.A.R. are calitatea de legatar cu titlu particular doar pentru o garsonieră ce a aparţinut defunctei. S-a arătat că nu s-a stabilit cu certitudine situaţia juridică a utilajelor revendicate şi că s-a reţinut că acestea nu mai există deşi nu erau dovezi certe în acest sens. De asemenea, aceste utilaje reprezentau imobile prin destinaţie întrucât serveau efectiv şi direct la exploatarea morii, existând martori care pot confirma că utilajele nu au fost distruse în incendiu.
2) Statul Român a invocat că nu este corectă obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, nefiind în culpă procesuală şi neavând nicio obligaţie de îndeplinit faţă de reclamanţi.
3) În motivarea apelului său, A.V.A.S. a susţinut excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, întrucât nu are competenţa de a restitui în natură imobilul sau de a acorda măsuri reparatorii în echivalent. Pe fond, s-a arătat că A.V.A.S. nu are calitatea de proprietar al bunurilor, ci de acţionar în numele statului, astfel că nu are drept de dispoziţie şi nici obligaţia de a le restitui fostului proprietar. S-a susţinut că societatea este proprietară asupra terenurilor din anul 1994, iar potrivit art. 33 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modalitatea de stabilire şi de acordare a despăgubirilor este una specială.
S-a criticat obligarea A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată.
În apel s-a încuviinţat proba cu martori, fiind audiat martorul Raicu Ion Preda şi s-a emis adresă către SC M. SA şi Primăria Tia Mare pentru a se comunica dacă utilajele ce au fost în moara în litigiu se află în patrimoniul acestora (fiind înaintate răspunsurile sub nr. 35/2008 şi 9817/2008).
Prin Decizia civilă nr. 187 din 20 mai 2008 Curtea de Apel Craiova a admis apelurile declarate de Statul Român şi de reclamanţi şi în consecinţă, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins acţiunea îndreptată împotriva Statului Român şi a respins acţiunea formulată de reclamantul S.A.R. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei. A fost respins apelul declarat de A.V.A.S.. Au fost obligaţi pârâţii şi intimatul-reclamant S. la plata cheltuielilor de judecată către reclamanţi.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut, cu privire la calitatea procesuală a Statului Român, că aceasta a fost greşit stabilită în cauză, câtă vreme nu se regăseşte situaţia de excepţie reglementată de art. 28 din Legea nr. 10/2001 (unitatea deţinătoare nu este identificată).
De asemenea, a fost greşit apreciată existenţa calităţii procesuale active în persoana reclamantului S.A.R., faţă de împrejurarea că acesta este legatar cu titlu particular, beneficiind de un legat pentru un imobil determinat (o garsonieră), altul decât cel care face obiectul litigiului, nefiind astfel incident art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în ce-l priveşte.
Critica reclamanţilor, referitoare la neacordarea măsurilor reparatorii pentru utilajele din moară a fost găsită nefondată, faţă de dispoziţiile art. 6 alin. (2) care includ în categoria bunurilor supuse restituirii utilajele şi instalaţiile preluate odată cu imobilul, cu condiţia să nu fi fost înlocuite, casate sau distruse.
Or, din punct de vedere al acestei cerinţe a legii, nu s-a făcut dovada că bunurile preluate odată cu moara (menţionate în procesul-verbal) mai există în materialitatea lor.
Pe situaţia de fapt s-a demonstrat că moara în litigiu a fost distrusă într-un incendiu în 1979, martorul audiat în apel arătând că la acel moment s-au încărcat într-o maşină valţurile, motoarele şi elementele metalice ale morii şi au fost transportate în altă parte, fără a putea preciza unde au fost duse. Pe de altă parte, primăria a comunicat că nu se află în patrimoniul său aceste bunuri, aşa încât, chiar dacă în anul 1979 o serie de utilaje au fost salvate din incendiu şi date în folosinţa unei alte mori, este greu de presupus că s-au putut păstra până în anul 2001 când a intrat în vigoare legea reparatorie.
A fost de asemenea, înlăturată susţinerea reclamanţilor potrivit căreia bunurile mobile aflate în moara preluată de stat ar avea caracterul unor imobile prin încorporare, având în vedere că ele aveau existenţă de sine-stătătoare, diferită de a morii, fără a atrage prin regimul lor juridic incidenţa art. 6 alin. 1 din Legea nr. 10/2001.
Criticile formulate de A.V.A.S. au fost respinse ca neîntemeiate, faţă de dispoz. art. 29 din Legea nr. 10/2001 care stabilesc calitate procesuală acestei instituţii ori de câte ori imobilul pentru care se solicită măsuri reparatorii se află în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate (situaţie în care se află societatea-intimată).
Potrivit Titlului VII din Legea nr. 247/2005, stabilirea şi acordarea măsurilor reparatorii se realizează în urma parcurgerii unei proceduri speciale de către Comisia Centrală prin Fondul Proprietatea, astfel că, deşi o obligaţie efectivă de plată nu este stabilită în sarcina A.V.A.S. sau a societăţii comerciale, chemarea acestora în judecată se impune pentru că legea le stabileşte obligaţia de a răspunde notificării.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii şi A.V.A.S.
1) Reclamanţii au susţinut caracterul nelegal al hotărârii întrucât nu ar fi respectat îndrumările date de instanţa de casare, în sensul de a stabili cu certitudine situaţia juridică a utilajelor revendicate.
Or, instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe raportul de expertiză conform căruia incendiul ar fi distrus în întregime utilajele, concluziile expertului bazându-se pe declaraţiile unor martori, incerte în legătură cu momentul şi cauzele procedurii incendiului.
Instanţele de fond au apreciat cu uşurinţă că incendiul din 1979 ar fi distrus moara şi utilajele, solicitând reclamanţilor să dovedească faptul că utilajele nu au fost distruse, deşi intimaţii-pârâţi nu au făcut dovada înlocuirii, casării sau distrugerii utilajelor.
Chiar dacă ar fi fost distruse în acel incendiu, utilajele reprezentau imobile prin destinaţie întrucât serveau efectiv şi direct la exploatarea morii, făcând un tot comun cu aceasta.
În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
2) A.V.A.S. a susţinut nelegalitatea deciziei cu referire la motivul prev. de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele argumente:
- Instanţa a făcut în mod greşit aplicarea dispoz. art. 29 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că pentru emiterea unei decizii motivate în sensul acestei prevederi legale trebuia urmată procedura prealabilă, transmisă notificarea şi completat dosarul administrativ, instanţa depăşind atribuţiile puterii judecătoreşti prin rezolvarea fondului notificării.
- Astfel cum a fost stabilită obligaţia intimatei prin dispozitivul deciziei atacate, ea este nelegală, deoarece ca urmare a modificărilor aduse Legii nr. 10/2001, A.V.A.S. nu mai are competenţa de a acorda măsuri reparatorii prin echivalent, ci doar de a emite o decizie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii, stabilirea în concret a acestora urmând a se realiza de Comisia Centrală.
- În mod nejustificat au fost stabilite cheltuielile de judecată în sarcina A.V.A.S., faţă de împrejurarea că nu se poate reţine vreo culpă a acesteia, atâta timp cât reclamanţii aveau obligaţia să completeze dosarul administrativ în condiţiile legii.
Recursurile sunt nefondate.
1. 1. În ce priveşte recursul reclamanţilor:
Susţinând că instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiilor deciziei de casare, prin aceea că nu ar fi stabilit cu certitudine situaţia utilajelor pentru care au solicitat măsuri reparatorii, reclamanţii ignoră regulile probaţiunii în materie civilă şi faptul că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii.
Astfel, dând eficienţă dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., instanţa a procedat, cu ocazia rejudecării, la completarea probatoriului pe aspectul reţinut de Decizia de casare ca nefiind suficient lămurit.
În acest sens, a fost audiat un martor la propunerea apelanţilor-reclamanţi şi s-a dispus efectuarea de adrese către Primărie şi SC M. SA, pentru a se comunica relaţii privind situaţia utilajelor morii.
În ce priveşte expertiza, faptul că aceasta a fost realizată într-o etapă procesuală anterioară, nu era de natură să o excludă din probaţiune, având în vedere că în caz de casare probele administrate rămân câştigate cauzei, refacerea lor dispunându-se doar pentru motive temeinice.
Pentru a face incidentă dispoziţia art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi a obţine măsuri reparatorii pentru utilaje, reclamanţii trebuia să demonstreze existenţa acestor bunuri în materialitatea lor (câtă vreme textul exclude de la măsura reparatorie situaţia în care bunurile au fost înlocuite, casate sau distruse).
Reclamanţii fiind cei care au formulat pretenţia în justiţie, lor le incumba sarcina probaţiunii (actori incumbit probatio), iar nu intimaţilor, cărora prin criticile formulate recurenta le impută faptul că nu au demonstrat că bunurile au fost distruse.
În rest, toate celelalte aspecte deduse judecăţii, legate de modalitatea în care instanţa a evaluat declaraţia de martor, concluziile raportului de expertiză, conţinutul înscrisurilor administrate în cauză, vizează aspecte de apreciere a probatoriului, care sunt în afara cenzurii de legalitate a instanţei de recurs.
Referitor la stabilirea naturii juridice a utilajelor a căror restituire prin echivalent s-a pretins, instanţa de apel a apreciat de asemenea corect, că este vorba de bunuri mobile care intră sub incidenţa dispoz. art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, iar nu de imobile prin încorporare în sensul alin. (1) al aceluiaşi articol.
Astfel, pentru a fi vorba de bunuri mobile care să fi devenit imobile prin încorporare (prin destinaţie, în sensul art. 469 C.civ.) este necesar, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, ca acestea să fi fost ataşate de fond în mod perpetuu, aşa încât să-şi fi pierdut individualitatea şi existenţa de sine-stătătoare.
În speţă, bunurile preluate odată cu moara, aşa cum au fost individualizate în procesul-verbal întocmit cu cea ocazie (cântare, rezervoare, valţuri, motoare, site) au o existenţă de sine-stătătoare, neîntrunind caracteristicile necesare pentru a fi considerate imobile prin încorporare.
În consecinţă, aplicând dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, raportat la regimul juridic al bunurilor, instanţa a realizat o corectă calificare a naturii acestora, cu incidenţa corespunzătoare a normei de drept material.
Ca atare, potrivit considerentelor arătate, hotărârea nu este lipsită de temei legal, critica formulată cu referire la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. fiind neîntemeiată.
În ce priveşte motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată că indicarea lui s-a realizat în mod formal, în condiţiile în care reclamanţii n-au dezvoltat argumente şi n-au arătat ce act juridic (în înţelesul de negotium) care să fi fost dedus judecăţii, ar fi primit, în pofida clauzelor clare, neechivoce, o interpretare care să-i fi denaturat înţelesul.
2. Criticile formulate de recurenta A.V.A.S. nu pot fi primite, faţă de următoarele considerente:
- Susţinând că instanţele n-ar fi putut să procedeze la soluţionarea pe fond a notificării deoarece astfel, ar fi încălcat atribuţiile puterii judecătoreşti, învestindu-se cu puteri administrative, recurenta ignoră faptul că plenitudinea jurisdicţională aparţine instanţelor de judecată iar aceasta presupune posibilitatea cenzurii conduitei avute de părţi în procedura prealabilă celei judiciare (inclusiv prin nesoluţionarea notificării.
Astfel, faptul că dispoziţiile legii speciale dau, într-o primă fază a procedurii, în competenţa unităţilor/entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor, stabilirea măsurilor reparatorii, nu înseamnă că în cazul în care acestea nu dau curs notificării, funcţia jurisdicţională a statului nu intervine. Altminteri, potrivit punctului de vedere al recurentei, conduita unor asemenea entităţi care ar lăsa nesoluţionate notificările sine die, ar rămâne în afara sancţiunii juridice, de vreme ce, în opinia exprimată, intervenţia instanţei ar fi posibilă doar pentru a cenzura Decizia/dispoziţia emisă.
Or, în virtutea funcţiei sale jurisdicţionale, instanţa este chemată să verifice aplicarea corectă sau neaplicarea legii la situaţia concretă dedusă judecăţii.
De altfel, asupra posibilităţii statuării pe fond în asemenea situaţii, în care notificării transmise de către persoana îndreptăţită nu i s-a dat niciun răspuns în procedura prealabilă, instanţa a statuat deja prin decizii în interesul legii cu valoare obligatorie (Decizia nr. IX/2006, Decizia nr. XX/2007).
Contrar susţinerii recurentei, care pretinde că reclamanţii nu au transmis notificare, acest aspect a fost tranşat prin Decizia de casare, în ale cărei considerente s-a reţinut că „SC M. SA a înaintat notificarea contestatorilor prin adresa nr. 58 din 14 februarie 2002, în condiţiile art. 27 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001 A.V.A.S.-ului, filiala Dolj, care nu a soluţionat-o nici până în prezent".
Faţă de situaţia de fapt rezultată, prin Decizia atacată s-a făcut în mod corect aplicarea dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001 (republicată), reţinându-se calitatea procesuală a A.V.A.S., în litigiul având ca obiect măsuri reparatorii pentru imobilul inclus în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate.
- De asemenea, susţinerea nelegalităţii deciziei prin aceea că s-a impus recurentei obligaţia de a acorda măsuri reparatorii, în condiţiile în care, potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, nu mai are decât competenţa de a propune acordarea măsurilor reparatorii, este neîntemeiată şi în contradicţie cu dispozitivul deciziei atacate.
În realitate, prin Decizia instanţei de apel s-a păstrat, sub aspectul menţionat, hotărârea primei instanţe, care a constatat că reclamanţii au dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent.
Potrivit considerentelor hotărârii, care întregesc şi lămuresc dispozitivul, acordarea acestor despăgubiri se va face cu respectarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, de către Comisia Centrală.
Ca atare, critica recurentei conform căreia în mod greşit a fost obligată la despăgubiri în condiţiile în care nu are decât competenţa să le propună, este lipsită de pertinenţă, fără legătură cu soluţia instanţei.
- Critica vizând greşita obligare la plata cheltuielilor de judecată este de asemenea, neîntemeiată.
Instanţele au făcut în mod corect aplicarea dispoz. art. 274 alin. (1) C. proc. civ. şi au obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată, fiind parte căzută în pretenţii faţă de soluţia pronunţată.
Culpa procesuală a pârâtei, ca fundament al obligării la plata cheltuielilor este justificată de nesoluţionarea de către aceasta, a notificării ce i-a fost (re)transmisă de către societatea privatizată, declanşând astfel, procedura judiciară care nu s-ar mai fi desfăşurat în situaţia în care pretenţiile reclamanţilor şi-ar fi găsit rezolvarea în procedura anterioară învestirii instanţei.
Pentru aceste considerente şi recursul pârâtei A.V.A.S. a fost găsit neîntemeiat, urmând a fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii B.C.P., D.I.A., I.C., S.H., S.L.A., S.D.M., şi de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 187 din 20 mai 2008 a Curţii de Apel Craiova, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5493/2009. Civil. Obligaţie de a face. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5403/2009. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
