ICCJ. Decizia nr. 6028/2009. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6028/2009
Dosar nr. 863/85/200.
Şedinţa publică din 27 mai 2009
Asupra cauzei de faţă, constată:
Cu notificarea nr. 56din 9 iulie 2007 a BEJ C.H.V., reclamantul A.P.R. a solicitat Primăriei municipiului Sibiu să îi restituie în natură imobilul situat în str. N. nr. 25 (care are destinaţia de grădiniţă de copii), invocând incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În motivarea cererii, notificatorul a susţinut că, deşi termenul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pentru depunerea notificărilor a expirat, prin modificarea dispoziţiilor art. 16 din acest act normativ intervenită prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005 s-a deschis foştilor proprietari sau moştenitorilor lor o nouă oportunitate pentru a solicita şi obţine restituirea imobilelor având destinaţia de unităţi de învăţământ, spitalicesc ori social-culturale.
Prin dispoziţia nr. 78 din 15 ianuarie 2008, Primarul municipiului Sibiu a respins notificarea, reţinând că a fost depusă după expirarea termenului prevăzut de dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
Prin cererea înregistrata la data de 15 februarie 2008, reclamatul A.P.R. a cerut anularea dispoziţiei şi obligarea pârâtei să îi restituie în natură imobilul în litigiu, naţionalizat de stat din patrimoniul autorilor săi.
În motivarea cererii, reclamantul a reiterat susţinerea potrivit căreia,
prin modificarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, s-a instituit o nouă posibilitate pentru persoanele îndreptăţite de a solicita retrocedarea în natură a imobilelor prevăzute de acest text de lege, fără însă ca legiuitorul să reglementeze şi procedura legală în cadrul căreia să poată fi valorificată, respectiv un nou termen legal pentru depunerea notificărilor.
Reclamantul a susţinut că măsura se impunea întrucât pentru ceilalţi beneficiari ai Legii nr. 10/2001 a fost reglementat un termen legal, de 6 luni (prelungit de două ori cu câte 3 luni) pentru formularea de notificări şi că prin această omisiune a legiuitorului şi refuzul instanţelor de a i se recunoaşte posibilitatea formulării unei notificări după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, se încalcă principiului egalităţii armelor în purtarea procesului (cu menţionarea cazului Baril contra Franţei).
În susţinerea acestei apărări, reclamantul apreciază că prin modificarea art. 16 din Legea nr. 10/2001 a operat, într-o manieră implicită, şi o repunere în termenul de notificare a persoanelor îndreptăţite, cu menţiunea că instanţa supremă a statuat într-un caz similar că principiul realizării dreptului trebuie să prevaleze în raport cu cel al respectării procedurii, aceasta în scopul evitării încălcării dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO şi art. 6 din Convenţie.
Prin sentinţa nr. 598 din 28 mai 2008, Tribunalul Sibiu a respins cererea.
În motivarea sentinţei instanţa a procedat la o comparare a conţinutului dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, în redactarea iniţială a legii cu cel al aceloraşi dispoziţii în forma modificată prin Legea nr. 247/2005, şi a statuat în sensul că în ambele variante legiuitorul permitea restituirea în natură către foştii proprietari a imobilelor prevăzute de acest text de lege, care au fost preluate de stat fără un titlu valabil, categorie în care se încadrează şi imobilul în litigiu.
Ca atare, cum reclamantul nu a formulat notificare în termenul legal, prevăzut de art. 22 alin. (5) din lege, termen care respecta cerinţa referitoare la justul echilibru care trebuie să existe între interesul public şi imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale, tribunalul a statuat că, în mod just, pârâta a respins notificarea formulată de reclamant la data de 9 iulie 2007.
Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut şi că în jurisprudenţa Curţii Europene s-a arătat că dreptul de acces la tribunale nu este unul absolut (cauza Golder vs. Regatul unit al Marii Britanii) şi că acest drept implică o reglementare din partea statului care poate impune anumite limitări sau condiţionări, cum ar fi instituirea unui termen legal, caz în care nu poate fi primită nici susţinerea reclamantului referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 6 CEDO sau pe cele ale art. 1 din Primul Protocol Adiţional.
Prin Decizia civilă nr. 168 din 30 octombrie 2008, Curtea de Apel Alba-Iulia a respins apelul declarat de reclamant pentru aceleaşi considerente reţinute şi de prima instanţă.
Instanţa de apel a reţinut şi faptul că Legea nr. 10/2001 este o lege specială de reparaţie, derogatorie de la dispoziţiile de drept comun şi că prin mai multe decizii ale Curţii Constituţionale (nr. 50/2007, 1215/2007) s-a statuat că legiuitorul naţional este în drept să stabilească cadrul procesual în cadrul căruia se poate valorifica dreptul de proprietate şi să impună anumite limitări rezonabile pentru exerciţiul acestui drept.
Instanţa a statuat că nu poate fi primită apărarea reclamantului potrivit căreia, prin modificarea dispoziţiilor art. 16 dlin Legea nr. 10/2001 s-ar fi încălcat principiul egalităţii armelor în purtarea procesului sau anumite dispoziţii din Convenţie ori din Protocolul 1 adiţional.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamantul reiterează apărarea potrivit căreia dreptul la restituire în natură a imobilelor preluate abuziv de stat, instituit prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în varianta modificată prin Legea nr. 247/2005, este un drept material nou, întrucât până la intrarea în vigoare a acestei din urmă legi, pentru categoria de imobile prevăzute de art. 16, forma de reparaţie era una prin echivalent şi nu restituirea în natură, concluzie care se impune în raport de prevederile art. II din Titlul 1 al Legii nr. 247/2005.
Recurentul susţine că instanţa de apel a ignorat argumentele pe care le-a invocat în susţinerea apărării referitoare la principiul preeminenţei dreptului material în faţa procedurii şi a principiului egalităţii armelor în purtarea proceselor, ca şi componente ale dreptului la un proces echitabil.
În argumentarea acestei apărări recurentul arată că au existat anumite incoerenţe legislative cu privire la bunurile prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001 şi afirmă că prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005, legiuitorul deşi a instituit un drept nou a omis să prevadă şi un nou termen procedural pentru formularea de notificări, fapt care face ineficientă norma de drept material.
Recurentul afirmă că instanţele de fond trebuiau să considere că prin modificarea art. 16 din Legea nr. 10/2001 a operat implicit o repunere în termenul de notificare şi trebuiau să dea prioritate normelor de drept material, în vederea atingerii scopului legii şi, respectiv să constate că, în lipsa unei norme de procedură în cadrul căreia să poată fi valorificat dreptul material, este dat un caz de discriminare şi de încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 12 adiţional la CEDO.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente care, în parte, le completează pe cele reţinute de instanţele de fond:
În drept, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se poate cere modificarea unei hotărâri când a fost pronunţată fără temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
În speţă, deşi recurentul invocă incidenţa motivului de recurs mai sus arătat nu arată care este textul din Legea nr. 10/2001 care ar fi fost încălcat sau care ar fi fost aplicat greşit de instanţele de fond ci, se rezumă, să solicite ca, pe cale de interpretare a unor dispoziţii din această lege, să i se recunoască posibilitatea de a formula notificare după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, invocată de reclamant în scopul valorificării pretenţiei de retrocedare a imobilului ce face obiectul litigiului, s-a reglementat regimul juridic a unor imobile preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, inclusiv a celor preluate de stat prin naţionalizare, în baza Decretului nr. 92/1950.
Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (devenit art. 22 după republicare), persoanele pretins îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii în cadrul acestui act normativ aveau obligaţia de a formula în termenul prevăzut de această dispoziţie legală o notificare prin care învestea entitatea deţinătoare cu analiza pretenţiilor pe care înţelegea să le formuleze cu privire la un anumit imobil.
Termenul de notificare, de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen care a fost prelungit prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001 până la data de 14 februarie 2002, nu a suferit nicio modificare prin dispoziţii legale ulterioare şi el s-a aplicat pentru toate categoriile de persoanele pretins îndreptăţite la măsuri reparatorii, fără vreo distincţie.
Acest termen s-a aplicat şi persoanelor care au pretins măsuri reparatorii (care puteau consta fie în restituirea în natură, fie în acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în compensare cu alte bunuri sau de despăgubiri în echivalent) pentru imobilele având destinaţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) din lege (anume, sunt ocupate de unităţi bugetare din învăţământ, din sănătate, aşezăminte social-culturale sau de instituţii publice, sedii ale partidelor politice legal înregistrate, de misiuni diplomatice, oficii consulare, reprezentanţele organizaţiilor internaţionale interguvernamentale acreditate în România, precum şi de personalul cu rang diplomatic al acestora, necesare în vederea continuării activităţilor de interes public, social-cultural sau obştesc).
Contrar afirmaţiilor recurentului, potrivit art. 16 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în forma prevăzută la 14 februarie 2001, se prevedea posibilitatea restituirii în natură şi a imobilelor prevăzute de acest text de lege, condiţionat însă de lipsa unui titlu valabil al statului.
Nerespectarea de către persoanele îndreptăţite a termenului de notificare, potrivit art. 21 alin. (5) din lege, atrage pierderea dreptului persoanei îndreptăţite de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.
Fiind un termen de decădere, regimul său juridic este cel prevăzut de dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., dispoziţii prin care se reglementează condiţiile în care persoana care a pierdut un termen impus pentru efectuarea unui act de procedură poate cere repunerea în termen, adică condiţiile în care o persoană poate cere şi obţine efectuarea actului procedural după expirarea termenului legal.
Referitor la acest termen de notificare, astfel cum s-a arătat, nu a intervenit nicio modificare legislativă, anume conţinutul său nu a fost modificat nici explicit şi nici implicit, prin instituirea unui caz legal de repunere în termen, astfel cum afirmă reclamantul, cu trimitere la modificările aduse art. 16 din Legea nr. 10/2001, prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005.
Prin dispoziţiile art. I pct. 37 şi 38 din Legea nr. 247/2005 s-au modificat, într-adevăr, dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 (anterior modificate prin dispoziţiile OUG nr. 184/2002), însă modificarea nu a fost în sensul invocat de recurent, anume în sensul instituirii unui nou drept/posibilităţi de a cere restituirea în natură a categoriilor de imobile enunţate de art. 16 alin. (1), după data intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005.
Prin dispoziţiile art. I pct. 37 din Legea nr. 247/2005, cu referire la imobilele prevăzute de art. 16 din Legea nr. 10/2001, s-a stabilit în sarcina foştilor proprietari, cărora aceste imobile le-au fost restituite în natură în cadrul acestei legi de reparaţie, obligativitatea de a le menţine afectaţiunea lor specială pentru anumite perioade de timp iar prin dispoziţiile art. I pct. 38 s-a abrogat alin. (5) al articol 16.
Prin art. II alin. (1) din Legea nr. 247/2005 s-a prevăzut, totodată, posibilitatea înlocuirii măsurilor reparatorii prin echivalent atribuite foştilor proprietari prin decizii sau dispoziţii emise de entităţile deţinătoare, în sensul art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, cu măsura restituirii în natură cu obligaţia menţinerii afectaţiunii speciale a acestora pentru o perioadă de timp determinată.
În această din urmă situaţie, contrar susţinerilor recurentului, legiuitorul a prevăzut şi normele procedurale în cadrul cărora beneficiarii măsurilor reparatorii pot obţine înlocuirea acestora cu măsura restituirii în natură.
Anume, prin art. II alin. (1) şi (2) din Legea nr. 247/2005 s-a statuat că „deciziile sau dispoziţiile ori, după caz, ordinele conducătorilor autorităţilor administraţiei publice centrale, având ca obiect acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele prevăzute la art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările aduse de prezentul titlu, emise până la data intrării în vigoare a prezentei legi şi nevalorificate, pot fi atacate la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare, în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legii şi că „hotărârea pronunţată de prima instanţă poate fii atacată cu recurs la curtea de apel.
În speţa supusă analizei, se constată că reclamantul nu a formulat notificare în termenul legal, 14 februarie 2001 - 14 februarie 2002 şi nici cerere de repunere în termen în condiţiile prevăzute de art. 103 C. proc. civ.
Pe cale de consecinţă, reclamantul este decăzut, în condiţiile art. 21 (5) din Legea nr. 10/2001, din dreptul de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru imobilul în litigiu, caz în care, în mod corect instanţele de fond au statuat că nu poate produce efectele juridice specifice unei notificări, cererea transmisă de reclamant entităţii deţinătoare sub nr. 56 din 9 iulie 2007 prin BEJ C.H.V.
Aşa fiind, cum pierderea dreptului reclamantului de a sesiza, conform procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, entitatea deţinătoare cu notificare sau, după caz, instanţa de judecată, se datorează exclusiv comportamentului său culpabil, în mod just instanţele de fond au dispus respingerea cererii deduse judecăţii.
Sancţiunea decăderii aplicată pentru nerespectarea termenului legal instituit pentru formularea notificării, nu poate fi înlăturată sub motivul acordării preeminenţei dreptului material în defavoarea procedurii, astfel cum susţine reclamantul, întrucât acest fapt ar echivala cu o eludare a dispoziţiilor procedurale în favoare anumitor persoane, ceea ce nu este permis.
Principiul preeminenţei dreptului, a cărui expresie este dreptul la un proces echitabil instituit prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu se analizează în opoziţie cu procedurile judiciare.
Acest principiu semnifică organizarea unei mai bune administrări a justiţiei, credibilă, sigură şi imparţială pentru cei care ajung în faţa instituţiilor judiciare, înţelegând prin aceasta şi instituirea unor proceduri judiciare guvernate de principiul contradictorialităţii dezbaterilor publice, de natură să asigure ca drepturile garantate de Convenţie să fie concrete şi efective.
Or, prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a fost instituită o procedură legala explicită în cadrul căreia persoanele îndreptăţite pot solicita verificarea ingerinţelor care ar fi fost exercitate de stat cu privire la drepturile pretins încălcate iar prin dispoziţiile Legii nr. 247/2005, astfel cum s-a arătat mai sus, nu a fost instituit nici un drept subiectiv civil pentru care să legiuitorul să fi omis deschiderea posibilităţii apărării lui printr-o acţiune în justiţie.
Este de menţionat şi faptul că dreptul de a se adresa liber unui tribunal, în sensul art. 6 CEDO şi art. 25 din Constituţia României, implică obligativitatea părţii interesate de a respecta procedurile instituite de state pentru a obţine recunoaşterea şi protecţia dreptului material pretins, nefiînd permisă o opţiune a persoanei între norma de drept material şi cea procedurală, astfel cum eronat susţine reclamantul. Aplicarea normelor de drept procedurale garantează siguranţa socială şi nu poate constitui motiv de încălcare a prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional si nici un motiv de discriminare, în sensul Protocolului 12, cât timp aceiaşi normă de drept procedurală (în speţă, cea referitoare la termenul de notificare) se aplică tuturor persoanelor care reclamă o anumită ingerinţă, cum ar fi, în speţa supusă analizei, deposedarea abuzivă de către stat de un anumit bun într-o perioadă de timp determinată.
Totodată, este de menţionat că principiul egalităţii armelor, invocat de reclamant, semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii judiciare, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă sau celelalte părţi.
Procedând la verificarea lucrărilor dosarului, se constată că în cauză au fost respectate cerinţele impuse prin principiului mai sus arătat şi anume, dezbaterile asupra cauzei au fost publice şi contradictorii iar părţilor le-au fost comunicate actele procesuale şi le-a fost asigurată posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza.
De altminteri, deşi invocă încălcarea principiului menţionat, reclamantul nu dezvoltă nicio critică în acest sens ci, se rezumă să afirme că încălcarea acestui principiu ar trebui dedusă din faptul existenţei unor neconcordanţe de ordin legislativ, neconcordanţe care, la rândul lor ar trebui deduse din maniera de modificare a conţinutului dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, aspecte care nu se circumscriu sferei de reglementare a principiului invocat.
Totodată, este de menţionat şi că, deşi a invocat incidenţa deciziei nr. XXXIII din 9 iunie 2008 a ICCJ, decizie prin care s-a statuat în ce condiţii se poate acorda prioritate Convenţiei în detrimentul legii de reparaţie în procesele având ca obiect acţiuni în revendicare, reclamantul nu a arătat care este aplicabilitatea acestei decizii la problematica dedusă judecăţii în prezenta cauză, referitoare la termenul de notificare.
Aşa fiind, cum hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente, recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamantul A.P.R. împotriva deciziei nr. 168/A din 30 octombrie 2008 a Curţii de Apel Alba-Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2009.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6050/2009. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5843/2009. Civil → |
|---|
