ICCJ. Decizia nr. 728/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 728/2009
Dosar nr. 20309/3/200.
Şedinţa publică din 28 ianuarie 2009
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1559 din 28 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a respins acţiunea în revendicare a terenului de 700 mp situat în Bucureşti, formulată de reclamantele reclamantele B.E. şi C.M. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti prin Primarul General şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că pentru terenul în litigiu a fost emisa dispoziţia nr. 5120 din 23 ianuarie 2006 a Primarului General de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, dispoziţie care nu a fost contestată în termenul legal de către reclamante. Valorificarea dreptului reclamantelor la restituirea în natură a terenului se putea face obligatoriu doar prin contestarea în justiţie a acestei dispoziţii, în termenul legal impus de legea specială şi nu prin promovarea unei acţiuni în revendicare.
Împotriva sentinţei au declarat apel reclamantele învederând că atacarea în justiţie a dispoziţiei nr. 5120 din 23 ianuarie 2006 era condiţionată de epuizarea unei faze procedurale prealabile obligatorii, respectiv invitarea în scris a reclamantelor pentru a-şi susţine cauza în faţa organelor de conducere ale unităţii deţinătoare, conform art. 23 alin. (2) din Legea 10/2001, condiţie procedurală omisă care a generat un grav viciu de consimţământ. Reclamantele au aşteptat să fie invitate pentru a-şi susţine punctul de vedere şi din acest motiv au depăşit termenul de contestare a dispoziţiei.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul, prin Decizia nr. 400 A din 27 mai 2008 reţinând că reclamantele au recunoscut că nu au atacat dispoziţia emisă, astfel încât soluţia propusă prin această dispoziţie, de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, nu mai poate face obiectul unei contestaţii judiciare întrucât potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ. neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui act de procedură în termenul legal atrage decăderea.
Întrucât reclamantele nu au uzat de procedura specială prevăzută de Legea 10/2001 republicată, acestea urmează să beneficieze de măsurile reparatorii în echivalent ce le-au fost acordate prin dispoziţia nr. 5120 din 23 ianuarie 2006, nemaiavând temei pentru reiterarea solicitării de restituire în natură printr-o acţiune în revendicare de drept comun.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamantele B.E. şi C.M., în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., reiterând motivele de apel respectiv faptul că atacarea în justiţie a dispoziţiei nr. 5120 din 23 ianuarie 2006 era condiţionată de epuizarea unei faze procedurale prealabile obligatorii, invitarea în scris a reclamantelor pentru a-şi susţine cauza în faţa organelor de conducere ale unităţii deţinătoare, conform art. 23 alin. (2) din Legea 10/2001, condiţie procedurală omisă care a generat un grav viciu de consimţământ. Reclamantele au aşteptat să fie invitate pentru a-şi susţine punctul de vedere şi din acest motiv au depăşit termenul de contestare a dispoziţiei.
Recursul nu este fondat.
Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea 10/2001 republicată, persoana îndreptăţită poate contesta dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare în termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia. Termenul de formulare a contestaţiei este de decădere, iar sancţiunea nerespectării lui implică pierderea posibilităţii de valorificare a dreptului pe calea acţiunii injustiţie.
Din interpretarea textului legal menţionat rezultă că termenul de 30 de zile pentru formularea contestaţiei curge de la comunicarea dispoziţiei, nefiind condiţionat de obligaţia unităţii deţinătoare de a invita persoana îndreptăţită pentru a-şi susţine cererea de restituire în natură a imobilului, astfel cum susţin reclamantele în motivarea recursului. Este adevărat că dispoziţiile art. 23 alin. (2), devenit art. 25 după republicarea Legii 10/2001, prevăd dreptul persoanei îndreptăţite de a-şi susţine cererea de restituire în natură în faţa conducerii unităţii deţinătoare a imobilului, însă obligaţia unităţii deţinătoare de a invita persoana îndreptăţită pentru a-şi susţine cererea subzistă doar până la finalizarea procedurii administrative şi nu după emiterea dispoziţiei.
Întrucât, în cauză, nu s-a contestat dispoziţia nr. 5120 din 23 ianuarie 2006 aceasta a rămas definitivă, recurentele urmând a beneficia doar de măsurile reparatorii propuse prin dispoziţie pentru suprafaţa de 700 mp teren.
Mai trebuie subliniat şi faptul că prin acţiunea de faţă reclamantele revendică acelaşi imobil, terenul de 700 mp, pe calea dreptului comun.
Potrivit principiului electa una via non datur recursus ad alteram partea care are cel puţin două căi de realizare a unui drept pretins trebuie să opteze pentru exercitarea uneia dintre ele. Raţiunea acestui principiu este aceea de a preîntâmpina obţinerea unei duble reparaţii. Or reclamantele, după ce au obţinut măsurile reparatorii edictate de Legea 10/2001, prin dispoziţia definitivă nr. 5120 din 23 ianuarie 2006, prin acţiunea de faţă tind să obţină şi restituirea în natură a imobilului.
Faţă de aceste considerente recursul se priveşte ca nefondat şi va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantele B.E. şi C.M. împotriva deciziei nr. 400 A din 27 mai 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 81/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 779/2009. Civil → |
|---|
