ICCJ. Decizia nr. 5482/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5482/2009
Dosar nr. 1109/99/2005
Şedinţa publică din 13 mai 2009
Constată că prin cererea înregistrată sub nr. 1109/99/2005 pe rolul Tribunalului Iaşi, reclamanta P.M. a chemat în judecată pe pârâţii Prefectul judeţului Iaşi, Comisia Judeţeană de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi Comisia municipală Iaşi de aplicare a Legii nr. 10/2001, Primarul municipiului Iaşi şi SC A.B. SA Iaşi, prin reprezentanţii săi legali, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâţilor la restituirea terenului în suprafaţă de 1,5 ha aferent fostului conac B.C. (care în prezent este demolat) cât şi acordarea de despăgubiri cuvenite pentru construcţiile demolate.
În motivele de fapt ale acţiunii promovate, reclamanta a susţinut că a depus notificarea nr. 1361/2001 privind acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru imobilul compus din conac, bucătărie, grajd şi droşcărie, beci, cramă şi clădire alambic şi terenul aferent în suprafaţă de 1,50 ha, imobil care constituia una dintre proprietăţile B.C. (a cărui unică moştenitoare este reclamanta) şi care a fost situat pe teritoriul administrativ al „comunei" Iaşi.
Acest imobil a fost expropriat de stat şi în prezent nu mai există, în individualitatea lui. Clădirile au fost demolate, iar terenul se găseşte în incinta SC A.B. SA Iaşi, în curtea C.V., nefiind construit.
Prin sentinţa civilă nr. 416 din 8 aprilie 2005 pronunţată de Tribunalul Iaşi, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de Primarul municipiului Iaşi şi s-a respins acţiunea reclamantei ca fiind prematur introdusă, reţinându-se că reclamanta P.M.E. a solicitat, prin notificarea nr. 1361/2001, formulată în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, acordarea despăgubirilor băneşti cuvenite pentru imobilul expropriat (fost conac B.C., în prezent demolat) şi terenul aferent în suprafaţă de 1,50 ha, situat în incinta SC A.B. SA Iaşi.
Deoarece notificarea adresată de reclamantă nu a fost soluţionată în termenul legal de 60 de zile prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001, reclamanta a solicitat direct în instanţă obligarea pârâtelor, în baza disp. art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 să-i restituie în natură terenul liber de detalii de sistematizare şi să-i acorde despăgubiri pentru construcţiile demolate, demers judiciar apreciat ca prematur, câtă vreme nu a fost parcursă integral procedura administrativă prealabilă.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta P.M.E., iar Curtea de Apel Iaşi prin Decizia civilă nr. 482 din 2 decembrie 2005 a procedat la desfiinţarea sentinţei, cu trimiterea cauzei spre competenţă soluţionare pe fond aceleiaşi instanţe.
S-a reţinut în considerente că, potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau după caz, prin dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură, iar conform art. 24 alin. (1) din aceeaşi lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, după caz, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1), să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului.
Din interpretarea acestor texte, s-a concluzionat că lipsa răspunsului de la deţinătorul imobilului echivalează cu refuzul de a restitui terenul, iar consecinţa pentru persoana îndreptăţită este posibilitatea de a ataca în justiţie în termen de 30 de zile.
În aceste condiţii, în mod greşit instanţa a respins ca prematură acţiunea reclamantei în loc să o soluţioneze pe fond.
La rejudecare, a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 43 din 3 martie 2008 prin care Tribunalul Iaşi a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut, că, potrivit notificării transmise în anul 2001, reclamanta a solicitat pentru conacul demolat şi terenul de 1,5 ha pe care este amplasat combinatul de vinificaţie, despăgubiri băneşti.
Conform HG nr. 834/1991, pentru terenul menţionat a fost emis certificat de atestare a dreptului de proprietate (seria M 07 nr. 3011/2004) pe numele SC A.B. SA ( fiind situat în incinta societăţii), în condiţiile în care, respectivul teren fusese trecut în proprietatea statului conform Decretului fostului Consiliu de Stat nr. 686 din 7 octombrie 1969, iar fostul Consiliu al Agriculturii a emis la 29 septembrie 1969 ordinul nr. 17461, prin care s-au aprobat indicatorii tehnici economici privind C.V.B. Iaşi (la data de 18 octombrie 1969 fiind eliberată autorizaţia de executare lucrări pentru construcţiile din C.V.).
Atât construcţiile cât şi terenul ce formează incinta C.V.B., au fost intabulate în C.F. nr. 43184 Iaşi (conform încheierii nr. 17405 din 23 august 2004 şi nr. 565 din 16 ianuarie 2004).
S-a constatat că prin dispoziţia primarului nr. 1855 din 24 septembrie 2007, au fost propuse despăgubiri pentru construcţia demolată (şi dosarul transmis Comisiei Centrale pentru a proceda conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005) iar ulterior, la 12 noiembrie 2007, prin Decizia nr. 17, Consiliul de Administraţie al SC A.B. SA Iaşi a propus acordarea de despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 1,5 ha, trimiţând de asemenea, documentaţia Secretariatului Comisiei Centrale.
A apreciat prima instanţă că notificarea reclamantei a fost soluţionată în limitele legale, în condiţiile în care aceasta nu a solicitat niciodată în natură terenul aflat în incinta C.V., ci a solicitat despăgubiri băneşti, pentru conac şi terenul din zona Bucium.
În felul acesta, reclamanta nu poate fi lezată prin emiterea certificatului de atestare în favoarea societăţii pârâte.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, care a susţinut greşita apreciere de către tribunal a împrejurării că, atâta vreme cât prin notificare s-au solicitat despăgubiri, unitatea n-ar fi putut restitui bunul în natură, având în vedere caracterul profund reparator al Legii nr. 10/2001. Totodată, s-a criticat faptul că instanţa a dat relevanţă absolută certificatului de atestare a dreptului de proprietate obţinut de către SC A.B. S.
Apelul a fost admis prin Decizia nr. 165 din 22 octombrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă, şi în consecinţă, admisă contestaţia, anulată Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2007 emisă de SC A.B. SA şi obligată această societate intimată să restituie reclamantei, în natură, suprafaţa de 1,5 ha teren, delimitată conform expertizei efectuate în cauză.
În justificarea soluţiei, instanţa de apel a reţinut că tribunalul nu a făcut în mod corect aplicarea dispoziţiilor art. 2, art. 3 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001 referitoare la regula restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de către stat, fundamentându-şi eronat soluţia pe conţinutul notificării prin care s-a solicitat doar acordarea de despăgubiri.
Dacă pentru construcţiile demolate (conacul) imposibil de restituit în natură, dispoziţia primarului prin care se propun despăgubiri este corectă, în ce priveşte terenul, unitatea deţinătoare (SC A.B. SA) nu a verificat posibilitatea restituirii în natură a acestuia, emiţând decizie prin care a propus despăgubiri.
Or, s-a apreciat că acordarea de bunuri în compensare este o obligaţie a unităţii deţinătoare, iar potrivit raportului de expertiză efectuat, a rezultat că din terenul reclamantei, suprafaţa de 5000 mp este liberă, putând fi restituită în natură. De asemenea, expertul a stabilit că în patrimoniul societăţii intimate există un teren liber, neafectat de niciun fel de detalii, în suprafaţă de 10.000 mp, având aceleaşi caracteristici cu cel preluat reclamantei.
Faţă de această situaţie de fapt (rezultată şi din expertiza efectuată într-o altă pricină a părţilor şi depusă la dosar), s-a apreciat că reclamanta este îndreptăţită la restituirea în natură a întregii suprafeţe, de 1,5 ha.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A.B. SA, care a formulat critici pe temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ., susţinând următoarele aspecte de nelegalitate.
- Învestirea instanţei s-a realizat în mod nelegal, de către o persoană care nu avea calitate procesuală activă (numitul P.C., care era doar mandatar al soţiei sale P.M., neputându-şi însuşi calitatea de reclamant).
Această excepţie, deşi invocată prin întâmpinare încă în faţa primei instanţe a fondului, a rămas nesoluţionată.
- Instanţa s-a pronunţat în mod greşit asupra unei contestaţii împotriva deciziei nr. 17 din 12 noiembrie 2007 emisă de SC A.B. SA, deşi nu a fost învestită cu o astfel de cerere. Dimpotrivă, s-a solicitat suspendarea judecăţii până la soluţionarea contestaţiei ce face obiectul unui alt dosar aflat pe rolul Tribunalului Iaşi.
Neobservând că obiectul judecăţii instanţei de fond nu l-a reprezentat Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2007, instanţa de apel s-a pronunţat asupra a ceea ce nu s-a cerut, fără ca părţile să poată pune concluzii asupra legalităţii respectivei decizii, ceea ce produce o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii, conform art. 304 pct. 5 cu referire la art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
- În mod nelegal societatea a fost obligată la restituirea terenului de 1,5 ha, din care 10.000 mp prin compensare cu un alt teren, pe un alt amplasament, ce nu a fost niciodată al reclamantei.
Aplicând greşit dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi (6) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a stabilit că, deşi vechiul amplasament al reclamantei este ocupat, acesteia i se cuvine teren în compensare în incinta aceluiaşi combinat, chiar dacă este vorba de un teren ce a aparţinut altor proprietari expropriaţi.
În acelaşi timp, suprafaţa de 5000 mp, identificată în două parcele ca fiind teren liber din fosta proprietate a autorilor reclamantei, nu poate fi restituită în natură, întrucât aceste suprafeţe de teren sunt în fapt, zone de protecţie şi siguranţă a instalaţiilor ce deservesc combinatul de vinificaţie (fiind, conform expertizei, în imediata vecinătate a conductelor de gaz metan, instalaţii şi recipiente de azot lichid, bioxid de carbon, instalaţii de răcire.
Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, arătând că sunt neîntemeiate criticile formulate, întrucât instanţa s-a pronunţat în limitele învestirii şi cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legii speciale.
Examinând criticile formulate, Înalta Curte constată următoarele:
- Susţinerea că instanţa a fost învestită de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, în condiţiile în care titulara dreptului pretins este P.M.E., iar acţiunea a fost formulată de soţul acesteia (P.C.) este neîntemeiată şi are drept cauză confuzia pe care partea o face între calitatea de parte şi cea de reprezentant al părţii.
Formulând cererea de chemare în judecată, numitul P.C. a precizat, respectând astfel, dispoziţiile art. 112 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., că acţionează ca mandatar, în numele soţiei sale, anexând cererii procura specială care i-a justificat demersul.
Cum cererea de chemare în judecată, ca şi participarea ulterioară a părţii la desfăşurarea procedurii judiciare se pot realiza personal sau prin mandatar (fără ca această din urmă situaţie de reprezentare să modifice în vreun fel calitatea de titular al dreptului), rezultă că învestirea instanţei s-a realizat de partea care a pretins valorificarea dreptului.
- Critica privitoare la soluţionarea unor pretenţii ce nu au fost deduse judecăţii şi astfel, depăşirea limitelor investirii este însă, întemeiată.
Obiectul cererii de chemare în judecată l-a prezentat (contrar susţinerii intimatei-reclamante din întâmpinare), obligarea pârâţilor la restituirea terenului de 1,5 ha şi la despăgubiri pentru construcţia (conacul) demolat.
Împrejurarea că pe parcursul procesului a fost emisă decizie de soluţionare a notificării de către societate, ca unitate deţinătoare a terenului, nu îndreptăţeşte instanţa, în condiţiile în care partea nu şi-a modificat cererea, să pronunţe nulitatea respectivei decizii.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât o cerere având un asemenea obiect era în curs de judecată pe rolul Tribunalului Iaşi.
Având a se pronunţa asupra măsurilor reparatorii solicitate, instanţa putea analiza doar pe cale incidentală modalitatea în care s-a realizat reparaţia prin Decizia unităţii deţinătoare, câtă vreme legalitatea acestei decizii constituia obiect al contestaţiei formulate separat, pe cale principală.
Or, rezolvarea dată unor aspecte deduse judecăţii de o manieră incidentală nu se poate regăsi niciodată în dispozitivul hotărârii întrucât ele nu au învestit instanţa cu o cerere asupra căreia să se poată pronunţa.
Ca atare, considerând că a fost sesizată cu o cerere în anularea (contestarea deciziei nr. 17/2007 a SC A., ) mai ales în condiţiile în care în care i s-a adus la cunoştinţă că există un alt dosar având un asemenea obiect, valorificând chiar raportul de expertiză administrat în acel dosar), instanţa a nesocotit principiul disponibilităţii şi limitele judecăţii.
- Sunt de asemenea, întemeiate, criticile referitoare la modalitatea, contradictorie, în care instanţa a făcut aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 cu privire la restituirea în natură a terenului.
Astfel, deşi reţine că reclamanta este îndreptăţită la restituirea în natură a întregii suprafeţe de 1,5 ha şi reproşează primei instanţe a fondului că nu a dat eficienţă prevederilor art. 2, art. 3 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, în realitate, pentru cea mai mare parte din teren (10.000 mp), instanţa dispune măsura reparatorie prin echivalent, atribuind teren în compensare din terenul aflat în patrimoniul societăţii.
Pentru adoptarea unei asemenea măsuri, în sensul art. 1 alin. (2) şi art. 26 din Legea nr. 10/2001, este necesar ca respectivul teren să fie liber nu numai în sensul reţinut din concluziile raportului de expertiză, al neafectării de detalii, ci şi în sensul disponibilităţii acestuia.
Or, sub acest aspect, societatea a susţinut că terenul aparţine altor persoane expropriate, că a făcut obiectul notificărilor din partea acestora, situaţie care, dacă se verifică, scoate imobilul din categoria bunurilor posibil de atribuit în compensare, întrucât prevalează măsura restituirii în natură către foştii proprietari.
Tot astfel, cu privire la terenul de 5000 mp, instanţa reţine că este liber, neafectat de detalii, construcţii, fără a fi preocupată să verifice şi să înlăture în vreo modalitate susţinerea pârâtei potrivit căreia terenul reprezintă zonă de protecţie şi siguranţă a instalaţiilor ce deservesc combinatul de vinificaţie.
În consecinţă, se va constata, potrivit considerentele expuse că, pe de o parte, instanţa a nesocotit limitele învestirii pronunţându-se asupra unei cereri neformulate iar pe de altă parte, nu a lămurit elementele de fapt legate de situaţia juridică a terenului a cărui restituire, în natură şi respectiv, prin compensare, a dispus-o, făcând imposibilă verificarea aplicării legii.
Drept urmare, având în vedere dispoz. art. 304 pct. 5 C. proc. civ., ca şi ale art. 314 C. proc. civ. (conform cărora Înalta Curte va stabili aplicarea corectă a legii doar la împrejurări de fapt ce au fost pe deplin lămurite), recursul va fi admis şi Decizia casată cu trimitere aceleiaşi instanţe de apel.
La reluarea judecăţii, se va avea în vedere, conform celor menţionate anterior, lămurirea situaţiei juridice a terenului de 1,5 ha şi în funcţie de aceasta, posibilitatea restituirii în natură sau acordării de măsuri reparatorii sub forma atribuirii de teren în compensare.
De asemenea, legat de situaţia juridică a terenului ce face obiectul litigiului, se va lămuri situaţia cererii formulate sub nr. 73.821 din 3 octombrie 2005 de reclamantă, în valorificarea aceluiaşi drept, la Primăria municipiului Iaşi (după data sesizării instanţei), precum şi ce a declaraţiei acesteia din 17 octombrie 2006, conform căreia i-a fost atribuită în proprietate, prin reconstituire sau constituire, suprafaţa totală de 60 ha (fără a rezulta dacă îi include şi pe cei 1,5 ha).
Se va lămuri totodată, în funcţie de situaţia dosarului nr. 6/99/2008 al Curţii de Apel Iaşi dacă subzistă situaţia de litispendenţă, pentru a se realiza o judecată unitară, având în vedere că aceleaşi aspecte au fost deduse judecăţii prin intermediul a două căi procesuale diferite.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta SC A.B. SA împotriva deciziei nr. 165 din 22 octombrie 2008 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Casează Decizia şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5409/2009. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 5388/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
