ICCJ. Decizia nr. 5770/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5770/2009
Dosar nr. 17542/3/2005
Şedinţa publică din 19 mai 2009
Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Tribunalul Bucureşti, secţia a III–a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1344 din 18 decembrie 2005, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii D.N., T.R., V.F., B.G. şi M.M. împotriva pârâţilor P.S. Bucureşti şi SC E. SRL şi introdusă la 11 martie 2004 pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 (care şi-a declinat în favoarea tribunalului competenţa materială de soluţionare a cauzei), cu precizările ulterioare.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active.
În motivarea acestei soluţii, Tribunalul a reţinut următoarele:
Reclamanţii au solicitat în contradictoriu cu pârâta A.P. şi C.L. să se constate că sunt proprietarii prin accesiune asupra construcţiei edificată de pârâţi cu rea credinţă pe terenul lor în suprafaţă de 251,4 m2 situat în Bucureşti, str. Sf. Elefterie sector 5. S-a mai solicitat obligarea pârâţilor la plata lipsei de folosinţă a terenului începând cu 8 martie 2001 până la rămânerea irevocabilă a hotărârii.
Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 494 şi 998 şi urm. C. civ.
În raport de excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de ambii pârâţi, reclamanţii au formulat la 4 mai 2004 o cerere de chemare în judecată împotriva SC E. SRL şi P.S. Bucureşti.
Prin Încheierea din 4 mai 2004, Judecătoria sectorului 5 a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.P. şi respectiv a C.L. Bucureşti şi s-a dispus scoaterea din cauză a acestora.
Printr-o încheiere din 19 aprilie 2004, Judecătoria sectorului 5 a respins, ca tardivă, cererea reconvenţională formulată de pârâta SC E. SRL.
După declinarea cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, la 16 iulie 2005, reclamanţii şi-au majorat câtimea pretenţiilor, solicitând 4.238.131.694 lei pentru al doilea capăt de cerere, pretenţiile lorridicându-se în total la suma de 627.574 lei noi.
Verificând calitatea reclamanţilor de titulari ai dreptului de proprietate pentru imobilul indicat, Tribunalul a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 792 din 23 octombrie 1996 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, secţia a IV–a civilă, a fost obligat C.L. Bucureşti în calitate de pârât să restituie reclamanţilor T.R. şi V.F. în deplină proprietate imobilul situat în str. Sf. Elefterie, în suprafaţă de 138 m2. Această hotărâre a fost pusă în executare prin dispoziţia primarului general cu nr. 135 din 4 martie 1997.
Printr-o altă hotărâre a Tribunalului Bucureşti, sentinţa civilă nr. 791 din 23 octombrie 1996, s-a restituit reclamantei D.N. terenul în suprafaţă de 138 m2 situat la aceeaşi adresă, hotărâre pusă în executare prin dispoziţia nr. 145 din 4 februarie 1997 a P.G.
Cote indivize de 55 % din proprietatea lor au fost înstrăinate de reclamantele T.R. şi V.F. către B.G. şi M.M. prin două contracte de vânzare-cumpărare nr. 1453 şi respectiv nr. 1454 din 6 iunie 2007.
Ca urmare, s-a constatat că reclamanţii au calitate procesuală activă pentru revendicarea pretenţiilor din prezenta acţiune.
Pe fondul cauzei instanţa a reţinut următoarele:
La data de 29 aprilie 1997 când reclamantele T.R., V.F. şi D.N. au pus în executare hotărârea judecătorească prin care acestea au redobândit proprietatea asupra terenului din str. Sf. Elefterie, în suprafaţă totală de 251 m.p. s-a constatat că pe o parte din suprafaţa cuvenită se află Piaţa agroalimentară de pe lângă A.P. S-a constatat că reclamantele T.R. şi V.F. au cunoscut această situaţie şi la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare privind cotele indivize către reclamanţii B.G. şi M.M.
S-a mai reţinut că pârâţii au ridicat construcţia pe baza unei autorizaţii de construcţie din 6 august 2002 şi în perioada 2002 – 2003 funcţiona pe terenul în discuţie hala şi P.A. Cotroceni cu tarabe acoperite de desfacere a produselor, încă din 1988 când s-au demolat unele locuinţe pentru acest scop (sentinţa nr. 298 din 7 octombrie 1988).
S-a reţinut din expertiza întocmită în cauză că numai 218,7 m2 din terenul deţinut de reclamante se află sub construcţia, tip hală a magazinului economat, această construcţie întinzându-se şi pe terenuri ce nu aparţin reclamantelor, şi având o suprafaţă totală de 710 m2.
Cât priveşte dispoziţiile art. 494 C. civ., instanţa a apreciat în raport de situaţia de fapt şi de drept că nu se aplică în cauză întrucât în speţă nu este vorba de o construcţie nouă, ci de lucrări efectuate cu titlu de reparaţii sau îmbunătăţiri aduse unui imobil deja edificat (lucrări de modernizare prin acoperirea pieţei, împrejmuirea, compartimentarea şi pavarea acesteia).
S-a reţinut că terenul face parte din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale.
S-a primit apărarea pârâtului că nu se poate dobândi dreptul de proprietate asupra unei părţi dintr-o investiţie ce trebuie considerată ca un tot unitar şi care se întinde pe o suprafaţă de 710 m2.
Ca urmare s-a constatat că raporturile dintre părţi cu privire la imobil nu pot fi reglementate prin intermediul accesiunii imobiliare, nefiind operabil art. 494 C. civ.
Cât priveşte cererea referitoare la plata sumelor reprezentând lipsa de folosinţă a terenului proprietatea reclamantelor s-a considerat că aceasta nu poate decurge din aprecierea dispoziţiilor art. 494 C. civ., ci din întrunirea cerinţelor prevăzute de art. 998 C. civ., prin care se angajează răspunderea civilă delictuală, condiţii neprobate în cauză de reclamanţi cărora le revine sarcina probei în temeiul art. 1169 C. civ.
Instanţa a mai apreciat că poziţia reclamanţilor de acceptare a finalizării lucrărilor de către pârâtă, fără să întreprindă demersuri pentru oprirea acestor lucrări realizate în temeiul unor autorizaţii, deşi deţineau terenul din 1997, confirmă împrejurarea că pârâţii în acţiunea lor au fost de bună credinţă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă, prin Decizia civilă nr. 841 din 18 decembrie 2007, cu opinie majoritară a admis apelul reclamanţilor, a schimbat sentinţa în sensul că a admis acţiunea reclamanţilor, a constatat că aceştia au devenit proprietari prin accesiune asupra construcţiei edificate pe suprafaţa de 218,70 m2 situată în Bucureşti, Str. Sf. Elefterie, cum a fost identificată de expert I.D. (anexa 3).
A fost admisă în parte cererea reconvenţională şi obligaţi reclamanţii să plătească pârâtelor P.S. Bucureşti şi SC E. Bucureşti suma de 203.894 lei contravaloarea manoperei şi a materialelor pentru construcţia menţionată.
Au fost obligate pârâtele în solidar să plătească reclamanţilor suma de 359.119,7 lei lipsă de folosinţă pentru suprafaţa de teren de 218,70 m2 teren pentru perioada 8 martie 2001 – 5 martie 2005.
Au fost compensate sumele datorate şi au fost obligate pârâtele să plătească reclamantelor suma de 155.225,7 lei cu titlu de despăgubiri.
Au mai fost obligate pârâtele să plătească reclamanţilor cu acelaşi titlu 10 €/lună pentru 218,70 m2 de la 6 martie 2005 până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, precum şi la 9.261,7 lei cheltuieli de judecată.
În motivarea acestei soluţii, Curtea de apel a reţinut următoarele:
Reclamanţii sunt proprietarii suprafeţei de 276 m2 teren situat în Bucureşti, Str. Sf. Elefterie în baza sentinţelor civile nr. 791 şi 792 din 23 octombrie 1996 ale Tribunalului Bucureşti, secţia a IV–a civilă şi puse în executare prin dispoziţiile nr. 135 şi 145 din 4 februarie 1997 ale P.G.M. Bucureşti.
Cota indiviză de 55 % din teren a fost dobândită de reclamanţii B.G. şi M.M. prin contracte de vânzare – cumpărare nr. 1453 şi respectiv nr. 1454 din 6 iunie 1997.
S-a mai reţinut că prin sentinţa civilă nr. 6359 din 25 septembrie 1999 a Judecătoriei Sectorului 5 a fost respins capătul de cerere privind evacuarea pârâtului, la cererea reclamanţilor, din terenul în litigiu, reţinându-se că este imposibil într-o acţiune de evacuare să se compare titluri de proprietate.
S-a reţinut din aceste acte că pârâţii au avut cunoştinţă despre titlurile de proprietate ale reclamanţilor şi cu toate acestea P.S. a autorizat la 6 august 2002 A.P. să efectueze lucrări de modernizare a Pieţei C. în sensul edificării unui magazin alimentar în suprafaţă de 370 m2.
Din expertizele întocmite în cauză s-a reţinut că vechile amenajări existente în 1997 au fost complet demolate şi în 2002 s-a ridicat o construcţie nouă de 710 m2 care se întinde pe 251,40 m. din cei 276 m2 deţinuţi în proprietate de reclamanţi.
S-a mai reţinut că pârâţii nu contestă calitatea de proprietari a reclamanţilor şi că susţinerea din apărare că nu au avut cunoştinţă despre titlurile de proprietate ale reclamanţilor nu a putut fi primită fiind contrazisă de probele administrate.
Constatând că faţă de soluţia reglementării raporturilor dintre părţi, consacrată de art. 494 alin. (1) C. civ., reclamanţii au optat pentru a păstra construcţia, s-a constatat că se aplică în acest caz dispoziţiile art. 494 alin. (3), teza I, potrivit cărora proprietarul este dator să plătească valoarea materialelor şi preţul muncii iar verificarea bunei credinţe a constructorului nu s-a mai impus ca necesară având în vedere că reclamanţii nu au solicitat obligarea pârâţilor la plata unei sume egale cu suma care a sporit valoarea fondului.
S-a apreciat că pârâţii sunt de rea-credinţă, împrejurare importantă pentru stabilirea vinovăţiei acestora în cadrul răspunderii civile delictuale.
S-a mai reţinut că prin efectul juridic de autoritate de lucru judecat al hotărârii de recunoaştere a reclamanţilor ca proprietari ai terenului, s-a constatat că terenul a trecut din domeniul public în proprietatea privată a reclamanţilor.
S-a mai reţinut că reclamanţii au suferit un prejudiciu cert deoarece s-au aflat în imposibilitatea de a-şi folosi terenul dobândit.
S-a constatat fapta ilicită a pârâţilor, raportul de cauzalitate între aceasta şi paguba suferită de reclamanţi, toate acestea fiind elemente care angajează răspunderea civilă delictuală.
Reţinând constatările expertizelor, necontestate, s-a dispus admiterea în parte a cererii reconvenţionale şi s-a procedat la compensarea datoriilor cu obligarea pârâţilor la contravaloarea diferenţei rezultate către reclamanţi.
Împotriva acestei decizii pârâtele au declarat recurs invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În recursul său, pârâta P.S. Bucureşti a criticat în fapt Decizia pentru neluarea în considerare a apărărilor sale pe parcursul procesului în sensul că nu a cunoscut despre titlurile de proprietate ale reclamanţilor care au aşteptat să se ridice clădirea, care nu este una nouă ci rezultatul unei acţiuni de modernizare a unei pieţe existente pe teren din anul 1988. Reclamanţii au cunoscut despre clădirea de pe terenul lor şi nu au împiedicat investiţia de modernizare a acesteia, făcându-se vinovaţi de abuz de drept în pretenţiile pe care le formulează prin prezenta acţiune.
S-a mai criticat soluţia instanţei care a acordat un drept de proprietate parţial pe o construcţie care trebuie privită în mod unitar în interesul ei, fapt relevat şi de raportul de expertiză efectuat în cauză.
S-a mai criticat faptul că instanţa a reţinut contravaloarea materialelor de construcţie şi a manoperei la o sumă mult peste cea menţionată în cererea reconvenţională, formulată la 19 aprilie 2005.
S-a mai criticat ignorarea faptului că la punerea în executare a hotărârii de atribuire în proprietatea reclamanţilor a terenului de 276 m2,s-a constatat că suprafaţa de 251,4 m2 este ocupată cu P.A. Cotroceni.
S-a mai criticat obligarea la plata lipsei de folosinţă a terenului deşi în cauză nu s-a dovedit că investiţia a fost ilicită, pentru a angaja răspunderea civilă delictuală.
Pârâta SC E. SRL a criticat Decizia în recursul său pentru ignorarea sau aplicarea eronată a următoarelor aspecte determinante pentru soluţionarea cauzei:
- urmare deciziei nr. 298 din 7 octombrie 1988 terenul de 710 m2 a fost trecut în patrimoniul Statului, administrat atunci de A.P.;
- autorizaţia de construcţie 195 – E s-a eliberat A.P. pentru lucrări de modernizare a P.A. Cotroceni situată pe terenul de 710 m2 în Str. Sf. Elefterie (cu privire la acesta s-a arătat că nu s-a cunoscut existenţa titlurilor de proprietate ale pârâţilor, nu s-a observat că revendicarea a privit o altă adresă şi autorizaţia a fost de modernizare şi nu de edificare a unei construcţii noi care ar fi trebuit să fie precedată de o autorizaţie de demolare), aspecte nelămurite de instanţă şi care, prin lămurire, ar fi condus la concluzia bunei credinţe a pârâţilor;
- greşita considerare a aplicării dispoziţiilor art. 494 C. civ., care presupune ca terţul constructor să construit fără învoirea proprietarului şi în afara legii a unei construcţii noi; or, în cauză s-a dovedit că nu este o construcţie nouă iar prin pasivitatea lor, proprietarii terenului au consimţit toţi la situaţia creată, fiind imposibil şi nelegal să li se recunoască un drept de proprietate pe o porţiune dintr-o clădire care trebuie privită în mod unitar şi care depăşeşte ca suprafaţă terenul deţinut de aceştia;
- neîntrunirea condiţiilor de angajare a răspunderii delictuale civile în temeiul art. 998 C. civ., faţă de datele speţei; pretenţiile formulate de reclamanţi se întemeiază practic numai pe titlul lor de proprietate asupra unui teren despre care au cunoscut, la punerea în posesie, că este ocupat de P.A. Cotroceni.
În întâmpinarea depusă la dosar intimaţii reclamanţi au solicitat respingerea recursurilor şi menţinerea hotărârii atacate în raport de împrejurarea că pârâţii au cunoscut că reclamanţii sunt proprietari pentru că ei au plătit impozitul pe teren şi au cerut punerea în executare a hotărârilor de restituire.
S-a mai invocat că autorizaţia 195 E priveşte un alt teren în Str. Elefterie şi nu cel proprietatea lor de la nr. x de pe aceeaşi stradă, dar care se învecinează cu terenul reclamanţilor şi deci pentru construcţia de pe terenul proprietatea lor nu există autorizaţie.
S-a arătat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 494 C. proc. civ., şi buna credinţă a reclamanţilor se desprinde şi din declaraţia acestora că nu înţeleg să perturbe activitatea magazinului construit.
Intimaţii reclamanţi au arătat că există un abuz de drept din partea pârâţilor care nu i-au lăsat în 1997 să intre în posesia terenului lor ceea ce a făcut necesară intentarea mai multor procese împotriva acestora.
S-a mai arătat că valorile stabilite de expertize nu au fost contestate de pârâtele care au pus la dispoziţie documentaţia.
În final s-a susţinut că pârâtele nu realizează că obiectul dosarului nu îl reprezintă acţiunea în revendicare care a fost definitiv şi irevocabil soluţionată în 1997.
Analizând soluţia atacată în raport de actele şi probele administrate în cauză şi de criticile formulate se constată că aceasta este nelegală şi netemeinică.
În primul rând este de observat că nu s-a procedat la o corectă şi justă stabilire a situaţiei de fapt, instanţa neanalizând apărările părţilor cât priveşte întrunirea condiţiilor prevăzute pentru aplicarea dispoziţiilor art. 494 şi respectiv 998. C. civ., dispoziţii pe care s-a întemeiat acţiunea introductivă de instanţă.
Astfel, se constată că nici instanţa de fond şi respectiv nici instanţa de apel (care au pronunţat prima respingerea acţiunii şi secunda admiterea acţiunii) nu au stabilit în concret situaţia de fapt, concluziile instanţelor bazându-se pe generalităţi şi nu pe analiza probelor care să conducă la primirea sau respingerea susţinerilor şi apărărilor formulate de părţi în cauză.
Astfel, instanţa de apel nu a făcut analiza apărărilor pârâtei, contrare cât priveşte atât situaţia de fapt cât şi documentele produse, pentru a argumenta faptul că s-a reţinut caracterul de construcţie nouă al imobilului în discuţie.
Se mai constată că deşi în faza judecării apelului s-a dispus o nouă expertiză, efectuată de expertul P.O.E. (în 2007) care răspunde şi la obiecţiunile încuviinţate, instanţa de apel îşi fondează soluţia (cât priveşte construcţia asupra căreia reclamanţii sunt consideraţi că au devenit proprietari prin accesiune) pe un raport de expertiză întocmit de expertul I.D. (anexa 3) într-o fază anterioară a procesului.
Într-adevăr la expertiza efectuată în faza apelului, expertul P.O.E. anexează o schiţă a planului de situare a imobilului întocmită de expertul I.D. în cadrul expertizei făcută de acesta în dosarul nr. 7132/1996.
Cu alte cuvinte soluţia de identificare a imobilului obiect al acţiunii priveşte o situaţie anterioară construcţiei ridicate de pârâte şi asupra căreia au emis pretenţii reclamanţii prin acţiunea din 2004.
Nu s-a explicat şi nici analizat modalitatea în care aplicarea art. 494 C. proc. civ., cât priveşte dreptul de accesiune al reclamanţilor afectează construcţia în ansamblul ei sau creează numai un dezmembrământ al proprietăţii asupra construcţiei.
Nu s-a stabilit situaţia de fapt nici cu privire la buna sau reaua credinţă a reclamanţilor, despre care instanţele au reţinut fie „pasivitatea reclamanţilor şi acceptarea tacită a construcţiei" (instanţa de fond) fie „imposibilitatea reclamanţilor de a intra în posesia bunului proprietate prin împiedicarea pârâtei" (instanţa de apel), şi nici nu au fost indicate probele din care a rezultat concluzia fiecărei instanţe.
De remarcat că instanţa de apel nu s-a preocupat să clarifice nici consemnările din adresa Direcţiei impozite şi taxe a sectorului 5 în sensul că la 5 februarie 2007 se relevă din evidenţa fişei fiscale pentru imobilul din Str. Mistreţului sector 5 că reclamanţii D.N., B.G. şi M.M. pe de o parte şi respectiv T.R., V.F., B.G. şi M.M., pe de altă parte, deţin câte 138 m2 teren, şi au pentru acesta „debite curente de 508 lei şi respectiv 1092 lei".
Informaţia priveşte un alt imobil deşi relaţiile s-au solicitat pentru Str. Sf. Elefterie nr. x.
Neprocedând la clarificarea aspectelor mai sus arătate instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală.
Nelegalitatea hotărârii se observă şi cât priveşte soluţionarea de către instanţa de apel a cererii reconvenţionale formulată de P.S. Bucureşti, cerere deja soluţionată prin excepţia tardivităţii la termenul din 19 aprilie 2005 de instanţa de fond. Această soluţie nu a fost atacată de părţi şi deci cu privire la aceasta instanţa de apel nu putea să se pronunţe având în vedere dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ., fără să încalce limitele cererii de apel şi fără să încalce principiul contradictorialităţii, în situaţia în care cererea reconvenţională nu a mai făcut obiect de dezbatere pe fondul său.
Pentru considerentele arătate văzând şi dispoziţiile art. 312 C. proc. civ., se vor admite recursurile şi se va casa Decizia Curţii de Apel Bucureşti cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Cu ocazia rejudecării instanţa va lămuri aspectele mai sus arătate eventual prin completarea probelor în vederea stabilirii naturii pretenţiilor formulate în cauză după stabilirea naturii raporturilor juridice existente între părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâţii SC E. SRL şi P.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 841 din 18 decembrie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV–a civilă, pe care o casează.
Trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5514/2009. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4708/2009. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
